Despre feminitate și moarte - cabinetul albastru

Citiți un fragment din această carte aici.


Memoria este un proces de selecție, în sertarele ei îndesăm de-a valma felurite amintiri, ca-ntr-un scrin pe care-l deschidem în răstimpuri, atunci când cineva sau ceva funcționează precum o cheie potrivită pentru a ne ajuta să plonjăm în propria istorie. Rememorând, trăim suspendați între două perioade temporale - timpul de atunci, al întâmplărilor care au lăsat urme și răni, și cel de acum, al povestirii, al transformării unor realități trecute în prezent.

Cu studii de istorie și o specializare în istoria mentalităților, Simona Preda cunoaște foarte bine valoarea memoriei. De altfel, cărțile ei de până acum abordează tema adeseori, între acestea, Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea (2018) justifică integral interesul autoarei față de sensurile memoriei.

Privirea retrospectivă oferă șansa retrăirii mai puțin dureroase a unor secvențe decupate din existență și așezarea lor în căsuțe care corespund mai bine înțelegerii și acceptării unor trasee parcurse.

Eroina romanului cabinetul albastru își analizează viața, povestind-o în timpul ședințelor de psihoterapie cu doamna G. Pictoriță de icoane, puțin trecută de 30 de ani, stabilită într-un atelier-locuință de pe Moșilor Vechi, ea se află într-un impas emoțional (după mai multe relații eșuate), dar și creator: nu reușește să picteze ochii sfinților. Cecitatea la care îi "condamnă" fără voie este o metaforă pentru propria orbire. Întâlnirile din încăperea albastră, la început detestată, devin treptat singura modalitate de a desluși sensul experiențelor trăite, un fel de a-și contempla devenirea. Personajul pare a ilustra ideea lui Maurice Merleau-Ponty, potrivit căreia "ochii văd numai ceea ce mintea e pregătită să înțeleagă".

Fiecărei perioade din viața protagonistei (etapa liceului, a facultății și începutul maturității) îi corespunde câte o poveste de dragoste, sfârșită printr-o formă dramatică de separare. La acestea se adaugă experiența altor deznodăminte: moartea bunicii, a unui necunoscut (Puiu), cu al cărui convoi funerar s-a intersectat pe drumul spre Casa Pionierului, sau a lui Sergiu, copilul îngropat de viu, în timpul unui tragic accident. "O hoardă întreagă de morți", cum îi numește inspirat naratoarea, defilează prin amintirile ei desfășurate ca un lințoliu sub ochii cititorului.

Cabinetul albastru (sintagma din titlul volumului de debut în proză al Simonei Preda) funcționează precum o cameră obscură pentru developarea fotografiilor. Lumina timpului prezent este stinsă și, din întuneric, răsar imaginile blurate ce recompun chipurile succesive ale protagonistei, oglindite în contururile oamenilor cu care s-a intersectat la un moment dat. Despărțirile sunt resimțite ca niște breșe într-o istorie ce ar fi putut îmbrăca forma cercului. Viața apare ciuntită de aceste relații neîmplinite, nefinalizate. O combinație indezirabilă de remușcare, dezamăgire și vină străbate ca un scurtcircuit ființa celei care își dezvăluie peripețiile și stările interioare pe fotoliul unui cabinet de psiholog.

Din când în când, narațiunea este punctată de episoadele onirice ale unor curse prin Paris, orașul îndelung râvnit și inaccesibil, într-un cupeu negru, tras de patru cai cu orbitele albe. Funcția psihopompă a cabalinelor devine transparentă în aceste scene, decupate parcă dintr-un tablou suprarealist. Escapadele nocturne, topite în secvențe poetice, dar evocând și spații din realitatea pariziană (cafeneaua Raccommodage de Petits Bonheurs sau străzile Montorgueil și Crémieux), cunoscute dintr-un cupeu cu alură de dric, par a fi o prefigurare a ultimei călătorii, care o așteaptă pe eroină la finalul procesului de autocunoaștere. De fapt, toate relațiile eșuate atestă adevărul versului-refren din Rondelul despărțirii (Edmond Haraucourt) - "Partir, c'est mourir un peu." Cu fiecare ieșire dintr-o relație, femeia se îndepărtează nu doar de cel de care fusese îndrăgostită, ci de ea însăși. Orbitele albe ale cailor, ochii orbi ai sfinților sunt și semnul unei prăpastii interioare, al unui gol din care evadarea pare imposibilă.

Narată la persoana I, într-o manieră simplă și directă, potrivită unor relatări confesive, istoria protagonistei este amprentată la tot pasul de moarte. Finalul nu se îndepărtează nici el de această logică: după ce "a experimentat" moartea celorlalți, se pregătește să-și privească în ochi propriul sfârșit. Din loc în loc se ivesc, dintre apele tulburi ale narațiunii, insulele descrierilor adesea cu rezonanțe poetice.

Simona Preda creează romanul unei voci feminine pe care o auzi în minte și, treptat, o înțelegi. Vocea aceasta își spune povestea cu un soi de autenticitate ce amintește de amprenta literaturii interbelice românești. Personajul se caută pentru a se întregi, pentru a depune mărturie pentru sine. Sub privirile cititorului, din cioburi de cuvinte, stări și amintiri se reface vasul de lut al ființei. Împărtășindu-și existența, eroina se eliberează de încorsetările trecutului, dar și de spaimele sfârșitului iminent. Dacă îndrăgostirile succesive au funcționat ca un fenomen de cristalizare (Stendhal), suprapunând imagini dezirabile peste omul îndrăgit, nararea lor în fața unei instanțe obiective acționează în sens contrar, determinând-o să renunțe la balast. Din perspectivă socratică, viața nepovestită nu merită să fie trăită. Prin istoriile depănate, existența este descifrată și rescrisă, iar moartea transgresată.

Citiți un fragment din această carte aici.