Dă diriga de băut

Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia. Din când în când (destul de des), dă o mână de ajutor la LiterNet și pe Ficțiuni Reale. A lucrat ca bișnițar în anii '90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza. În 2025, a publicat cartea pentru copii Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera și volumul de povestiri Dă diriga de băut la Editura Litera. În prezent locuiește la Bruxelles.
Povestirile lui Buzea sunt ireverențioase, urmăresc scriitori ratați, generali deveniți autori de ocazie și personaje care se cred mai mari decât sunt. Totul într-un peisaj în care succesul e o combinație de strategie, întâmplare și ridicol. Cu sarcasm și ochi neiertător pentru resorturile ambiției umane, Buzea ne arată cum se fac și se desfac miturile scriitoricești. O carte ca un pahar băut pe datorie - amară, dar imposibil de refuzat. (Sabina Yamamoto)

Între aceste coperți e o cârciumă a cuvintelor. Aici Gregor Samsa și-ar putea bea berea cu Mitică și cu un fost ofițer de securitate care visează să devină scriitor, iar dialogurile lor ar trece cu ușurință de la un titlu la altul. Cu un umor care ascunde o melancolie subtilă și o observație socială tăioasă, Buzea arată, pur și simplu, realitatea. (Alina Voinea)

Mihai Buzea abordează în moduri inedite teme ca emigrația, sărăcia, nostalgia, tristețea, familia destrămată și tinerețea pierdută. Textele din acest volum te îndeamnă la reflecție, în timp ce te grăbești să-ți ștergi rictusul imprimat pe figură. Recomand. (George C. Dumitru)


Am auzit de anunț de la fiul unui client și m-am dus să-l văd. Mă săturasem; mă săturasem rău. Nu mai puteam. Am încărcat puieții în portbagaj, am tăiat factura, am încasat banii și am plecat înapoi spre oraș. Era încă devreme, lucrasem bine.

Barul era într-o zonă de fițe. Am parcat unde-am găsit loc, am intrat, am întrebat pe cineva despre anunțul de angajare, m-a trimis într-o cameră din spate, unde erau mai mulți. Un băiat cu mutră de țepar ne explica ideea: urma să extragem dintr-o cutie niște bilete. Pe fiecare bilet era numele unui bar dintr-o altă țară; dacă-ți convenea locul, lucrai acolo, iar dacă nu, făceai schimb cu altul, dacă găseai pe cineva căruia să-i convină barul, orașul și țara care nu-ți convenise ție. Cică o asociație de antreprenori venise cu conceptul ăsta, foarte la modă pe alte continente, un fel de work & travel după câte am înțeles, dar mie mi-a mirosit urât de la bun început: anunțul se adresa strict celor fără experiență de chelneri, așa că trei luni stăteai și munceai fără salariu la barul care-ți picase pe bilet, și-abia apoi puteai face schimbul - dacă găseai cu cine. Nu-mi plăcea, nu-mi plăcea deloc, dar am rămas să-mi aștept rândul la cutie. Mai rea decât viața mea nu putea fi nimic.
- Ia...

Când i-am auzit vocea, pe loc mi-am pierdut mințile. Era iar beat. Nici când era treaz nu-i mai puteam suporta vocea aia, ca să nu mai zic de prezență, darămite când era beat! Și era beat tot timpul:
- Ce, Adiță? Nu-ți mai place săpăliga? Ți s-a luat de spații verzi? Te faci chelner, suflete? Fă-te, mă, fă-te, am zis eu să nu te faci? O să lucrezi pentru mine, o să fie frumos, prietene, fratele meu! Că io am cotă-parte din barul ăsta. O să ne distrăm!

Vedeam pete roșii. Nu puteam respira, nu era aer destul pentru mine pe planetă. I-am împins pe toți cei care-mi stăteau în cale și m-am repezit afară, spre mașină. Unul a căzut, o fată a țipat, el a-nceput să zbiere cu vocea aia a lui:
- E nebun! Poliția! Poliția, să vină poliția! Să sune careva la poliție, e nebun, o să facă moarte de om! Nu-l lăsați, oameni buni! Cineva să facă ceva! Opriți-l, e inconștient!

Am ieșit turbat din bar și m-am dus direct la portbagaj, unde aveam cazmaua și toate sculele. El venea după mine, țipând ca un porc înjunghiat, cu toată lumea din bar înșirată ciotcă în spatele lui:
- Puneți mâna pe el! Țineți-l de mâini și de picioare, c-omoară pe cineva! Nu-l lăsați, puneți mâna pe el, hai că suntem mai mulți, ce Dumnezeu, oameni buni!

M-am întors spre el cu cazmaua-n mâini și fără aer în piept. Nu-mi scosesem nici măcar mănușile cauciucate, murdare de pământ, că nu-mi trecuse prin cap să mă schimb, venisem așa. Aveam priză bună pe coada cazmalei. El urla în continuare, dar în spatele lui se făcuse gol, nu se apropia nimeni, toți luaseră distanță:
- Hai toți odată, hai să punem mâna pe el! Poliția, unde-i poliția?

Îmi tremurau mâinile. M-am uitat în ochii ăia tulburi ai lui, murdari de vodcă, de bere și de ură, și mi-am umplut plămânii cu aerul curat din parcare. M-am întors și am pus cazmaua la loc în portbagaj, mi-am luat timp s-o aranjez bine, în husa ei, cum trebuie să stea orice sculă de la muncă. Am scos snopul de puieți, l-am lăsat la picioare și am început să-l desfac din folia de plastic în care-l învelisem dis-de-dimineață, când îi scosesem cu grijă de la mine din pepinieră. Erau frumoși și sănătoși, erau munca mea de trei ani încoace, de când murise copila.

Am apucat snopul de vârf și-am început să dau cu el de asfalt. Zbang!, și pământul de pe rădăcini a zburat în toate părțile, așa umed cum era. Zbang!, încă una, și altă mitralie de pământ de flori. Zbang!, a treia bușeală, și deja nu mai era pământ pe rădăcini, că dădusem tare de tot, dădusem ca nebunul. El țipa în continuare, o fată a început să plângă, sirena mașinii de poliție mi-a spart urechile, am simțit cătușele reci pe mâinile sucite la spate, m-am lăsat dus fără o vorbă, nici n-auzeam ce mi se spune. Mă gândeam c-am lăsat portbagajul deschis și c-o să mi se fure sculele, dar cumva, nu știu cum, nu de asta-mi părea rău. De puieți îmi părea. Cu mâna mea îi crescusem și îi îngrijisem, îi tunsesem și-i udasem, îi acoperisem iarna cu strat legat de paie, să nu degere și să nu-i rupă zăpada viscolită, dac-ar fi dat vreun viscol iernile astea. Dar nu dăduse niciunul. Fuseseră ierni blânde, bune, ca ea.
- Ăsta nu e drumul spre secție, i-am zis polițistei când am revenit pe pământ.
- Nu te ducem la secție, mi-a zis, ținându-mă de braț, de parcă ar fi fost nevoie. Colegul ei, polițistul cel tânăr, era la volan, iar el era pe locul mortului. Ce căuta el, acolo, în mașina poliției?
- Dar unde?
- La el, mi-a zis ea, cu voce deșteaptă. La el acasă, ca să vă-mpăcați.
- Ca să ce?
- Ca să vă-mpăcați, mi-a explicat ea, răbdătoare. Așa e legea. Vă-mpăcați și scapi fără amendă. Pentru deranjarea liniștii publice. Fii deștept, mă! Amenda e și-n rate, dar dacă-i mare, tot degeaba.

Nu mai înțelegeam nimic:
- La care casă? Ăsta n-are casă!
- La nevastă-sa acasă, adică. Sunt toți acolo, așteaptă să ajungem.

Nu glumea. Colegul ei a tras mașina în fața porții și am coborât toți patru, iar polițista cea coaptă m-a oprit înainte să intrăm în holul mare, mi-a descuiat cătușele și-apoi mi le-a-ncuiat la loc, dar cu mâinile prinse în față. Am lăsat-o-n pace, să facă ce voia. Eram amorțit. Nu mai intrasem în casa aia de când scoseseră afară micul sicriu. Eu îl scosesem, de fapt. Nu lăsasem pe nimeni să-l atingă.

Am intrat pe poarta monumentală și ne-am oprit, când polițistul și-a întrebat colega mai mare-n grad:
- Îl descălțăm? Uite ce-are-n picioare!

Aveam bocancii mei de la muncă, și bocancii ăștia sunt utilitari. Adică sunt foarte grei și întăriți cu oțel în vârfuri și-n călcâie, iar când calci pe altceva decât pe pământ, bocăne cam tare. În plus, ai mei erau și foarte murdari de pământ. Doar lucrasem de dinainte de răsărit, mai întâi în pepinieră, apoi în grădina clientului.
- Nu, a zis polițista cea căruntă. Ce, vrei să se taie-n cioburi?

Nu era niciun ciob pe-acolo, cel puțin eu n-am văzut vreunul. Erau doar niște sticle goale de vodcă și de bere, de-ale lui, dar de-astea erau prin toată casa. Le lăsa unde apuca, nu-i păsa, iar de strâns demult nu le mai strângea nimeni.

Am urcat scara mare de marmură. El primul, de parcă ar fi fost stăpân al casei, urmat de polițistă, de mine și de colegul ei cel tânăr. Nu era chiar așa tânăr, de fapt, dar față de ea părea tânăr. Am intrat toți în marele living și ne-am uitat la stăpânii acelei case: Mihaela și părinții ei. Tatăl ei avea cancer. Mama ei fusese la coafor. Mihaela avea privirea aia de fiică, doar o știam eu prea bine: "Sunt aici cu tati și cu mami, eu îs mică, nu știu nimică". Polițista și-a dres glasul și le-a spus ce se întâmplase, de ce ne aflam acolo și dacă doresc să "depună" ceva împotriva mea. Plângere, ordin de restricție, chestii de-astea. Mama ei s-a uitat la tatăl ei. Bătrânul cel înalt, acum chel de la chimioterapie, a făcut semn din cap. Nu, nu dorea nimic.

Ne-a făcut semn să ne așezăm. Polițista m-a pus între ea și bețiv. Tatăl Mihaelei a așezat-o între el și polițistul cel tânăr, apoi i-a făcut neveste-sii un alt treilea semn. Coafata s-a ridicat și a venit cu o masă frumoasă, de serviciu, pe rotile; mare, dar ușor manevrabilă, o știam demult. Lucru bun, scump. Era plină de bunătăți. Nu înțelegeam nimic. Era și o carafă cu vodcă, mijlocie; cum a terminat de aranjat masa între noi toți, cum i-a și turnat lui gineri-său un pahar de vodcă. Și paharul era foarte frumos, din serviciul de cristal, păstrat pentru ocazii:
- Dar serviți, serviți!

Numai bătrânul, cu mine și cu el nu ne-am atins de mâncare. El și-a turnat singur al doilea pahar de vodcă și, spre mirarea mea, a tăcut din gură. Bine, toți tăceam, acolo în jurul frumoasei mese pline. Ele trei mâncau cu poftă, dar delicat, în timp ce polițistul cel tânăr mânca doar cu poftă.
- Ia și tu, Adiță! Ia, că e bun!
- Nu-mi trebuie.

Am tăcut cu furie neagră, căutând din ochi locul unde fusese pătuțul. Mi-am înghițit scuipatul, apoi mi-am dres vocea, că eram totuși în casă de oameni:
- Nu pot mânca, doamnă. Dar mulțumesc.
- Ai mai fost la mormânt?, m-a întrebat bătrânul.
- Mă duceam azi.
- De ce? Am fost eu alaltăieri... ăăă, nu... marți, parcă. Nu mai știu când am fost. Dar totul e curat, nu e nevoie să plivești buruienile. I-am plătit eu, le rup ei zi de zi, au grijă de tot.
- Nu pentru buruieni mă duceam, știu că e ținut curat și curățat, că mă duc în fiecare seară. Azi voiam să plantez niște puieți lângă gărduțul de fier, să crească, să-l mascheze, să fie frumos.
- E frumos și gărduțul.
- Prea seamănă c-un țarc. Ei nu i-ar fi plăcut. Un gard viu, micuț, e altceva.
- Ce gard viu?
- De mahonia japonica. Puieții ăștia de care ziceam. Când rodesc, fac niște bobițe albastre, așa, ca ochișorii ei. Albastru intens. Și vara ar fi ținut umbră.
- Vara n-ar fi murit, a răspuns bătrânul, aiurea.

Da, mi-a venit să-i zic. Și n-ar fi murit nici iarna, dacă voi nu erați atât de idioți încât s-o lăsați în grija artistului. Maestrului! Ați plecat la schi cu Mihaela și ați lăsat copila cu ginerică, da. Cu scumpul vostru muzicant! Când a botezat-o "Chitara" n-ați zis nimic; când a umplut casa de petreceri n-ați zis nimic, deși o auzeați cum plânge de nesomn; când Mihaela a înțărcat-o prematur, ca să poată merge cu el la karaoke, n-ați zis nimic; când nimeni nu mai știa ce să-i facă micuței, n-ați zis decât "Adiță, vino tu s-o ții în brațe, că la tine e cuminte". Și ea se uita la mine cu ochișorii ei albaștri și râdea și adormea și-mi zâmbea prin somn și mânca liniștită cu lingurița când se trezea și ar fi trăit și ar fi avut și ea o viață, ca oricine, dacă n-o uita bețivul singură acasă, lângă fereastra deschisă, și dacă nu viscolea atunci, cât a petrecut el la bar cu "băieții", nu mult, doar o noapte și-o juma' de zi. Dar tot ați făcut și voi ceva: ați mituit poliția, ați mituit procuratura, ați mituit legiștii, ați mituit pe toată lumea. Bețivul e bine-mersi. El e artist, e special.
- Mai servește, i-a spus Mihaela polițistului.
- Mulțumesc frumos, am mâncat, a zis el. Și, oricum, trebuie să plecăm.
- Unde să plecați?
- Să-l ducem pe Adi. Nu e nicio plângere, nu e nimic.
- Îl duc eu, i-a spus polițista, cu voce de șefă. Îl duc eu, tu rămâi cu familia. Să fii aici, dacă e ceva... sunt momente dificile pentru familie.
- Vin și eu, s-a băgat bețivul. Vin să-l arunc pe scări pe căcatu' ăsta! Ce te uiți așa, Adiță? De mâna mea mori, căcate! Ia uite, mă, la el, ce mutre face la masa mea...
- Nu arunci pe nimeni pe scări, i-a retezat-o polițista, apoi mi-a făcut semn din cap s-o iau înainte.

Am ieșit toți trei din marele living și ea a închis ușile cu grijă, de parcă erau ouă, nu uși grele de sticlă mată, scumpă. După ce le-a închis, s-a întors cu spatele la living și și-a rezemat umerii lați de uși, cu palmele ei mari lipite de coapse, ceva mai jos de șolduri. Eu m-am uitat la ea, preț de o pulsație, nu mai mult. Bețivul a rămas și el nemișcat, tot atât, apoi a-nceput să urle că mă omoară și s-a repezit la mine; mi-a dat doi pumni proști peste față, apoi a-ncercat să mă împingă-n jos pe scara de marmură. Nici măcar nu m-am apărat, și oricum, aveam mâinile prinse în cătușe. L-am apucat de piepții hainei lui de piele și l-am aruncat pe scară.

A căzut dezarticulat până jos, ca o marionetă uzată, și-a trecut ca bila de popice prin grămezile de sticle goale de pe scară și de la baza scării. Praf le-a făcut! Mă uitam la el și nu știam care-i sânge de la trepte și care-i sânge de la cioburi. Sângele ăla care curgea din fața lui mi-a făcut poftă de sânge, m-a stârnit să cobor treptele-n fugă și să-i sar cu bocancii pe cap, terci să-l fac, să umplu holul cu creierii lui de artist.

Polițista a venit la mine și a scos cheia de la centură, nu arma, și mi-a descuiat cătușele. Atunci n-am gândit, dar acum gândesc, chiar dacă nu mai contează.

Totul e cum trebuie să fie. Chitara își poate dormi liniștită somnul ei veșnic, din moment ce i-am spălat eu moartea cu moarte, după legea veche. Bătrânul poate și el să-și vadă liniștit de chimioterapia lui, până la sfârșit, că nu moare până nu-și vede fata cazată. Mihaela se poate mărita cu polițistul, dacă vrea, sau poate trăi cu el ca și pân-acum, că-i topit după ea, cum sunt toți topiți după frumoase, doar asta e soarta frumoaselor. Polițista se va pensiona și-o va iubi pe doamna Moise, iar după moartea bătrânului n-o va mai împărți cu nimeni; ei trei fuseseră colegi de școală, cum fuseserăm și noi trei, dar Moise avusese grijă să nu rămână sărac, artist ca gineri-său sau arborist ca mine, și-așa își păstrase nevasta lângă el atâția ani. Vorba lui: "Adiță, contează cum îți câștigi existența, nu ce spui pe gură. Aia zboară, se duce!". Eu o să-mi fac anii și-o să ies când o să ies, mai muncesc, mai scriu o carte, mai prind o reducere pentru bună purtare. Văd eu ce și cum: am treabă afară.

Voi tunde tufele de mahonia. Puieții mei au fost sădiți de polițistul Mihaelei.

Citiți un alt fragment din această carte aici.