Călătorii care trasează o hartă a naturii umane - Călătorie la capătul lumii

Citiți un fragment din această carte aici.


Cu tandrețe și curaj, tenace și conștientă de importanța fiecărui pas, Ruxandra ajunge pe calea dialogului în universul din interiorul oamenilor pe care-i întâlnește și în inima comunităților de care se lasă învăluită. Chiar dacă pe unii îi caută în vreme ce alții îi ies în cale, povestea fiecăruia are o absolută valoare pentru ea căci, așa cum e firesc, fiecare poartă cheia dezlegării unui mister care ne-ar putea ajuta să înțelegem lumea.

Dacă avem o natură umană atunci suntem datori și se cuvine să îi explorăm continentele. Să îndrăznim să schițăm o hartă cu peisajele marcate de luminile și umbrele, de adâncurile și înălțimile noastre, desfășurate toate spre orizonturi infinite.

Ei bine, acest cutezător demers este asumat în paginile cărții de Ruxandra Hurezean. Conștientă de dificultatea lui și de complexitatea spațiului pe care-l explorează, nu se pierde și nu ne lasă rătăcitori urmând-o, căci face fiecare pas cu gândul la cititor, dorindu-și ca la finalul explorării să putem citi dintr-o privire harta naturii umane și să ne orientăm cu ea.

Pornind de la acest gând, a înțeles că este necesar să-i marcheze punctele, excepțiile, așa cum, în trecut, făceau cei care construind arhitectura unei hărți, pe o palmă de lume, luau ca reper câte un nuc ori un turn de biserică. Astfel, în aventura ei prin vastitatea naturii umane, Ruxandra Hurezean a căutat puncte de referință: personaje singulare sau comunități. Fiecare, descris în subiectivitatea lui, capătă un caracter universal, proiectat asupra lumii. Plecând de la acestea, ca puncte de referință, acoperă natura umană și generează hărți ale căror coordonatele nu sunt însă numere, sunt principii și credințe, evenimente și istorii, vise și deznădejdi, sorți blestemate ori destine mântuite, toate exprimate la zecimală, într-o scriitură precisă și vie - asemeni naturii din care s-a distilat.

Nevoia autoarei de a înțelege omul și comunitatea, vine din conștientizarea faptului că spațial, natura umană este în mijlocul nostru, adică în noi și între noi.

Așa ajunge, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în aci-ul de pe tărâmul ființei. Acolo unde timpul și spațiul se dizolvă ori converg. Privind cu atenție în jur, descoperim prin lentila autoarei, omul care a traversat Marele Război pe sârmă și a cărui umbră încă se mișcă, din înaltul timpului, peste noi, devenindu-ne contemporan. Trăim împreună cu ea România, dincolo de hotarele ei, și ajungem să ne întrebăm dacă adevărata hartă a acestei țări nu are mult mai multe în comun cu geografia naturii umane și mai puțin cu geografia fizică.

Tocmai prin descoperirea acestui aci al ființei textele Ruxandrei Hurezean se metamorfozează, devenind din reportaje - inițiate și susținute ca demersuri obiective, fundamentate de observații riguroase - un soi de literatură, o formă de eseu însuflețit. Asta pentru că, datorită capacității ei rafinate de a pune în cuvinte observația, ajunge de la natura umană la firea umană, fire aflată în spatele naturii.

După cum remarcă Noica, natura este un neologism care a înlocuit firea^[i]. În concepția filosofului, raportul dintre natură și fire stă în faptul că natura este abstractă și deci, se poate vorbi despre științele naturii, nu însă și despre științe ale firii. Derivând din ființă, firea păstrează generalitatea ei adăugându-i nuanțe concrete. Textele acestui volum dezvăluie, o călătorie de zece ani în care, pornind în cartarea naturii umane, cu instrumentele obiective ale reportajului, autoarea descoperă infinitul orizont al ființei și reușește să prindă în cuvinte acest interval dintre natură și ființă, pe care Noica îl găsește caracterizat de fire. Descoperind firea umanului, textele ei nu pot rămâne reportaje ci capătă vibrația unor povești, povești reale, povești ale concretului.

Pentru Ruxandra Hurezean n-a fost suficient să scrie doar despre personaje ori numai despre comunități, ci a simțit nevoia să le cuprindă pe ambele între copertele acestui volum, ceea ce argumentează, pe încă un plan, descoperirea firii în natură, căci, așa cum Noica notează: "Când exprimă felul de a fi, natura vorbește despre esența lucrurilor. Firea vorbește despre esența și existența lor laolaltă."^[ii]

Avem astfel o culegere de povești reale care nu au doar o valoare estetică, pentru că mărturisindu-ne câte un zbucium al destinului, ori o încercare a sorții, aceste experiențe subiective de calibru greu sparg șabloanele și ne duc spre ceva fundamental - către fire, spre un loc înalt de unde putem vedea peisajul naturii umane și vastul ei orizont sau în abisul întunecat unde auzim frământările tragicului asurzitor.

Găsim unele povești asemeni celor nemuritoare, pe care parcă le-am mai auzit, însă rostite aici, în cuvintele autoarei, ne adună împreună pe toți: cel care spune povestea, cu cei din poveste și cei ce o citesc. Cele mai multe însă n-au mai fost spuse niciodată și zdrobiți de forța mesajului lor ne întrebăm de nu cumva era mai bine să fi rămas nespuse. Dacă scriitoarea turcă, Elif Shafak, are dreptate când spune că "Poveștile ne unesc, dar cele nespuse ne separă"^[iii] atunci această carte, cu toată forța poveștilor spuse, nu-i decât un descântec vindecător scris pentru noi, toți cei care, dincolo de timp și spațiu am fost, suntem sau ne vom găsi trăind împreună pe acest tărâm al naturii umane.

Aceste povești sunt mărturia faptului că adevărata hartă ce redă natura umană este cea pe care citind-o ajungem, fără să rătăcim, la firea umanului, în miezul vieții lui.

(septembrie 2024)

Citiți un fragment din această carte aici.