Vulcan. Lumina vine de la Asfințit

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche, Familia și LiterNet. A lucrat ca bișnițar în anii '90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza, iar în 2023 Tarot. În prezent locuiește la Bruxelles.
Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan și al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături și l-a susținut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) și ale Facultății de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă și a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicații (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde și-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor și secretar de redacție.

În 1865 și-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii și nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar și din Regatul României. În 1866, pe adresa redacției a sosit o scrisoare cu poezia De-aș avea..., semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat "nașul literar" al poetului.

A pus bazele Societății pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei românești. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franța, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar și un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux și Jules Verne. A fost ales membru al Societății Kisfaludy (1871) și al Academiei Române (1891).

A fost unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reușind să sprijine prin acțiunile lui oameni din toate artele românești. S-a stins din viață pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

Sunt bătrână, o femeie bătrână și bolnavă. Nu mai am mult timp pe pământ, dar nu-mi pare rău. Vremea mea a trecut, acum e rândul altora. Am tradus toate hârtiile, cât am putut eu de bine, asta am făcut de la război încoace, iar acum nu mai am de scris decât ceea ce am trăit eu personal, că și asta contează. Mă întreb pentru cine contează. Poate pentru urmași. Poate că, peste o sută de ani, cineva are să dea peste hârtiile acestea și are să le pună cap la cap, iar apoi să le publice. Nu știu, sper. Mai mult decât să aștern faptele, întocmai cum mi le amintesc, nu pot face, deci voi scrie încet, ca să nu pierd nimic din vedere, atât cât va fi posibil. Lui Ági îi voi lăsa toate documentele. Ea, oricum, nu știe românește, și e atât de tânără încât nimic nu o interesează, în afară de viața care îi clocotește în sânge: e îndrăgostită, cântă singură prin casă când îmi aduce de mâncare, îl iubește pe Béla, visează să se mărite și să aibă o fetiță pe care o va chema Éva. Să-i ajute Dumnezeu. Nu are suflet rău, draga de Ágnes, măcar că vecinul Rezső Rácz, taică-său, îi urăște pe români de numa-numa, i-ar omorî dacă ar putea, așa farmacist cum e! Nici Ági nu-i iubește deloc, dar la ea problema nu sunt românii în general, ci bărbații români care o fluieră pe stradă, de parcă ar fi tot la stânele lor, nu într-un oraș civilizat; pe de altă parte, și Ági e frumoasă cadră, e mai frumoasă decât eram eu la vârsta ei, ceea ce spune multe. Da, are suflet bun, curat. Mi-a povestit cum s-a certat deschis cu taică-său din cauza mea, dar o singură dată, iar apoi subiectul a fost închis: cât timp îmi plătesc medicamentele, Ági mă poate vizita când vrea și mă poate ajuta cu ce vrea. El nu se bagă, așa i-a zis. Sunt sigură că nu înțelege prietenia pe care fata lui i-o arată unei babe românce, că așa sunt tații, încuiați. Cu cine să vorbească draga de Ági despre dragoste? Cu el?! Ea are nevoie de mine. Eu înțeleg totul și știu să ascult. La dragoste m-am priceput și eu, la vremea mea.

L-am iubit pe Iosif. L-am iubit de când l-am văzut. Am știut c-o să-l iau de bărbat, am simțit că e omul meu, că pentru mine l-a născut maică-sa, chiar dacă până la mine iubise și fusese iubit, că era român falnic, în puterea vârstei bărbătești. Mi-a plăcut ca mascul, m-a umplut de fiori, nici măcar nu ascultam ce tot spunea el acolo, eram prea ocupată savurându-i mirosul și inflexiunile vocii, plus că mă plictisisem de casa părintească, voiam să devin femeie, să mă simt pătrunsă și să fiu fericită. Am fost fericită. Am fost fericită cu Iosif, pot să spun asta acum, la sfârșit de drum. Era bărbat, era priceput, era ce-mi trebuia mie. I-am iubit corpul, nu mă mai săturam. Pe urmă, încet-încet, am început să și ascult ce-mi tot spunea. Îmi vorbea despre revistă. Of, revista...

El nu voia copii. Eu aș fi vrut, cum vor toate femeile, că-ntr-aceea avem sfârcuri în vârfurile sânilor. Iosif spunea că revista e mai importantă, dar eu știam mai bine, cum știm toate, și în mai puțin de un an eram însărcinată. Dar Dumnezeu avea alte planuri. Copilul meu a venit pe lume mult prea devreme și a venit mort. Ca să-mi salveze viața, doctorul a fost nevoit să umble la organele mele de femeie, iar de umblat, a umblat cu ce instrumentar avea la dispoziție atunci în 1872: am rămas sterilă. Nu am mai putut prinde rod, așa că până la urmă Iosif a avut dreptate, în felul său, și m-a păstrat numai pentru el și pentru revistă. A fost un soț bun și atent în perioada aceea groaznică, nu am avut nimic să-i reproșez, în afară de blestemata lui premoniție, cum că noi nu suntem destinați să creștem copii, ci să creștem națiunea română prin intermediul revistei. Eu, una, aș fi preferat să sporesc la propriu națiunea română, cu doi-trei copii sau măcar cu unul, dar, cum am spus, Dumnezeu a avut alte planuri. Când mai povestesc cu Ági, cum povestim noi femeile, i-am spus și despre copilul meu cel fără de zile, iar ea s-a întristat, apoi s-a înseninat la loc și mi-a spus: "Tante Relli, acum sunt alte timpuri, medicina a progresat foarte mult, nimic nu mai este ca în 1872. Pentru micuța mea Éva, bunul Dumnezeu nu va avea alte planuri!". Eu am râs ca o babă și i-am zis să se mărite întâi de toate și să prindă rod în pântec, iar abia apoi să se gândească la un nume de fetiță, dacă fetiță va fi să fie. Dar Ági e formidabilă în convingerea ei. Mi-a spus că nu poate să îmi explice, dar ea "știe". N-am mai zis nimic, doar o rugăciune. Să fie așa cum își dorește ea. Oamenii buni merită o țâră de noroc!

Iosif m-a iubit și el pe mine. M-a iubit mult. M-a respectat, m-a luat cu el în călătorii, m-a introdus în societate, m-a tratat într-adevăr ca pe o doamnă. Nu m-a dezamăgit cu nimic, bărbatul meu. Mi-a dat tot ce-a putut. Tot ce a avut de dat unei femei, mie mi-a dat, nu alteia. N-a fost foarte mult, că energiile lui erau îndreptate asupra revistei, dar eu am înțeles că așa era Iosif, că eu eram, în sufletul lui, pe planul al doilea. Dacă n-aș fi bătrână și nemaipăsătoare, nu aș recunoaște asta niciodată: ce femeie are curaj să admită că a fost pe planul secund? Eu nu mai am nimic de pierdut. Viața mea s-a scurs în umbra lui Iosif, iar viața lui în umbra revistei. Acesta este adevărul. Nu am chef să mă mint, așa cum s-a mințit el până în ultima clipă. S-a chinuit să creadă până la sfârșit că lasă în urma lui o operă. Dar, nu. În afară de revistă, n-a lăsat nimic de valoare. Nici teatru, nici roman, nici proză scurtă, nici poezie, nici urmași biologici sau literari, nici chiar reportaj de călătorie - deși, din tot ce-a scris, reportajele i-au ieșit cel mai bine. Dar n-a fost suficient. După el au venit alții, tineri, mulți, talentați, care l-au depășit, l-au eclipsat și l-au aruncat în uitare. Când își mai amintește cineva de Iosif, îl pomenește cu expresia "simpaticul moșneag", și dacă e ceva ce n-a fost, exact asta n-a fost el: moșneag. Sau simpatic. A fost o mască.

Trebuia s-o poarte. N-a avut de ales. A învățat pe pielea lui, pas cu pas, așa cum mi-a povestit mie. Încă de când studia la Pesta și-a dat seama că nu avea altă șansă, pentru că nu strălucea la nicio materie și nici bogat nu era, nici din familie cu blazon, și nici vreun demon interior care să-l chinuie n-a avut vreodată: nici măcar de sifilis nu s-a-mbolnăvit, ca toate geniile! Era și el, acolo, un tânăr printre tinerii români din capitală. A intrat la șmotru încă din studenție, a făcut pe simpaticul prin toate cercurile din Pesta, s-a băgat prin toate redacțiile aflate la început de drum, cu bani puțini, visuri multe și colaboratori leneși; el nu era leneș, n-a fost niciodată. A muncit pentru alții, la "Concordia", la "Aurora Română", la "Gura Satului" și cine mai știe pe unde, până a reușit să pună pe picioare "Familia" în 1865, acolo la Pesta, iar de atunci nu i-a mai dat drumul din mână. Fără el n-ar fi existat revista asta, dar fără "Familia" nici Iosif n-ar fi fost decât un ilustru necunoscut. Chiar și așa, cu toată energia lui, revista a fost un miracol, pur și simplu un miracol, deși Iosif spunea mereu că "nu există miracole, totul este explicabil prin muncă multă la momentul potrivit". Eu îl ascultam cum perorează și zâmbeam în tăcere, ca orice muiere îndrăgostită de bărbatul ei, chiar dacă știam eu mai bine. Munca a fost a lui Iosif, nimic de zis, dar banii au fost ai mei. Zestrea mea. Nu-mi pare rău. Am făcut ce trebuia și am făcut-o la momentul potrivit, vorba lui. Știu foarte bine că Iosif nu a folosit pentru el nici măcar un bănuț, că a ținut o contabilitate cazonă, fără să încerce vreodată să înșele pe cineva - în primul rând pe mine. Când n-a fost în stare să-i plătească lui Coșbuc cât cerea Coșbuc pentru publicarea poeziilor lui, i-a scris și i-a răspuns cinstit că e prea mult cât cere și că îi pare rău; iar când a publicat acele poezii ale lui Eminescu despre care acum vorbește toată lumea, i-a trimis banii prin mandat poștal, fără să discute. Aflu și eu acum, la bătrânețe, că aceia au fost singurii, dar absolut singurii bani pe care i-a primit Eminescu pentru poeziile lui. În afară de Iosif, nu i-a dat nimeni nimic. L-au plătit ca ziarist, dar ca poet, niciodată. Iosif a făcut-o. Chiar și doar de asta, îl iert pentru tot.

Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif și cu mine să trăim fericiți, fără revistă, departe de luminile notorietății. Să fim noi doi, pur și simplu, fără vreo "luptă națională", fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri și fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la așa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine și să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu șade pe cuptor, așteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoșteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aș fi iubit. M-aș fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu știam cum eram, dar acum știu: o molie care zboară spre torță. O molie norocoasă, care a stins trei torțe până să se stingă ea însăși, dar uite că nu m-am stins de tot și nu n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?

Dacă ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viață, iar eu nu mai am la dispoziție decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu știu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în acești 36 de ani de căsnicie, iar pe câțiva, poate cei mai importanți, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar din păcate drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca și de revistă, ca și de mine, ca și de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmașii urmașilor lor, ca adevărul să se afle și să se știe. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.

Lui Iosif, ca fiu de popă, nu i-au plăcut popii. Era însă prea deștept ca să vorbească deschis despre asta, a preferat mereu să fie cât se poate de amabil cu toată tagma lor, iar mie îmi spunea în secret: "Avem nevoie de ei, Relli, avem nevoie de ei! Poporul nu are alți conducători firești, intelectualii sunt departe de sate, de botezuri, de cununii, de înmormântări, de certurile și de împăcările poporenilor. Numai preoții sunt acolo, în mijlocul turmei, la fel cum erau acum o mie de ani. Fără ei, planul e vânare de vânt". Niciodată nu a răspuns atacurilor clericale, atunci când piesele lui de teatru erau probozite de popii bătrâni sau când articolele lui despre școlarizarea fetelor stârneau valuri de ură printre tradiționaliști; dimpotrivă, scria în continuare ce trebuia scris, dar când ședea la masă cu popimea, pe la întrunirile naționale, se apuca să se justifice, de mă și supăram când îl auzeam: "Ce să fac, părinte? Trebuie să-mi vând revista! Asta cere publicul plătitor, asta scriu!". Îi îmbuna totdeauna, că popii noștri românești n-aveau minte multă - pe de o parte, și erau totdeauna foarte înțelegători când era vorba despre compromisurile financiare (asta făceau și ei, de la mic la mare) - pe de altă parte. Poporenii cu claca, statul cu leafa, trăia bine preoțimea! Când am fost la Iași pentru întâlnirea de taină cu mitropolitul, cu Iosif Naniescu, Iosif al meu mi-a spus, când se pregătea pentru discuție: "Ăsta e om cinstit, Relli, pe ăsta nu prea știu cum să îl apuc!". Eu l-am încurajat, i-am spus că omul era patriot, că așa trebuia vorbit cu el, și într-adevăr conversația lor a fost bună, productivă, iar când mi-a povestit-o, Iosif a tras concluzia: "Ai avut dreptate, Relli. Cu chiu și vai, un stat tot se mai resemnează cu pierderea unui teritoriu, dar o biserică, niciodată!". Și chiar că aveam dreptate. Cum să se împace mitropolitul Moldovei cu pierderea Bucovinei? A Rădăuților, a Bogdanei, Suceviței, Putnei, Moldoviței, Voronețului? Doar nu era nebun. Pe de altă parte, nici nu putea să uite de marile domenii mânăstirești din Basarabia, neatinse de reforma lui Cuza și deci cât se poate de valoroase, în cazul unei reîntregiri a Moldovei, iar Iosif mi-a povestit că i-a zis clar lui Naniescu: "Sfinția Ta, cunosc foarte bine atitudinea pro-franceză a bucureștenilor, dar ei n-au nimic de recuperat, țara lor e întreagă, ba a mai și sporit, de când cu Dobrogea. Dar noi acolo în Transilvania nu vrem și nici regele Carol al României nu vrea cine știe ce război prostesc. Dacă, cine știe cum, Berlinul se ceartă cu Viena și se repetă situația din '66, atunci Bucovina e ușor de luat; dar dacă Dreibund rămâne în picioare, atunci regele va aduce Basarabia înapoi. După ce dumnealui Iosif Gheorghian va trece la cele veșnice, Sfinția Ta vei deveni mitropolit primat la București, unde oamenii au cu totul alte păreri decât aici. Va fi mult de lucru cu dânșii, pe partea bisericească. Pe partea mireană, poți conta pe noi că vom duce lupta prin gazete. Și vom avea mult de lucru. Va fi o luptă lungă și grea, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, Moldova se va întregi, într-un fel sau altul". Când eu l-am întrebat ce i-a răspuns Naniescu, Iosif mi-a zis că nu i-a răspuns nimic, doar l-a binecuvântat, și pe urmă a cugetat cu voce tare: "Nu sunt nici ei așa naivi cum par, Relli. Sunt lunecoși, prudenți și ascunși, atunci când au în mâini adevărata putere, puterea de decizie. Când sunt în urcare, când își construiesc carierele, sunt foarte vocali și par iresponsabili, dar o dată ce-au ajuns în fruntea bucatelor, își schimbă părul numaidecât. Bizantini!". Degeaba a fost, din eforturile lui Iosif nu s-a ales nimic. Naniescu a murit înainte să ajungă primat, Carol a murit înainte să aducă Basarabia înapoi, Iosif al meu a pierdut lupta cu cei de la Tribuna, cu cei de la Luceafărul și cu mulți alții, mai ales de la București, care spre sfârșit l-au atacat tot timpul pentru "pasivitate", fără să știe nimic din plan. Erau tineri, lupi tineri, așa cum a zis el. Foarte vocali și cu aparență de iresponsabili, dar aici Iosif s-a înșelat, că nu era nicio aparență. Chiar erau iresponsabili. Au smintit opinia publică și au aruncat România într-un război pe care nu avea cum să-l câștige și nici măcar cu ce să-l poarte, un război idiot, în care Vechiul Regat și-a pierdut o generație întreagă de oameni buni, educați cu mare greutate și mari cheltuieli, învățători, ofițeri, avocați, medici, profesori, ingineri, proprietari agricoli, negustori, meșteri, notari, funcționari și alți știutori de carte... nu ăsta era planul. Să rămână Regatul fără elite și unirea s-o facă niște terchea-berchea, niște oameni de nimic, nedeprinși să umble încălțați. Au venit aici la căpătuială, la jaf. A fost o catastrofă. Iar dinspre satele românești de aici de la noi, spre orașe a năpădit numai sărăcimea.

Iosif a murit înainte să vadă toate astea, toată istoria asta care s-a mișcat ca un tăvălug mult prea devreme, prinzând națiunea noastră cu totul necoaptă. Încă douăzeci de ani să mai fi avut noi la dispoziție și ghindele plantate de Familia ar fi ajuns goruni în lege, stâlpi ai templului, ar fi putut purta o uniune bine făcută, durabilă. Așa, cu elite regățene decimate și cu elite ardelene încă în fașă, România Mare arată ca o șandrama gata să cadă la orice adiere; aici în Oradea nu este niciun ungur, evreu sau german care să creadă în România. Nici unul, măcar. Și nici limba română n-a pătruns la orașe, iar învățătorii de la sate au murit în război. Cei care s-au ridicat în locul lor, generația de înlocuire, e groaznic de slab pregătită și foarte îmbisericită în spirit. Era de așteptat, că mai toți sunt odrasle de popi. Ce fel de tineri sunt aceștia care își doresc o teocrație? Încotro vor duce ei țara asta?

Dacă e ceva ce m-a legat de Iosif pentru totdeauna, după ce au trecut primii ani de beție a simțurilor, acel lucru a fost puterea. Iosif n-a ținut-o numai pentru el, ci a împărțit-o cu mine, așa cum bărbații nu fac mai niciodată. Puterea și libertatea, da, mi le-a lăsat pe amândouă: contabilitatea revistei era în seama lui, dar cea a casei a fost a mea și numai a mea, de la început de căsnicie și până l-am dus la groapă. Nici măcar nu știa câți bani avem în casă și nici nu mă întreba, doar îmi cerea atunci când avea nevoie pentru călătorii, pentru întrunirile lui patriotice și pentru alte obligații, care la drept vorbind costau foarte puțin, că datorită reputației revistei, Iosif era mai totdeauna invitat, mergea rar pe banii lui. Ar fi fost greu altfel, la cât a călătorit bărbatul meu, nu numai prin Europa și prin Imperiul Otoman, dar și aici, prin munții noștri; peste tot a fost, pe toți i-a cunoscut, toți îl știau. Iosif Vulcan de la Familia! Veniți, poftiți, ședeți! Mai serviți, mai luați, nu ne refuzați! Au băgat în el mâncare și băutură până i-au distrus rinichii, că de aia a și murit, nu de bătrânețe cum ziceau unii și nici de inimă rea, cum ziceau alții, cei mai mulți: auzi, că i s-a frânt inima cât a fost nevoit să închidă revista! Iosif ar fi putut trăi încă mult și bine, dacă sănătatea nu i-ar fi fost stricată de atâta ospeție. Eu m-am străduit să-l învăț să spună "Nu", dar n-am reușit. El trebuia să fie prieten cu toată lumea, să nu refuze niciodată pe nimeni, să le facă tuturor cunoștința, să asculte oful fiecăruia, să adune de la toți mărturie de credință pentru cauza națională, și nici măcar politician n-a fost vreodată, ca toată lumea. Poate de-aceea era și atât de căutat și așteptat prin fiecare colț de țară. El nu vorbea, el asculta.

Așa mi-am dat eu seama cât de liberă eram, în comparație cu femeile din clasa mea socială. Iosif mă lua cu el în călătorii, dacă voiam să vin, dar dacă nu, se ducea singur fără niciun fior de gelozie, de neliniște sau de bănuială. Mi-a oferit o viață cum nu avea nimeni în toată românimea, nu numai cea de-aici din Oradea, ci românimea din toată Cisleithania. Puteam să fac ce voiam și când voiam, iar de plătit aveam totdeauna cu ce plăti, că banii casei îi grijeam tare bine, ca orice fiică a Banatului. Iar când Iosif se întorcea din călătorii, lua munca de la capăt și lucra zile întregi la masa de scris, ca omul ce trudește pentru sine, nu pentru alții.

M-au întrebat oamenii, după moartea lui, dacă revista n-ar fi putut merge mai departe. Am răspuns mereu la fel: nu, n-ar fi putut. Familia a fost, fundamental, opera, binecuvântarea și blestemul unui singur om, nu a fost concepută ca o ștafetă, așa cum sunt cele mai multe publicații. Ar fi fost oare mai bine? S-o preia un urmaș, un ucenic, un eventual emul, s-o ducă mai departe după ce Iosif s-ar fi retras? Nu cred, nu. Oricine ar fi fost acela, ar fi venit cu ideile lui, cu idei de schimbare, de reconstrucție a proiectului inițial, iar Iosif n-ar fi acceptat niciodată așa ceva, doar știu eu cât de inflexibil putea fi Iosif în unele privințe, extrem de puține ce e drept. Nu se putea discuta cu el. Mai bine zis, se putea discuta, dar era pierdere de vreme - am înțeles asta după ani și ani de când i-am devenit nevastă.

Poate peste vreo sută de ani, un alt român ambițios și cu mare putere de muncă va ridica iarăși Familia din praf și uitare, apoi o va duce încă mai sus decât a dus-o Iosif, în zilele lui cele mai bune. Poate că revista va cuceri iar mii de cititori și sute de abonați, iar cele mai reușite numere vor fi trecute din mână în mână, așa încât numărul cititorilor să-l tripleze pe cel al cumpărătorilor, ca pe vremea lui Iosif. Poate că documentele pe care i le voi lăsa lui Ági vor fi publicate în viitoarea Familia, de ce nu? Am și eu voie să visez, ca oricine, ca Ági, ca Béla... visuri de babă. Ei de-abia acum intră într-adevăr în viață, eu mă pregătesc să ies. Nu, nu regret nimic.

Am să mai lucrez la amintiri și în următoarele zile, dacă le mai apuc. Mai am destule de mărturisit, numai să vrea Dumnezeu să mă îngăduie încă o țâră.

(Oradea, 20 octombrie 1927)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.