Paralel

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche, Familia și LiterNet. A lucrat ca bișnițar în anii '90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza, iar în 2023 Tarot. În prezent locuiește la Bruxelles.
Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Mihai e scriitor (adică veniturile lui sînt subțirele), soția lui are un job nou de care e foarte mulțumită (adică veniturile familiei nu sînt deloc subțirele), iar fetița lor e definiția curiozității: din plimbările prin noul oraș se naște o altă realitate, mult mai interesantă, în care pădurile vecine aparțin unor vrăjitoare, zonele noroioase de pe lîngă blocuri sînt mlaștini stăpînite de căpcăuni ori egrete, iar în parcuri se întîmplă lucruri magice. Dar, dacă toate merg așa de bine, de ce e "greu să adormi seara"? Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum - sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.


- Tati, cine sunt eu?

Nu plângea chiar-chiar, dar avea vocea miorțăită, ca și cum se pregătea de plâns sau cel puțin de scâncit:
- Cum adică, cine ești tu? Păi tu nu știi cine ești, tata?
- Ba da, dar ne-a întrebat azi la grădi.
- Și tu ce-ai zis?
- Că eu sunt fetița lui mami și-a ta. Da' n-a fost bine.
- De ce n-a fost bine, tata?
- Doamna a zis că de-acum suntem mari, o să terminăm grupa mică, trebuie să vorbim frumos, să răspundem bine la toate întrebările.
- Și colegii tăi cum au răspuns?
- Tot ca mine.
- Și la ei a fost bine?
- N-a fost bine.

Eram depășit de complexitatea chestiunii:
- Dar cum ar fi trebuit să răspundeți?

A smârcâit din nas:
- Să ne zicem numele, pe urmă numele părinților, numele bunicilor și la sfârșit de unde am venit. Așa a zis.
- Păi, tata... tu nu știi cum te cheamă, cum îi cheamă pe părinții lui mami și de unde am venit noi?
- Ba da. Dar nu știu cum îi cheamă pe-ai tăi.
- Și acolo te-ai încurcat, tata?
- Da, și numai tu ești de vină, tati!

Ca de obicei.
- Tata... eu nu ți-am zis cum îi cheamă pe părinții mei pentru c-au murit demult. Și tu ești încă prea micuță ca să-ți povestesc de morți.
- Eu sunt mare acum, tati! Așa a zis doamna!
- Ei, dacă a zis doamna...
- Ta-ti?
- Da?
- Cârca.

Am luat-o pe umeri.
- Povestește.
- Ce vrei să povestesc, tata?
- Despre părinții tăi care-au murit demult.

Uf.
- Bine, tata, dacă așa vrei tu... cu cine vrei să încep? Cu mami a mea care-a murit demult sau cu tati al meu care-a murit demult?
- Cine-a murit mai de demult?
- Mami a mea.
- Povestește despre mami a ta care-a murit demult.

Ne mutaserăm la Bruxelles de peste o jumătate de an. Adaptarea fusese mai puțin grea decât m-așteptasem eu, iar nevastă-mea susținea că fusese chiar ușoară - da, dar ea vorbea limba ca pe apă, iar fetița o învățase la grădiniță, cu copiii, în timp ce eu rămăsesem la nivel de benzi desenate (la drept vorbind, sub acel nivel). Majoritatea lucrurilor mergea mai bine decât mersese la București, deși nici acolo n-o duseserăm rău deloc (altfel spus, o duseserăm bine, la nivel de clasă mijlocie cu pretenții mici); dar, oricum, nu era lumea noastră. Relații sociale aveam de-acum numai între noi trei, socializarea rămăsese în seama telefonului și-a internetului, mirosurile străzii erau altele, cele trei limbi ale orașului s-au dovedit a fi vreo zece (cu româna, rusa, bulgara și polona la loc de cinste, printre limbile africane și semitice), mașină n-aveam, de locuit, locuiam la margine, lângă autostrada de centură (adevărul e că și-n București locuiserăm tot la margine, dar acolo nu era autostradă de centură - altă viață!), iar gătitul rămăsese în seama mea, că banii erau drămuiți. Din ziarist devenisem bucătăraș de apartament, dar nu-mi păsa: fetele mele erau fericite. Neveste-mii îi plăcea munca de la noul job, fiică-mii îi plăcea de Justine, doamna de la grădiniță (bine, și mie, despre asta în alt capitol), iar eu mă lehămețisem de politichiile bucureștene.

Dar crescuseră și pretențiile. La grădinița din România nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să le ceară copiilor să se prezinte ca la un interviu de angajare, cu "numele bunicilor" pe post de... pe post de ce? De skill-uri? De "realizări profesionale"? De "job history"? Mult pe urmă am înțeles că nu era vorba de pretenții, ci de o abordare multiculti, cam ciudată după gustul meu dar probabil funcțională, din moment ce era în programa tuturor grădinițelor publice din oraș. La Roma, poartă-te ca romanii, așa că am luat-o cu fetița-n cârcă prin Pădurea Vrăjitoarei Mijlocii și-am dat drumul la poveste:
- Pe bunica ta, pe mami a mea care-a murit demult, o chema Livia Oprean.

Am ajuns acasă, ne-am spălat pe mâini și ne-am apucat de jocurile de seară: de-a broaștele, de-a lupii cei vicleni, de-a uriașul, de-a tăvăliții, de-a avionul, de-a langa balanga, de-a urșii cei puternici, de-a podul, de-a grămăjoara, de-a pușcăria, de-a acrobații, de-a caii, pân-a venit nevastă-mea de la muncă și ne-a izgonit la cină, apoi la programul de culcare. I-am citit după băiță din cartea cu prințesa Merida, apoi m-am tras și eu către canapea și televizor, să-i frec consoartei tălpile cu alifie de gălbenele. N-am stat mult, că era obosită:
- Bizou, eu m-aș băga la somn. Mâine iar mă scol devreme.
- Hai, că vin și eu. Închid pe-aici și vin.

Am rămas în pat, lângă ea, cu ochii-n tavan. E greu să adormi seara după ce nu faci nimic toată ziua, e greu s-adormi oricum, e greu.
Jeane, Jeane. Să-mi faci tu mie una ca asta! Jeane, Jeane...


- Luăm o firmă de relocare sau încercăm să ne descurcăm singuri?
- Ce firmă de relocare?

Asta era prin primăvara trecută. Corporatiștii de la Bruxelles o furaseră pe nevastă-mea corporatiștilor de la București, c-o ofertă mai bună, ea mă-ntrebase direct ("Măi băiatule, eu plec. Iau și copilul. Vii cu noi?"), eu răspunsesem indirect, cum mi-e felul ("Pe mine mă știi: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut"), ca să pot primi o zi, timp de gândire. L-am primit, l-am folosit, am zis că vin, după care am plecat în Asia Centrală.

Nevastă-mea n-a mai stat să-mi explice ce e aia "firmă de relocare": când a văzut că chiar plec, a pus mâna pe telefon și-a-nceput să sune. A refuzat vreo trei gagici de la firme de-astea de relocare ("Au vorbit frumos, dar nu mi-au plăcut vocile lor"), a dat peste una care lucra independent, pe un fel de PFA, s-a plăcut cu ea din voce, s-a dus acolo să se cunoască, au bătut palma:
- Lucrăm cu Wendy!

N-am zis nimic, am săltat din umeri. Îmi făceam bagajul pentru Asia, rucsăcelul de tură, că plecam fără bagaj de cală: ce, alea-s țări care să merite bagaj de cală?! Hai, că Uzbekistanul mai e cum mai e, ba chiar și Kârgâstanul mișcă, dar celelalte două s-au dovedit crimă și pedeapsă. La întoarcere am luat avionul din Tașkent, am schimbat la Istanbul, am schimbat la Otopeni și am aterizat pe Charleroi, că era mai ieftin, și de-acolo cu autobuzul până la Gare de Midi:
- Hai, că avem vizionare! Wendy, meet my husband!
- I'm Wendy, nice to meet you!
- Mihai. Nice to meet you, Wendy.

Zece apartamente am vizionat în ziua aia, zece! Eram frânt, eram rupt în bucăți, chit că dormisem cum-necum în toate zborurile; ele n-aveau nicio treabă, ciripeau, zgâlțâiau de uși, ciocăneau în pereți, trăgeau apa prin veceuri, iar pe final s-a arătat că Wendy nu-și pierduse timpul cu noi degeaba; am ales al nouălea apartament, s-a discutat cu proprietăreasa, Wendy a negociat la telefon, nevastă-mea a negociat și ea (proprietăreasa s-a nimerit româncă), s-a făcut înțelegerea verbală, au mai trecut o dată, amândouă, prin lista de acte (urmau să perfecteze totul prin mail), și când am deschis și eu gura ca să întreb "Da' noi unde dormim în noaptea asta?", hop c-o aud:
- Well, now! Back to the car, let's go to Ikea!

Am mers cu mașina lui Wendy până la magazinul de la marginea orașului, unde m-au lăsat pe-un balansoar (am adormit imediat) și au plecat să aleagă mobilă pentru viitorul nostru cuib de cuci. Mi s-a părut că doar am clipit, dar trecuseră două ore:
- Tu o montezi, Bizou. Dar nu de mâine, nici de poimâine, nu; abia de răspomâine. Ai două zile să faci curățenie. Bec! Scoți apartamentul la lumină, sper că două zile îți ajung! Hai, că tu ești albinuț, când te mobilizezi.

Wendy ne-a lăsat la metrou, am mers nu știu câte stații, am ieșit la Fântâna Anspach, în buricul târgului. Nevastă-mea mi-a arătat un hotel frumos:
- Uite-aici stăm noi până ești gata, Bizou. Firma plătește. Citadines Sainte Catherine, așa-i zice, uite cheia ta de la cameră, că eu mâine dimineață plec la job. E prima zi, ține-mi pumnii! Îți fac o listă.
- Bere luăm?
- Astă-seară ai voie la barul hotelului, de mâine îți iei de la butic și bei seara în cameră, după ce mă-ntorc de la muncă. Trebuie să fim atenți cu banii, da?

Am luat lista a doua zi dimineața (ea plecase) și m-am dus la magazinul de bricolaj. Mătură. Coadă de mop. Capete de mop. Racletă de geamuri. Făraș. Găleată. Cârpe. Lighean. Chimicale ("produse de curățenie", așa scria pe listă). Bureți. Trafaleți de praf, pentru pereți și tavan (nu știam că așa ceva există). Ceară de parchet. Aspirator. Saci de gunoi (patru culori, cum e moda la belgieni). Papuci. Șurubelnițe, ciocan, patent. Creion și hârtie:
- Astea pentru ce sunt?, am întrebat la telefon.
- Să scrii.
- Să scriu, ce?
- Ce găsești în neregulă la apartament, ca să mai negociez o dată cu proprietăreasa.

A durat trei zile, nu două. Nu mai locuise nimeni acolo de ani și ani, am rânit cu nădejde și fără să mă cruț, că doar pentru mine râneam, nu pentru altul. Și pentru fiică-mea, bineînțeles: seara vorbeam cu ea pe whatsapp, de la hotel.
- Ta-ti?
- Da, tata?
- Când vii acasă, că mi-e dor de tine?
- Vin și te iau și te aduc aici unde sunt eu, tata.
- Unde ești, ta-ti?
- Într-un oraș frumos.
- Nu mai ești în țările cele urâte?
- Nu, tata. Sunt cu mami într-un oraș frumos, unde o să te-aduc și pe tine.
- Bine, tati. Da' acolo sunt copii?

Alte trei zile a durat afacerea cu mobila, că singur am cărat-o, singur am montat-o, și asta cu două mâini stângi, eu fiind dreptaci, dar până la urmă tot am izbutit să plec spre Charleroi ca să îmi aduc copilul (haotic aeroport, ăsta! Îl eviți dacă ai bani, dar dacă n-ai, ce să faci?!). Numai bine ce-am ajuns cu ea acasă ("acasă"?), în apartamentul închiriat, că dă peste oraș un val de caniculă cum nu mai fusese niciodată, iar oamenii de pe aici, obișnuiți cu clima lor oceanică, încep să moară pe capete - e vorba de cei bătrâni și singuri, care insistau să se aventureze pe-afară la orele amiezii ca să-și plimbe câinii. Așa știau ei: la Bruxelles "n-are cum" să fie pericol de caniculă, de umblau ambulanțele brambura pe străzi ca să-i adune și să-ncerce să-i aducă înapoi din moarte. Pe unii-aduceau, pe alții, nu.

Fetița și cu mine eram ceva mai deștepți de-atât. Plecam de dimineață și începeam să explorăm pădurile din jurul blocului, botezându-le una câte una, în timp ce povesteam de prințese, de dragoni, de vrăjitoare și de morți: Pădurea Vrăjitoarei Mici, Pădurea Vrăjitoarei Mijlocii, Pădurea Vrăjitoarei Mari, apoi, pas cu pas, am descoperit mlaștinile: Mlaștina Egretei, Mlaștina Vrăjitoarei Bătrâne (asta era tartora celor trei vrăjitoare pădurețe, am tras noi concluzia, după ce ne-am murdărit de noroi, ne-am lăsat pișcați de urzici și ne-am duelat cu săbii de papură), dar mai ales - ultima! - misterioasa Mlaștină a Căpcăunilor. La prânz veneam să dormim, iar după-amiaza începea greul, că atunci arșița făcea aerul să vibreze, nu ne puteam aventura prea departe, rămâneam în parcurile de pe lângă bloc: Parcul cu Oglinzi (cel mai umbros), Parcul cu Copii (cel mai apropiat), Parcul cu Nisip (cel mai mare, dar și cel mai expus: frigea nisipul și la șapte seara!). Vara a trecut repede, mai bine decât sperasem, pentru că noaptea aveam și eu voie să ies în hălăduieli, să cunosc orașul; patru ore aveam liber absolut, la miezul nopții mă întorceam și le găseam adormite, mă culcușeam pe canapeaua din living și ciupeam câteva ore de somn chinuit ("Jeane, Jeane..."), până începea noua zi, cu soarele bătându-mi în ochi și cu fetița trăgându-mă de nas ("Tati, hai la gimnastica! Eu te ajut la flotările!"; ea mă ajuta, mi se cățăra în spinare - "Tati, tu ești bătrân și nu poți singur"). Am scris bine toată vara, am fost în America și-am reușit să-mi termin romanul, ne-am întors și-am stat la Bruxelles până când s-a făcut vremea de mers în România. Eu aveam de lansat Recrutorii, nevastă-mea de rezolvat o grămadă de treburi, care de care mai presantă:
- Cu apartamentul ce facem?
- Îl dăm cu chirie.
- Dar, Bizou, de unde chiriaș? Adică, de unde găsim un chiriaș de încredere, să nu ne fure toate lucrurile din casă?
- Mă ocup personal.

Ce era să fac? L-am sunat pe Massimo, l-am rugat să-și întindă antenele și să-mi găsească pe cineva serios, care să aibă nevoie de un apartament mobilat în București. Massimo ăsta e-o gazdă, are pensiune lângă Bergamo, toți românii trag la el când au interval prea mare între avioane, toți dar nu chiar toți: ăia mai zgârciobi preferă să doarmă în aeroport, întinși pe sarsanale, la fel cei puturoși, cărora le e lene să meargă pe jos până la pensiunea lui Massimo (sunt cam doi kilometri de la aeroport, nimica toată, dar unii români sunt români rău; orice, numai să nu dea din picioare. E bine așa, ăștia doi kilometri selectează clientela lui Massimo mai ceva ca o diferență de preț). În câteva zile m-a sunat înapoi, mi-a dat numărul unei fete din Umbria care urma să înceapă facultatea la București și-și căuta ceva de închiriat. A mers perfect. I-am promis lui Massimo că-l cinstesc (nu mi-a cerut bani pentru intermediere, niciodată nu-mi cere), apoi m-am apucat să aranjez apartamentul, împreună cu nevastă-mea - toate lucrurile noastre în camera copilului, aranjate pe căprării, haine de lăsat pe loc, cărți, acte:
- Păi nu luăm actele cu noi?
- Numai ce ne trebuie acolo. Astea de studii le lăsăm aici, n-avem ce face cu ele. Astea trei sunt dosarele mele, dă-ncoa să-ți fac și ție un dosar, că n-ai de mai mult.
- Și cu restul ce facem? Adică, ce avem de dus la Bruxelles?
- Le punem în cutii. Ni le trimit ai mei cu Atlassib, rând pe rând.

Au ieșit nouă cutii. E incredibil cât poate aduna un om, chiar și un om ca mine, care n-are nici cea mai mică dorință de adunare:
- Tu chiar vrei să iei toate cărțile astea?!
- Păi, sunt ale mele. Am dat bani pe ele...
- Și le iei acolo să le citești? Nu le-ai citit deja?
- Ba da, dar poate am nevoie de vreuna, pentru bibliografie, pentru cine știe ce...
- Uite cum facem: iei una singură!
- Pe care?
- Pe care vrei tu!

M-am executat, ce era să fac? Am luat una. În viață nu-i nevoie de mai multe.
- Auzi, Bizou?
- Mmm.
- Ești plin de găuri.

Migălea la dosarul meu cu acte de studii:
- Ce găuri?!
- Uite. E aici foaia matricolă de la școala generală... clasele primare, absolvite în 1982... gimnaziul, 1986, cu mediile anuale și cu poză... aoleo, ce medii! Aoleo, ce poză! Te lăsau pe stradă cu fața asta?
- E poza de buletin!
- Așa... diploma de bacalaureat, 1990... alte medii, altă poză... asta e, bietul de tine, ce să faci, n-ai ce să faci... diploma de licență, 1996... ia uite, cinci la limba engleză, iar în poza de-aici ai față de infractor... livretul militar, 1997, aceeași poză, cât de zgârciob puteai să fii să nu-ți faci alta?!... cartea de muncă, 1999, profesor de engleză la gimnaziu, vai de elevii tăi... diploma de master, 2005, poză la cravată, arăți ca ăia în costum de mort...
- Era un sacou de împrumut! Îl cerusem de la Dottore, pentru o nuntă.
- Se vede. Și restul?
- Și restul, ce?
- Și-n restul timpului ce-ai făcut? De două ori ai dispărut ca măgaru-n ceață!
- Am muncit pe ici, pe colo. Ce? Unii au mai pus și osu', la viața lor!
- Tu, adică?
- Și eu... și alții!

M-a lăsat în pace și-a luat la mână teancurile de fotografii, de pe vremea în care digitalul nu se născuse încă. Tot frunzărindu-le, a apucat-o criza pe care o așteptasem de la început:
- Bizou... ce facem? Unde plecăm? Ce facem noi acum... adică... unde ne ducem... așa?

A plâns puțin, i-am spus vorbele, s-a liniștit, s-a apucat de ultimul teanc, cel cu scrisori:
- Ce avem noi aici... ia uite, ia uite... măi, măi, măi... scrisori de la gagici!
- Dă-le-ncoa!
- Ce, ai de gând să le păstrezi?!
- Documente de arhivă! Nici dracul nu mai scrie scrisori de mână, pe hârtie, cu stiloul!
- Și ce, vrei să le vinzi la anticariat?
- Ei, asta-i! Din ele scot niște cărți, niște romane, piața abia așteaptă. Maestrul!
- Romane de dragoste. De maestrul Buzea. Mă lași?
- Râzi tu, râzi, dar o să vezi tu, o să vedeți voi. Urma alege!
- Ce să văd, măi băiatule, ce să văd? Să-mi amintesc când eram în Bazarul Egiptean și mi-ai cumpărat inel de logodnă?!

M-am înroșit:
- N-aveam experiență! Eu mai mult cu băieții, cu berica, cu alte ocupațiuni...
- Am înțeles, maestre. Du cutiile în camera mică, ia scociul și foarfeca mare, lipește-le bine și pe urmă spală-te pe mâini; eu fac un duș în timpul ăsta. Suntem plini de praf amândoi.

Chiar că eram. Nu știu cum se face, când pleci din România, pleci plin de praf.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.