Prolog la Omul balcanic

Citiți un fragment din această carte aici.


Problematica ridicată de conceptele de "Balcani" și "balcanism", "Est" și "Vest", "Orient" și "Occident" este extrem de vastă, iar intenția mea nu a fost aceea de a pune o ordine taxonomică în modul în care au evoluat și s-au transformat diferitele percepții de-a lungul timpului. De asemenea, am tratat reorientările conceptuale asupra Europei ca pe niște stări de fapt. Investigarea istorică, în acest caz, devine un gen de o complexitate care revendică, de la un punct încolo, o abordare multidisciplinară, cu deschideri largi spre ceea ce Todorova numea a fi "investigarea tradiției". Acest lucru presupune o lume în care teoria critică, semiotica, metafora, sinecdoca, metonimia și aporia conduc inevitabil spre căderea semnificatului sub semnificant. Ceea ce știm, fără a fi nevoiți să explicăm inutil fenomenul, este că suntem moștenitorii unei "realități" a continentului european articulate pe o perspectivă care pornește dinspre vest spre est, și nu dinspre sud spre nord, după cum subliniază Wolff. Descrierea Balcanilor ca "alteritate" a Europei nu are nevoie de vreo dovadă specială, cu atât mai puțin de stabilirea unor "adevăruri" istorice. De aceea, am prezentat o comprimată evoluție a conceptului de "balcanism" pornind de la un document îndelung dezbătut de comunitatea internațională: Report of the International Commission to Inquire into the Causes and Conduct of the Balkan Wars. Elaborat în 1914, documentul arată clar cum zona geografică numită "Balcani" atrage atenția după războaiele balcanice din 1912 și 1913. El ne relevă într-un mod foarte direct cum, în aprecierea Balcanilor, se are în vedere caracterul "necivilizat" al zonei în raport cu "lumea civilizată". Acest raport este retipărit în 1993, căpătând, în acest răstimp, alte două sugestii extrem de puternice: a) "lumea civilizată" rămâne "lumea civilizată", în timp ce caracterul "necivilizat" al Balcanilor este sintetizat în "aceeași lume balcanică"; b) "necivilizația" balcanică primește, pe lângă înțelesul eteric și abstract, o etichetă culturală extrem de concretă: "cvasicivilizație non-europeană". Distanța de la "necivilizație" la "cvasicivilizație non-europeană" trece, în decurs de aproape optzeci de ani, prin mai multe stadii de abordare, caracterizate, în principal, de un lung război cultural cu mize politice, economice și financiare. Din acest "război", se desprinde, cu pregnanță, conceptul de "orientalism", care, sub interpretarea unei multitudini de studii și literaturi făcute din perspectiva diferitelor unghiuri de abordare, înfățișează o nouă realitate care se cere analizată: opoziția dintre Orient și Occident, opoziție conturată de alte două "realități" persistente, considerate a fi antagonice, respectiv "realitatea orientală", exotică și misterioasă, și "realitatea occidentală", extrem de "materială" și cu vocație hegemonică. De aici, firește, se desprinde apăsat și dihotomia Est-Vest.

Pentru apologeții Orientului, Vestul înseamnă halucinație colectivă, dezordine și analize letal-economice care duc la "împrăștiere", adică la lipsă de substanță spirituală. Pentru apologeții Occidentului, Orientul înseamnă adunarea tuturor contrariilor în ceea ce poate fi sintetizat prin termenul de "necivilizație", un semn al incapacității de a ieși de sub comandamentele primitivismului. Balcanii sunt circumscriși acestui gen de discurs, dar primesc și panașul decorativ-peiorativ al "violenței". Nu se constată cu prea multă convingere că Balcanii sunt constituiți și susținuți de o evidentă și de necontestat structură țărănească. De aceea, toate analizele se topesc în "cultură" sau se fac pe marginea unor presupuse sau inventate tradiții, iar țăranii balcanici sunt "cunoscuți" prin lentila imaginației romantice. Vocea lor este absentă cu totul.

Odată cu formarea statelor naționale, "Balcanii" trec și în literatura occidentală, care, sub pana maeștrilor de gen, ne arată aceeași imagine proiectată de lungul război cultural pe marginea opoziției Est-Vest: sălbăticie și violență. Dar unele tonuri devin grave: dacă vrem cu adevărat să "categorisim" și să "împărțim" națiunile, producțiile de mitologie populară sunt puncte de plecare obligatorii și definitorii. David Spurr sugerează, din această perspectivă, că nu există un alt fel de "cunoaștere".

Atunci când vorbim de "literatură balcanică", "mentalitate balcanică", "folclor balcanic" etc., Andrić și Kadare se impun ca două autorități în domeniu. Intenția mea a fost aceea de a căuta filonul genetic al temelor folclorice prezente în operele lui Andrić și Kadare, de a căuta raporturile dintre creația populară și cea literară, de a vedea în ce măsură aceste teme se oglindesc în realitatea literară a celor doi, de a identifica acele elemente prin care miezul simbolic al materiei populare rămâne intact sau este metamorfozat și transfigurat, precum și în ce măsură se produce acest lucru. Orientarea metodologică comportă și elemente de etnocritică și de antropologie literară, având în același timp o dominantă simbolică din punct de vedere folcloric-literar. "Vagul", "legenda" și "misterul", după cum spune Cătălin D. Constantin, trebuie să rămână intacte tocmai pentru "fidelitatea față de realitate".

În literatura lui Andrić, se manifestă pregnant temele dominante folclorice ce caracterizează producțiile populare balcanice. Preluându-le și încorporându-le în textul literar, deconstruindu-le și reconstruindu-le, utilizându-le ca elemente dinamice ale textului literar, Andrić face din temele folclorice o materie ideală din care putem înțelege cum metafora populară, de-a lungul timpului, a stat la baza și a fost cheia unor momente istorice greu de descifrat astăzi doar cu ajutorul istoriei. În alte cazuri, Andrić preia chiar structura creației populare, fantasticul și miraculosul formând și informând textul în chiar corpul lui scriptural. El realizează o fascinantă mitopoezie care ne redă, dacă nu imaginea completă a Balcanilor, cel puțin imaginea intimă a ceea ce am putea numi a fi "premodernitatea europeană". Kadare, prin opera lui, se angajează, din chiar primele producții literare, într-un conflict deschis cu cei care contestă umanitatea viguroasă din tradiția populară. El înțelege prin "tradiție populară" tot ceea ce, prin metaforă, se condensează în creația folclorică. Sensul pe care Kadare îl dă vocației de scriitor este acela de a reda intactă generațiilor viitoare "imaginea inițială". Motivul "Lenore" sau basmul fetei căsătorite cu șarpele sunt teme abordate de Kadare cu intensă convingere literară. Tema podului, ca și la Andrić, devine la Kadare decisivă pentru a găsi și a explica sensul simbolic al dominațiilor imperiale asupra Balcanilor și natura demonic-distructivă a dictaturii comuniste exercitate asupra poporului albanez. Răul vine, în acest caz, din contestarea și interzicerea metaforei populare, iar "distrugerea", din dorința de suprimare a codului țărănesc de legi strămoșești. Mitopoezia lui Kadare sanctifică balcanismul în forma lui populară și se opune oricărei ofensive politice sau culturale care atentează la fundamentele lui tradițional-arhaice.

Atât Andrić, cât și Kadare văd în tiparul folcloric nu doar un simplu punct de plecare util literaturii, ci și un element formativ și constitutiv al omului de a concepe și de a "simți" viața. Creația populară rezistentă în timp nu obligă doar la o re-creare a ei, ci și la o re-literaturizare a temelor ei principale. Poezia populară își păstrează aceeași forță de sugestie puternic metaforizată chiar și atunci când este demitizată sau remitizată prin intermediul literaturii. Andrić și Kadare dovedesc prin creația lor literară că imaginația și instinctul poetic al "omului vechi" stau la baza raționalității radicale de astăzi, iar folclorul, în substanța lui sensibil-simbolică, este corp inspirațional pentru toate științele contemporane și proiecțiile teoretice cu deschidere atât spre trecut, cât și spre viitor.

Citiți un fragment din această carte aici.