Umbra pierdută / The Lost Shadow

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Carmen Firan, poetă, prozatoare, jurnalistă, autoare de piese de teatru și scenarii de film. În 2000 s-a stabilit la New York. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Poeților Americani și a PEN American Center din New York. Între 1997 și 2002 a fost director de programe la Institutul Cultural Român din New York. În 2002 a primit Premiul pentru poezie al revistei The New York Review of Books. Este coeditor al antologiei de poezie americană contemporană Locul nimănui și al antologiei de poezie română modernă și contemporană Născut în Utopia (2006), precum și al antologiei Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent (2008). Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franța, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. Dintre volumele publicate în România menționăm: poezie - Iluzii pe cont propriu (1981), Paradis pentru ziua de luni (1983), Îmblânzitor de vieți furate (1984), Trepte sub mare (1990), Negru pur (1995), Locuri de trăit singur (1997), Candori pedepsite (2000), Cuceriri disperate (2004), Femeia de nisip (2018); proză - Tot mai aproape (roman, 1991), Farsa (2002), Caloriferistul și nevasta hermeneutului (2005), Puterea cuvintelor (2007), Miracole mici și mijlocii (2009), Detectorul de emoții (2011), Valiza cu melci - un horoscop al emigrantului (2012), În căutarea magicianului alb. Conversații cu Ștefania Magidson (2013), Unde începe cerul (2013), Umbra pierdută (2018). Alte volume: Sertarul cu albine (antologie de poezie, 2013), Dreptul la fericire (antologie de proză, 2014), Dialogul vântului cu marea. Conversații cu Nina Cassian (2014), Judecata. Adrian Sângeorzan vs. Carmen Firan, cu un Verdict de Andrei Codrescu (2015), Timp în doi (2015), Atingerea. Călătorii interioare și drumuri în afară (2016). Ca dramaturg, a debutat în 1981 cu piesa Polen pe insulă (Teatrul Național Craiova, stagiunile 1981-1984). Este autoarea mai multor piese de teatru, între care Vânătoare imaginară și Vis în acvariu, jucate la Teatrul Radiofonic, Lumina din pod (Teatrul Național Craiova, stagiunile 2009-2011) și Cum să te desparți într-o zi perfectă. Între volumele publicate în SUA: Afternoon with an Angel/După-amiază cu un înger (2000), The First Moment after Death/Prima secundă de după moarte (2000), Accomplished Error/Desăvârșirea erorii (2001), In the Most Beautiful Life/În cea mai frumoasă viață (2002), The Farce/Farsa (2002), The Second Life/A doua viață (2005), Words and Flesh/Cuvinte carnale (2008), Rock and Dew/Piatră și rouă (2010), Inferno (2011), Interviews and Encounters. Poetry and Conversation with Nina Cassian (2015), Searching for the White Magician. Dialogue with Ștefania Magidson (2017), Changing Your Sign, Changing your Destiny (2019).

O carte de dragoste și aventură, o explorare psihologică a emigrantului între două vîrste prins între dileme identitare. Povestea unui cuplu de români stabiliți la New York, un scriitor și o bale-rină, care înfruntă cu intensități diferite provocările lumii noi. Un roman despre succes și ratare, despre cum poți să-ți împlinești visul american, dar și despre capcanele și anxietățile orașului, deopotrivă strălucitor și devorator de energii.

"Carmen Firan a scris un roman de mare mister, săpînd adînc în relația dintre două personaje și două lumi. Umbra pierdută e un thriller psihologic și intelectual al zilelor noastre, admirabil scris, cu luciditate și umor." (Andrei Codrescu)

"Un roman fascinant despre seducția visului american și dilemele emigrantului, despre lumina orbitoare și reflecțiile necruțătoare ale New Yorkului, o poveste universală în care fiecare se poate, într-un fel, regăsi." (Isaiah Sheffer)

"Scriitor al lumii, Carmen Firan este o autoare prolifică, reflectînd în proza ei provocările lumii în care a crescut și oferindu-ne o imagine tulburătoare, din alt unghi, a Americii." (Midwest Book Review)


Psihoterapeutul era un bărbat între două vârste cu o privire atât de melancolică și o voce atât de moale, încât părea trist. Oricum nu-l văzuse niciodată zâmbind. De fiecare dată Fred se întindea cuminte pe canapea și pentru câteva minute rămânea tăcut. Gâtul i se destindea încetul cu încetul și mărul lui Adam își relua locul după câteva salturi nereușite de a ieși în afară.

Tăceau amândoi, și doar asta și ar fi fost o bună terapie pentru zgomotul gândurilor lui Fred. ropotul copitelor încetinea și psihoterapeutul aștepta răbdător, trăgând cu urechea până ce în capul lui Fred se făcea liniște. Începea totdeauna cu aceeași exclamație "Așa, deci!", care ar fi avut rolul să înnoade discuția de unde o lăsaseră în ședința anterioară sau să-l provoace pe Fred să continue cu voce tare gândurile care i se derulau în acel moment.

După câteva ședințe în care scrisorile imaginare ale lui Fred, adresate întotdeauna lui Mimi, băteau pasul pe loc, psihoterapeutul i-a cerut să țină un jurnal, să-și descrie senzațiile și visele.
- Nu-i ceri asta unui scriitor, se apărase Fred de teama foii albe de hârtie, o pârtie pe care alunecase energic și dezinvolt odată și pe care acum stătea înțepenit, incapabil de orice mișcare, amețit de panta pe care ar fi putut-o lua lucrurile dacă și-ar fi dat în sfârșit drumul. Am stat deoparte de literatura onirică pe vremea când era la modă în România și poate că atunci mi-ar fi servit la camuflarea adevărului despre un sistem eșuat, la învăluirea aspectelor politice, cenzura privea mereu peste umăr la ce scriam, dar acum nu mă tentează un caiet de vise. Cred că asta ține și de vârstă, s-a scuzat Fred. În plus, mi s-a părut întotdeauna că a avea un jurnal ori a-ți nota visele sunt forme de narcisism. mi se par artificiale, oarecum, dacă nu chiar exhibiționiste, pretexte naive de a te livra vanitos cu pretenția complexității.

Psihoterapeutul nu părea sau nu voia să înțeleagă. Îi înregistra doar teama de a se apropia de el însuși, fie și pe ocolite.
- Și nici nu știu unde încetează visul, de fapt. Pe mama de exemplu nu o visez, o văd.
- Dar de unde știi că e ea?
- Pur și simplu știu.

La una dintre ședințe i-a întins totuși psihoterapeutului carnetul lui albastru de note, ca pe o concesie pe care i-o făcea sau ca pe un semn de simpatie pentru discreția lui de a nu-l forța să intre pe niciun teritoriu incomod.

O pot recunoaște dintr-o mie de păsări. Cum rămân singur undeva, vine și se așază, nu departe de mine, oblic, o văd mereu din profil, subțire, cu gâtul lung întins elegant, așa cum era ea, plăpândă și totuși puternică. Are uneori pene negre cu reflexe de un albastru strălucitor, alteori pieptul portocaliu și ciocul mic, roșu ca o măceașă sălbatecă. Stă nemișcată și mă privește cu ochiul drept, temătoare și gata să-și ia zborul la cel mai mic gest al meu. Am învățat că nu vrea nici să-i vorbesc, nici să mă apropii de ea. Poate nu are voie să facă mai mult, mă gândesc, e și așa enorm că o lasă să vină. Simt cu exactitate momentul când apare. Când sunt singur, când mi-e frică, în momentele mele de panică, dar și când mi se pare că aș putea întoarce totul, că echilibrul este la fel de relativ ca și deruta, că încă mai am forță să opresc rostogolirea bulgărelui uriaș sub care de atâta timp mă zbat strivit. Uneori sunt limpede. Simt sângele cum îmi aleargă prin vene, mușchii îmi zvâcnesc tineri, umerii mi se ridică odată cu privirea clară, înfruntă realitatea pe care chiar o stăpânesc, sunt aici, acum, sigur pe mine, cu o reprezentare perfectă a proporției dintre tentația de a continua și mult mai seducătorul abandon. Devin apoi nesigur, ezitant, oprit la jumătate, ca un copac rănit transplantat într-un pământ străin prea târziu.
- Ieși, plimbă-te, fă ceva, izbucnea uneori Mimi.

Urmând sfatul psihoterapeutului, care îi sugerase cum să se poarte cu el în perioadele de depresie severă, Mimi renunțase să-i mai vorbească încet, calm și rar ca unui copil care înțelege greu sau ca unui bolnav pe care trebuie să-l menajezi de intensitățile lumii reale de care s-a izolat. Doar că vocea ei normală devenea iritată când îl vedea cum stătea în semiobscuritate ghemuit peste o carte, mângâindu-și barba cu privirea lungă și melancolică, aparent senină. la fel ca maică-sa. Afecțiunea i se dilua, compătimirea se întorcea în frustrare. Cu ce era ea vinovată? Ce să facă mai mult? Învinșii devin nesuferiți.
- Stai toată ziua în casă și despici firul în patru. Ai făcut o groapă în fotoliul ăla. Și mai lasă cărțile alea sumbre, nu vezi că nu te ajută la nimic? În loc să alegi ceva care să te salveze, tu cauți cu lumânarea întunericul.
- Cărțile nu sunt colaci de salvare, Mimi. Te poți scufunda odată cu ele. M-am tot gândit, de fapt cultura înstrăinează, îți dă un fir, tu te agăți, crezând că poți să urci acolo de unde pare să coboare ața, și ea până la urmă ți se înfășoară pe gât. Te sugrumă.
- De ce nu pui tu astea mai bine în cărțile tale?
- Nu contează prea mult ce spui, ci cum spui. Și mai ales când spui. Cărțile sunt timp. Totul e timp pe lumea asta. Un râu etern curgător. Te ia cu el dacă te lași dus, din niciunde în niciunde. Dar asta e legea și e bine să te supui ei. Eu am vrut să mă trag la mal uneori, alteori m-am retras doar pentru a-i contempla curgerea, am încercat să-l urc, dar nu i-am evaluat corect forța. Cred că am început să alunec înapoi când mi-am pierdut conspirația cu timpul.

Mimi a ezitat. Nu era sigură dacă bătea câmpii sau încerca s-o complexeze cu discursurile lui ca pe vremuri, când îl asculta fascinată, convinsă că soarta o iubise, dându-i un bărbat superior, inteligent și talentat. Acum cuvintele lui sunau ca mingile lovite de zid. Mimi nu mai avea nici răbdare, nici curiozitate, viața cursese pentru ea tumultuos, dar fără toate elucubrațiile astea care îi era clar că nu duceau niciunde și nu ajutau la nimic. Poate doar să-ți pierzi mințile.
- Ești ultimul care ar trebui să vorbească despre timp. Ai avut tot timpul din lume, îi răspunse tăios, trăgându-i gândurile înapoi în camera care devenise dintr-odată prea mică pentru ei amândoi.
- Nu te enerva, încercă Fred să prevină o nouă criză.
- Cum să nu mă enervez, ce, crezi că timpul trece doar pentru tine? Uite ce riduri am la colțul ochilor. Și gâtul, poftim! își smulse Mimi bluza, umflându-și pieptul și împingând bărbia în față cu ochi dilatați. De când nu mi-ai mai văzut gâtul? Ca să nu mai zic de altele....
- Ești foarte frumoasă, Mimi, liniștește-te, mie îmi placi și așa, vreau să spun așa cum ești. Bătrânețea are noblețea ei.
- Bătrânețea? a strigat Mimi desfigurată.
- Înțelege cuvintele în esența lor, ce e în fond bătrânețea? Triumful formelor într-un înveliș fragil. Timpul liniștii și păcii interioare.
- Ești tâmpit? Care liniște interioară? Abia am scăpat de garda financiară! Ce pace? Cu tine ca o legumă înfundând fotoliul ăla până o să crape dracului odată și o să te prăbușești cu el în infern.
- Frumoasă imagine, Mimi, pot să ți-o fur?
- Fur-o, fute-o, fă ce vrei! Tot n-o să iasă niciodată nimic din toate ideile astea cu care m-ai amețit toată viața. Unde sunt maaaarile cărți? Ăăăă? Unde? M-am sacrificat pentru tine. Ca tu să scrii, să ai liniște, confort, bani, timp.

Fred fugi în WC și încuie ușa după el.
- Unde fugi? Vino încoace. ieși afară! urlă Mimi până ce corzile vocale scoaseră un horcăit de care se sperie și ea. Ești un laș, asta ești. N-ai acceptat niciodată confruntarea. Vino înapoi! Vreau să vorbim, să vorbim! țipa Mimi fără control. Uite în ce hal m-ai adus! Uite ce ai făcut din mine! Ieși dracului de-acolo, că sparg ușa.

În săptămânile care au urmat, durerile de cap i s-au accentuat, la fel și spaimele. Psihiatrul i-a mărit doza pilulei antidepresive și i-a adăugat altele noi, psihoterapeutul a schimbat metoda, iar Mimi, cuprinsă de remușcări, stătea tot mai puțin acasă și încerca să-i vorbească tot mai calm și tot mai rar. Atunci a apărut Seby. I-a telefonat, spunându-i că nu mai știa nimic de el, l-a întrebat de ce s-a dat la fund și l-a anunțat că voia să treacă să-l vadă. A apărut radios, mai tânăr și mai înalt, cu o sticlă de whisky irlandez și, după ce a făcut un tur al tablourilor din living, s-a așezat pe canapea și i-a spus, mulțumit de el însuși:
- Manuscrisul tău a ajuns în fine pe mâinile cele mai bune. Agenta mea literară, cu siguranță cea mai tare la ora asta, a acceptat să te reprezinte. i-a plăcut cartea și lunea viitoare te va suna să te duci să semnezi contractul. Sigur, nimeni nu poate garanta nimic, dar ea are fler și de puține ori a dat greș. E o agenție mare, cea mai mare, îi reprezintă pe Kundera, Llosa, Saramago. Mi-a spus că deja are în minte câteva edituri la care îți va trimite cartea imediat. Sigur, va trebui apoi să accepți sugestiile lor, poate să mai tai pe ici, pe colo, să schimbi ce e de schimbat, știi cum e, editorul tău, stăpânul tău!

Fred mai auzise asta și în România, pe vremuri, când cenzura politică îi propunea să mai taie ici și colo. Doar că atunci era gata să se bată pentru fiecare paragraf, decis să nu facă nicio concesie, cu riscul de a nu fi publicat. Aici poate că ar fi acceptat cenzura politicii de piață, doar că vestea cea mare, pe care o așteptase ani de zile, venea prea târziu. N-a avut nicio reacție.
- Dragul meu, să bem deci, Welcome to America! Aș fi vrut să pot face asta mai devreme pentru tine, dar nu de noi depinde momentul. Ții minte, și în comunism ni se spunea tot așa: Nu e momentul, tovarăși! a râs Seby, a turnat în paharele pe care Fred le așezase pe măsuța din fața canapelei și abia atunci a părut să-l privească atent. Lui Fred îi tremurau mâinile, avea cearcăne și o privire lipsită de curiozitate. Dar tu cum ești? Te simți bine?

După plecarea lui Seby a rămas în întuneric cu pipa stinsă între degetele înțepenite. Mimi întârzia. Nu știa cât era ora, nu mai ținea pasul cu timpul. S-a auzit liftul și deodată a sărit în sus. Poate agenții aflaseră de cartea lui și veneau să percheziționeze apartamentul? Romanul avea tot felul de critici la adresa ambelor sisteme. Critica viața în comunism, dar și zidurile lumii libere. Veneau să-l ridice, va fi tras prin tribunale, umilit, terorizat. Fără Mimi se simțea pierdut. Când ea nu era acasă se răspândea groaza prin fiecare cameră, vedea ochi în perdele și umbre scurgându-se pe pereți. S-a repezit la fereastră, a tras draperiile grele, nu a îndrăznit să se ducă în hol, a deschis dulapul și s-a ascuns acolo, tremurând, cu urechile ciulite. Curând s-au auzit voci de femei. A rămas în dulap, încercând să deslușească cine era. A auzit-o pe Mimi strigându-l. Dar cine erau celelalte? Dacă i se întindea o capcană? A rămas în ascunzătoare până când Mimi a intrat în cameră, a aprins lumina și i-a văzut pantofii prinși în ușile dulapului.
- Fred! Ce faci acolo? Ieși imediat afară! Ce e cu tine? Ți-ai pierdut complet mințile?

A ieșit încet, ca un copil prins asupra faptului, transpirat, încă tremurând.
- Mi-a fost frică.
- Frică de ce, pentru Dumnezeu?
- Nu știu. Am auzit voci.
- Am venit cu Jessica și cu Ellen. Jessica va pregăti ceva să mâncăm și apoi se ocupă de niște facturi pentru clinică.
- Facturi? S-a întâmplat ceva?
- Nu s-a întâmplat nimic, Fred, relaxează-te, totul e în ordine. Avem o comandă mare de creme și antioxidante. Toate merg ca pe roate, mai bine ca înainte. Încetează să-ți mai faci griji. De câte ori să-ți spun? Hai s-o cunoști pe Ellen, my ghost writer.
- Goat?
- Eh, nu! E o fantomă, a șoptit Mimi, e cea căreia îi voi dicta cartea, iar ea o va scrie în numele meu. Așa se face aici, Fred, îți iei un profesionist și mergi la sigur. Ellen a scris câteva cărți de mare succes pentru vedete. Firește că numele ei nu apare. Ea nu există, pricepi? She's a ghost! Începem din seara asta. Un capitol pe zi, într-o lună cartea e gata.
- Nu poți face asta, Mimi. E încă o fraudă. E rușinos.
- Rușinos e să te ascunzi în dulap și să nu vii să spui Bună seara acestor doamne fermecătoare, i-a aruncat Mimi peste umăr, și-a scos eșarfa, și-a aruncat pantofii în mijlocul camerei, a deschis o șampanie și s-a așezat pe canapea mulțumită. Jessica zdrăngănea vase la bucătărie, Ellen și-a scos reportofonul, a deschis laptopul și s-a așezat în fotoliu la picioarele lui Mimi.

Jessica a adus platouri cu brânzeturi și fructe. Fred le privea prin deschizătura ușii. Un tablou demn de Șeherezada. Doar că privirea i s-a tulburat și i s-au înmuiat dintr-odată genunchii. S-a întins pe pat și a rămas amorțit în timp ce auzea cum vocile se încrucișau senine în camera alăturată. Din frunte îi țâșneau umbre întunecate, dansau grotesc prin dreptul ochilor lui, fluturându-și valurile negre, forme schimonosite ca niște fantome de fum. Inima îi bătea cu putere, aerul se împuținase, pereții se apropiau de el tot mai mult. O senzație de imponderabilitate și sufocare. Așa avea să i-o descrie psihoterapeutului. Anxietate asociată cu depresie severă, va pune diagnosticul psihiatrul. Alte pastile, alte efecte secundare. monstrul depresiei îi strângea trupul ca o liană care parazitează un organism cândva sănătos pentru a-și împlini funcția devastatoare.
- Ce face Fred? Nu vine să bea cu noi un pahar de șampanie? a întrebat Jessica. Nu l-am văzut de ceva timp.
- Cred că a adormit, l-a scuzat Mimi sec. A avut o zi grea.

***
După o lună, Mimi își terminase de dictat cartea și în New York începuse vara indiană, o toamnă prietenoasă cu lumină de miere, o păsuire înainte de ploile mărunte și frigul înțepător ce aveau să vină. În Central Park copacii începuseră să-și schimbe frunzele.

Fred rămânea până târziu în pat, uneori își petrecea toată ziua în pijama, slăbise și renunțase la pipă. Singura plăcere era să se uite la porumbeii care se așezau uneori pe pervazul ferestrei. Nu le punea de mâncare. le privea mișcările agitate, felul în care își suceau cu repeziciune capul, cum zvâcneau, nervoși, pentru ca zborul să le devină apoi lin, găsindu-și drumul printre zgârie-nori. Să fii pasăre. Să plutești liber. Ca mama lui.

Era o zi oarecare a săptămânii - și totuși perfectă. O dimineață clară cu aer curat, atmosferă rarefiată care atenua zgomotul și agitația orașului. Puteai aproape auzi fâlfâitul aripilor de păsări prin dreptul etajelor superioare ale clădirilor care înconjurau Central Park. Una dintre acele dimineți în care oamenii se simt mai ușori, cu moralul ridicat și cu poftă de viață.
- Bioritmul tău e la pământ, Fred, îi repeta Mimi. Ieși din starea asta, luptă-te și tu puțin, găsește ceva de făcut. Ce-ar fi să-ți vezi prietenii?

Fred nu-i mai răspundea de mult. Nu se mai atinsese de ea de luni de zile. Împărțeau doar apartamentul, altfel fiecare își avea viața lui. Mimi, una tumultuoasă în afară, Fred, una anxioasă și fadă înăuntru. "Asta nu e viață!", se lamenta Mimi, oscilând între milă și furie.

Care prieteni? Sam murise, Jim plecase pentru doi ani în Bali. De Seby nu putea fi vorba, nu și-ar fi stricat buna dispoziție cu un înecat ca el. Știa și Mimi. Nici pe ea nu o mai trăgea inima să stea acasă, să-l vadă sumbru, chircit în pat în poziție de fetus. O umbră a bărbatului de altădată pe care îl admirase până la venerație. Da, fusese creația lui, se lăsase patronată de spiritul lui elevat, citise cărțile pe care i le pusese în brațe, îi sorbise cuvintele, până la un punct. Când ochii lui începuseră să se golească, mușchii își pierduseră vigoarea, când bâjbâia confuz prin idei, odată strălucite, prin încăperi, pe care odată le domina și unde acum nu-și găsea locul. Corabia lor se proptise în mâl. Mimi ieșise în cele din urmă din colivie și își luase zborul.

În dimineața aceea de octombrie Mimi a intrat la el în cameră, a tras draperiile și a deschis larg fereastra.
- Hai, Fred, scoală-te! E o zi perfectă! Lasă deschis, să intre soarele în casă. Hai, gata! Sus! Nu ți-ai mai făcut duș de câteva zile, uite cât ți-a crescut barba!

A ascultat-o. Vocea semăna cu a mamei lui. S-a dat ușor jos din pat, și-a acoperit ochii să se ferească de lumina soarelui, a rămas un timp privindu-și picioarele goale pe covor, s-a uitat la Mimi rușinat și a repetat automat:
- O zi perfectă.
- Fii atent, urmărește-mă, te rog. Ia-ți medicamentele și îmbracă-te frumos. În după-amiaza asta o să vină o echipă de reporteri să-mi ia un interviu și niște fotografi să-mi facă poza pentru coperta cărții.
- Ce carte?
- Hai, Fred, nu mă amărî! Ți-am spus de-acum de o sută de ori. Cartea mea autobiografică, ții minte? Cu rețetele de frumusețe și întinerire... cea pe care am scris-o cu Ellen...
- Ce e cu ea?
- Of, Doamne, mă înnebunești! Am semnat contractul, va fi publicată în câteva săptămâni. Ți-aduci aminte când ți-am spus că mi-au dat un avans de o sută de mii? Îți promit că după turul de carte vom merge împreună la Paris. Cadou de aniversarea noastră.
- Avans de o sută de mii?
- Da, Fred, cărțile de succes aduc mulți bani aici. Publicistul meu mi-a garantat că va fi un bestseller.

Nu mai zic nimic... Dar ai fi putut și tu... mă înțelegi.
- Rețete de frumusețe și întinerire.
- Nu mai repeta după mine. Hai, du-te acum frumușel și te schimbă. Și să nu uiți să-ți iei medicamentele, te rog. Poate chiar o doză dublă azi, să fim siguri că nu se întâmplă ca altădată când... Știi la ce mă refer. Eu fug la coafor și apoi să cumpăr niște flori. Dacă nu te superi, aș vrea să folosesc fotoliul tău și biroul ăsta când dau interviul. Știi, dă mai bine să apar pe un fundal cu cărți. Puțină atmosferă intelectuală contează.

Fred n-o mai auzea. S-a dus la baie, s-a spălat îndelung, și-a aranjat cu grijă barba, a îmbrăcat o cămașă albastră cu dungi, care era preferata lui Mimi, și a înghițit medicamentele. De afară venea o briză plăcută și Fred se simțea pentru prima oară bine după săptămâni de agonie. A făcut chiar puțină ordine pe birou și a scos câteva cărți din bibliotecă. le privea coperțile atent, dar nu îndrăznea să deschidă niciuna. Nu se mai putea concentra să citească. Sau nu mai vedea niciun rost.

A auzit deodată cheia răsucindu-se în ușă și a ciulit urechile. Nu putea fi Mimi, ea îl striga de cum intra în apartament, zdrăngănea cheile, tropăia pe gresie cu tocurile ei subțiri. Niciun zgomot. Un curent rece i-a coborât pe șira spinării. Veniseră să-l ridice? În același moment a început să sune telefonul. Un sunet gros, ciudat, ca o sirenă de vapor. Mimi îi spusese de mult să nu răspundă la telefon, să asculte mesajul pe robot. Agenții îi hărțuiau fără încetare. Femeia de serviciu intrase în sufragerie cu o cârpă de praf într-o mână și cu aspiratorul în alta.
- M-a trimis doamna Mimi să fac puțină curățenie la dumneavoastră în birou.

N-a crezut-o. Mimi nu-l avertizase, era cu siguranță un tertip pentru a-i cotrobăi prin hârtii. Tot ea, era convins, îi furase manuscrisul.
- Vă deranjează dacă vă mutați în living-room? Sau poate vreți să ieșiți pe balcon până termin? E așa de frumos afară. Puțin aer curat v-ar prinde bine.

Îl credea nebun? Cum să iasă pe balcon? O să-l închidă acolo. Fără Mimi era pierdut. Și aspiratorul arăta ca o mică bombă. Poate chiar asta voia, să arunce casa în aer. Fruntea îi lucea de transpirație și îl apucaseră amețelile. Telefonul a sunat din nou. De data asta cu sunet subțire, isteric. A așteptat paralizat să audă mesajul. Era Mimi, i-a recunoscut cu greu vocea din cauza spaimei. Îl anunța că va trece femeia de serviciu să facă patul și să curețe camera lui, în care urma să aibă interviul și ședința de fotografie.

A rămas în cadrul ușii, respirând precipitat. A urmărit cu mare atenție fiecare mișcare a femeii, a supravegheat-o când a făcut patul, de teamă să nu-i ascundă cine știe ce sub pernă sau sub saltea, a condus-o la ușă și a încuiat de două ori după ea. Era deja epuizat, îi zvâcneau tâmplele, cămașa era udă de transpirație. A mai luat o doză de pilule și s-a așezat în fotoliu. Totul e periculos. Nu poți avea încredere în nimeni și în nimic. Toți trădează. Oameni și obiecte. Și fotoliul lui l-a trădat. Și Jim. De Mimi nu îndrăznea să spună nimic. Ar fi putut să-l pedepsească. Îi vuia capul. S-a auzit soneria. A sărit în sus, tremurând de-a dreptul. Da, femeia predase dovezile sustrase de la el din cameră și acum veneau să-l aresteze. Sunetul prelung se repeta. Cu ultimele puteri s-a târât până la ușă. Se auzeau vociferări și zidurile înalte ale holului le amplificau ecoul. S-a uitat pe vizor și aproape a leșinat. Un comando era în spatele ușii. Bărbați înarmați, cutii lungi negre, fără-ndoială puști și mitraliere. Reflectoare, să-l poată depista în orice colț s-ar ascunde, microfoane și cătușe, un întreg arsenal împotriva lui. Era clar că nu mai avea scăpare. Soneria s-a auzit din nou, urmată de bătăi puternice în ușă. Fred și-a încordat corpul. A fixat fereastra deschisă, și-a luat avânt, s-a năpustit cu pieptul înainte și a zburat.

Zgomotele din holul blocului s-au calmat. A sunat telefonul interior să-l anunțe că echipa de filmare era la ușă. A sunat și telefonul de casă. În gol. Vocea lui Mimi era veselă și autoritară pe robot:
- Fred, vezi că s-ar putea ca reporterii și fotografii să ajungă înaintea mea. Deschide-le și fii drăguț cu ei. Eu sunt în drum spre casă.

În fața blocului umbra lui Fred era întinsă pe asfalt. O pasăre neagră i se așezase la picioare. Îl privea dintr-o parte, așa cum privesc păsările lumea.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.