Cea mai mare aventură - Vulcan. Lumina vine de la Asfințit

Citiți un fragment din această carte aici.


Stăteam ieri de vorbă cu două mămici care se întreceau în a se minuna de cât de iute și temeinic prind copiii ăștia ai lor lecțiile la școală, de nu mai au nevoie să învețe deloc acasă. O fi, cine-s eu să mă-ndoiesc de vorbele lor (mai ales în timp ce înfulec din pizza la care m-au poftit). Doar că în cazul meu nu a fost deloc așa. La ore eram în lumea mea. Stăteam atent la pândă doar la început, când profesorii ne ascultau și ne puneau note, dar odată ce se apucau de predat lecția, mă pierdeau din primul minut (probabil ADHD avant-la-lettre, ce pot să spun... ignorance is bliss).

Așa mi-aș justifica acum și ignoranța în ce-l privește pe Iosif Vulcan, despre care, la momentul când am cumpărat cartea lui Mihai Buzea, Vulcan. Lumina vine de la Asfințit, apărută în 2022, în seria de biografii romanțate de la Polirom, nu știam absolut nimic. Nici despre Mihai Buzea nu știam nimic. Am luat cartea doar pentru că îmi propusesem să le cumpăr și să le citesc pe toate din seria asta, care începuse să apară prin 2019. Aveam destule motive să-mi placă ideea. Îmi plăcuse și colecția "Scriitori de poveste", publicată tot la Iași, în 2018, ca proiect al festivalului de literatură FILIT: 11 mini-biografii, scrise de 11 autori contemporani, despre cei 11 scriitori "de manual" care au muzee dedicate la Iași. Să-i și pomenim, dacă tot veni vorba: Alecsandri, Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Nicolae Gane, Constantin Negruzzi, Mihai Codreanu și Mitropolitul Dosoftei. Păi cum nu știam nimic despre Buzea? Nu scrisese Buzea biografia lui Vasile Pogor din colecția asta? Ba da, dar asta mi-a scăpat atunci, sau pur și simplu nu m-a interesat. E ca-n gluma aia adevărată de la alegerile din '96: "Cu cine votați?" "Cu dom' președinte Iliescu". "Păi de ce nu votați cu Emil Constantinescu?". "Când o să fie el președinte, cu el o să votăm!". Așa și eu. Acuma citesc biografia lui Vasile Pogor. O să știu despre Buzea când o să citesc biografia lui Mihai Buzea! Slavă Domnului că n-a trebuit să aștept atât. După ce am citit cartea lui despre Vulcan două lucruri mi-au devenit limpezi. Unu: nu o să citesc nicio carte scrisă de Iosif Vulcan (asta suna ca naiba, știu; nu am nimic cu omul, Doamne-ferește, mi-e chiar foarte drag acum, doar că nu pentru ce-a scris a rămas el în istorie). Doi: o să citesc toate cărțile scrise de Mihai Buzea.

Faptul că dacă n-aș fi citit cartea asta n-aș fi scris această recenzie pare evident (cu toate că am auzit cu stupoare - de la nimeni altul decât Mihai Buzea - că în lumea literară se mai scriu și recenzii despre cărți necitite). Însă faptul că fără cartea asta nici n-aș fi scris nimic din ce am scris în ultimele două luni, și nici n-aș fi citit nimic din ce ați scris voi, dragi colegi din echipa Wannabe, asta nu mai e evident deloc. Dar ăsta e adevărul.

Cartea a apărut în 2022, eu am citit-o în primăvara lui 2023. Îmi cumpărasem mai multe din serie și pe asta o lăsasem la urmă, că nu mă rodea nicio curiozitate despre Iosif Vulcan așa cum mă rodea despre Brâncuși, Enescu, Luchian, Cioran, Celan, etc. Dar când am ajuns la ea și am citit-o a fost o revelație, m-a fermecat total, mi-a plăcut mai mult decât tot ce citisem până atunci despre "numele mari" din colecție. Am recomandat-o, am făcut-o cadou, am vorbit deseori despre ea cu singurul prieten pe care l-am convins să o citească. La începutul toamnei 2023 nu-mi trecuse încă entuziasmul și i-am trimis o cerere de prietenie autorului, pe facebook. N-a trecut mult și m-am pomenit cu un mesaj scurt de la el: "Sergiu!", de parcă m-ar fi cunoscut. Nu avea de unde, dar a fost curios să vadă ce-i de capul meu. Atunci m-am mirat, acum nu m-aș mai mira, am înțeles între timp că așa e plămădit omul, animat de un interes viu pentru ce se întâmplă în jurul lui, întotdeauna atent, pregătit, la pândă. Așa a devenit scriitor, așa a devenit foarte bun la ce face. În martie 2024 am aflat de cursul pe care îl punea la cale și m-am înscris fără ezitare. Și bine am făcut! Ceva mai cu miez n-am mai făcut demult sau, mai cinstit spus, până acum niciodată.

Hotărârea să-mi scriu recenzia de final de curs despre cartea asta a lui a venit, așadar, de la sine. Ca să fie treaba treabă, am cumpărat cartea din nou și am recitit-o. Văleu, Doamne, câte detalii îmi scăpaseră la prima lectură! Cât de profitabil a fost efortul de a săpa sârguincios după informații despre personajele cărții și despre contextul vremurilor și evenimentelor descrise! Și cât de mult mi-a sporit admirația față de carte și dragostea față de autor! O spun fară pic de ironie, reținere ori rușine: Buzea e un mare trickster, un mare savant și un mare suflet mare!

În primul rând e de remarcat inventivitatea construcției. Cartea reușește să fie despre Iosif Vulcan fără ca măcar să îl facă pe Iosif Vulcan personaj principal în povestea lui. Locul lui Vulcan în narațiune e, în cel mai bun caz, marginal. E doar pretextul care unește personajele principale și poveștile lor. Care sunt trei la număr: Aurelia Popovici Vulcan - soția lui Iosif și adevăratul liant, sufletul, anima cărții; Ady Endre - cel-mai-mare poet modern maghiar, contemporanul mai tânăr și concitadinul temporar al cuplului Vulcan la Oradea; Janos Irinyi - unchiul după mamă al lui Iosif, "ungur adevărat" (deși informația că familia Irinyi ar fi de fapt Irimie, de origine română, circulă dezlegată pe internet; personajul, așa cum îl știm noi din carte, s-ar răsuci în mormânt să audă așa ceva!). Unchiul Janos e un savant: chimist, agronom, inventator, antreprenor și, după mine cel puțin, cel mai fermecător și memorabil personaj maghiar din toată literatura română. "N-am putut să nu mă îndrăgostesc de el" - mărturisește, spre finalul poveștii și al propriei ei vieți, Aurelia Vulcan - "așa bătrân cum era, mic de statură, urâcios la fire, mâncător-de-români, sărac, prost îmbrăcat și mutălău. Avea însă un vis și credea în el însuși, în valoarea sa, iar valul ridicat de credința lui mi-a furat nisipul de sub picioare".

Precum scăunelul arhetipal cu trei picioare, povestea e structurată astfel încât greutatea ei să se distribuie echilibrat între cei trei protagoniști. În prima parte citim scrisorile trimise de Ady către Aurelia între 1903 și 1918. A doua parte adună însemnările din "caietele" unchiului Janos dintre 1880 și 1895. Iar a treia este "confesiunea" din ultimul an de viață (1927) al Aureliei - confesiune distribuită tot în trei părți, câte una pentru cei trei eroi ai vieții ei, bărbații pe care i-a iubit, sprijinit, inspirat și ascultat până la ultima lor suflare (Iosif în 1907, Unchiul în 1895, Ady în 1919).

Citez din scurta, emoționanta și bine-venita Notă explicativă cu care autorul își încheie cartea: "Despre Iosif Vulcan s-au scris deja volume întregi, viața lui este foarte bine documentată, cam tot ce se putea spune s-a spus. Din punctul meu de vedere, modul cum am scris Lumina vine de la Asfințit nu este doar potrivit, ci e singurul mod în care putea fi scrisă încă o carte despre el. L-am așezat pe Iosif Vulcan printre contemporanii săi [...]".

"Oamenii în mijlocul cărora a trăit Iosif Vulcan sunt morți și uitați. Complet, total și irevocabil. Nu numai timpul a avut ac de cojocul memoriei lor, ci și istoria: nimic din ce s-au străduit să clădească n-a rezistat, n-a durat, n-a supraviețuit. Iosif Vulcan e acum statuie, liceu, capitol de manual, subiect de cercetare doctorală și stradă prin vreo trei orașe (*notă de subsol: sunt de fapt opt străzi), dar omul e la fel de uitat ca toți contemporanii săi".

"... ignoranța noastră este justificată, cel puțin parțial - dar Iosif Vulcan a lăsat în urmă amintirea revistei Familia, iar din acea amintire a răsărit azi o nouă forță în mica noastră arenă literară. Chiar și pentru atât, cartea merita scrisă".

Însă nu doar pentru atât cartea merită citită. Intenția mea acum nu e să scriu o recenzie model, că nu mă pricep. Dar vreau să vă conving, pe cei care încă nu și-au pus-o pe lista de lecturi, musai să o pună. Ca să vedeți și voi cum poate fi Buzea și savant (că altfel aventurile și invențiile unchiului Janos nu ar putea suna atât de impresionant și de convingător) și poet (că altfel visele Herminei, soția unchiului, care se stinge în somn, nu ar putea fi atât de vii și înduioșătoare). Ca să vedeți și că Mihai "eu-nu-scriu-romane-istorice" Buzea ar putea să scrie romane istorice și încă foarte bine. Și în special ca să vedeți cum se poate înfăptui minunea învierii unor "morți uitați complet, total și iremediabil". Autorul însuși își trădează crezul într-un interviu: "trecutul poți să-l rescrii și dacă-l rescrii bine, trecutul rescris devine mai adevărat decât adevărul".

E o scenă descrisă într-una din scrisorile poetului Ady Endre către Aurelia Vulcan, în care Ady e la nunta unui prieten și meditează cu amărăciune asupra deșertăciunii situației: "Nunta! Evenimentul central al vieții!... Cât de puțin își prețuiesc oamenii simpli timpul petrecut aici pe pământ, dacă nu se pot regăsi ca ființe supreme decât în această ceremonie absurdă, al cărei sens e demult pierdut, dacă va fi existat vreodată!".

"Dar trebuie să admiteți", îi răspunde interlocutorul, "că nunta este cea mai de seamă aventură a vieții, pentru cei mai mulți dintre oameni!". I-am răspuns rar, din inimă, așa cum n-aș fi făcut-o niciodată dacă n-aș fi băut vin: "Nu pentru cei mai mulți, domnul meu, ci pentru toți oamenii... cea mai mare aventură a vieții este moartea".

Zdruncinător adevăr, la care îmi permit acum, îmbătat nu cu vin ci doar cu povestea scrisă de Mihai Buzea, să adaug că poate, atunci, cea mai mare aventură a morții, a uitării, să fie... învierea?

Dragostea cea mai vie, sinceră și adâncă din cartea asta nu e erotică (deși erotism, umor și o vitalitate de nepotolit găsim din plin și aici, ca în toate scrierile lui Buzea), ci e dragostea pentru cei care se duc și pentru cei care s-au dus. E dragostea unchiului (altfel un personaj mizantrop, de o masculinitate old-school, care cauterizează orice pornire sentimentală - însă cu un efect deseori foarte amuzant) pentru soția sa bolnavă. Și e dragostea Aureliei pentru Iosif, pentru unchiul și pentru Ady, după ce tustrei s-au prăpădit și au lăsat-o cu amintirile. E, de fapt, dragostea lui Buzea pentru personajele astea pe care nu le-a cunoscut dar le-a iubit și iubindu-le, le-a înviat.

În singurul lui interviu despre Vulcan pe care l-am găsit (un interviu obscur, cu cinci intervievatori și 18 vizualizări pe youtube), autorul este întrebat "Dar chiar nu este nimic din Mihăiță în biografia lui Vulcan?".

"Ba da, este. [...] Este vocea tatălui meu. [...] În anii ăștia de când el nu mai e, am simțit că vocea lui trăiește în mine. Și i-am dat această voce în carte... Acolo vorbește tata. Cam într-un sfert de carte vorbește taică-miu."

În primul meu schimb de mesaje cu Mihai, după ce l-am felicitat pentru carte și i-am urat spor la ce mai lucrează, mi-a dezvăluit, criptic: "La unguri!".
"Omul potrivit! Cel puțin pentru personajul unchiului și a întregii istorii povestite prin el, meriți o ambasadă culturală la unguri!".
"Să nu te audă nevastă-mea... taică-său se trage dintr-o veche familie de memorandiști!".
"Abia aștept să-i învii oleacă:)".

Și atunci mi-a trimis o fotografie cu ecranul computerului pe care se putea vedea pagina de titlu și cuprinsul cărții pe care o avea în lucru: "Un om la Pesta"

Așteptăm, cu încredere și răbdare.

Citiți un fragment din această carte aici.