Un loc într-o nouă lume - Paralel

Citiți un fragment din această carte aici.


Paralel este un roman scris de Mihai Buzea și apărut în 2021. Autorul pornește povestirea de la experiențele trăite după ce se mută cu familia în Belgia și este nevoit să se adapteze unui nou mediu. Lucrurile nu sunt deloc ușoare pentru Mihai Buzea așa cum nu sunt pentru niciun cetățean care se mută în altă țară. Fără job, fără a cunoaște limba franceza, având grijă de fetița lui atunci când ea nu se află la grădiniță, ocupându-se și de treburile casnice deoarece soția sa are o slujbă solicitantă, dar și bine plătită, autorul încearcă să își găsească un loc în noua lume.

Personajul principal și familia lui se confruntă cu aceleași probleme prin care trec toți care își încep o nouă viață pe alte meleaguri: găsirea unei locuințe, a unei grădinițe pentru copil, chinul de a învăța noua limbă pentru a se înțelege cu localnicii. Dar Paralel nu este doar despre aceste lucruri.

Mihai Buzea își pune sufletul pe tavă (și) în acest roman, își povestește peripețiile belgiene, încercările de adaptare, cu umor, cu căldură, dar uneori parcă și cu un soi de detașare de care ar fi vorba despre altcineva, nu despre el.

Autorul nu se pierde în detalii neesențiale. Stilul său este direct și sincer. Experiența căpătată în domeniul jurnalistic l-a făcut pe Mihai Buzea să fie foarte atent la detalii, să devină un fin observator al celor din jurul său.

Este, în general, o carte pozitivă, amuzantă, cu mult umor și ironie fină. Autorul schimbă registrul atunci când povestește despre bunicii și străbunicii săi, întâmplări cu adevărat dramatice cu care nu ai cum să nu empatizezi.

Mihai Buzea nu se ferește să abordeze mai multe teme actuale și complexe, iar una dintre acestea este migrația. El oferă o explicație inedită legată de plecarea masivă a românilor din țară. O statistică din urmă cu câțiva ani arătă că România este pe locul doi într-un top al migrației la nivel mondial după Siria. OK, sirienii fug de război, dar românii?

"Noi nu fugeam. Noi nu eram nici imigranți, nici emigranți și nici măcar migranți: eram o armată în marș. Nu arătam ca o armată, nu ne purtam ca o armată și nu știam că suntem o armată, și totuși asta făceam", își începe Mihai Buzea explicația.

După care își continuă ideea în același ton: "Noi ne feream unii de alții, ne angajam pe salarii în firmele localnicilor, nu făceam pe întreprinzătorii, nu săream în ochii autorităților, învățam limba și ne topeam pe nevăzute în țesutul social, adică făceam ce face orice armată acum și dintotdeauna: ocupă teritorii. Sigur că cerșetoarele, curvele și cefoșii le săreau în ochi tuturor celor din țara-țintă, dar ce armată nu are trupe de diversiune?!".

Dincolo de toate lucrurile enumerate mai sus mi se pare că punctul forte al cărții este dat de personajele sale. Mihai Buzea cred că are tolba plină de personaje fascinante, care practic ies din paginile cărți și ai vrea să le urmărești să vezi care este destinul lor ulterior după ce părăsesc atenția scriitorului. Este un norocos Mihai Buzea că a cunoscut atâția oameni-personaje sau, de fapt, acești oameni există poate pe lângă fiecare dintre noi, dar nu toți avem atenția sa și capacitatea de a scoate de la ei lucrurile cu adevărat memorabile? Și poate nici talentul, nici răbdarea de a le reconstitui apoi pe hârtia albă.

Multe personaje din Paralel cred ar fi meritat cărți separate, dar aici sunt expediate, poate nedrept, în câteva pagini. E adevărat însă, că în acest mod nu te plictisești pentru că la fiecare capitol descoperi un personaj nou, chiar mai "cărnos" decât cel precedent și exclami: "Așa ceva nu se poate" când citești întâmplările prin care acesta a trecut.

Povestea din capitolul Bia, de exemplu, lăsată spre final ca un desert după ce masa fusese oricum încărcată de bunătăți, putea fi transpusă cu ușurință într-un roman de sine stătător. Are un aer care nu știu de ce mă duce cu gândul la cărțile lui James Hadley Chase și este scrisă diferit de celelalte capitole din Paralel. Aici totul începe misterios, iar autorul prelungește voit senzația de necunoscut în care plonjează cititorul. Nu oferă indicii, totul este criptat, te gândești la tot felul de scenarii, dar niciunul nu are legătură cu felul în care povestea continuă. Iar ca suspansul să fie și mai mare, povestea Biăi este spartă în două părți, iar între ele se află un alt capitol, A doua burtă, despre o întâmplare din Vama Veche, frumoasă și instructivă, nu zic, dar pe care te grăbești să o termini ca să finalizezi puzzle-ul început. Iar detaliul cu care se termină Bia II este atât de bun încât mi-ar plăcea să cred că a fost inventat și nu așa s-a întâmplat cu adevărat.

Dar dacă avem A doua burtă înseamnă că undeva se găsești și Prima burtă. Chiar așa se numește capitolul în care Mihai Buzea explică cititorilor și poate și viitorilor scriitori care este situația cu burțile din literatură.

"Bă scriitorilor! Ce e cu burțile astea cu care ne otrăviți plăcerea lecturii?", întreabă autorul după care tot el vine cu câteva explicații și oferă soluții, iar pe final dezvăluie și un lucru extrem de pozitiv pe care i l-a adus literatura.

Capitolele Masa de Crăciun și Fire Club I și II sunt despre noi. Fie că acceptăm sau nu, mulți ne regăsim în personajele de acolo. Sau recunoaștem apropiați de-ai noștri. Sunt excepțional de autentice. Mi-am imaginat aceste povestiri că ar deveni scurtmetraje. Sunt convins că un regizor dibaci ar reuși, având această bază solidă de text, să culeagă premii de la toate festivalurile de top din lume.

"Cei ce sunt dinamoviști niciodată nu sunt triști". Bullshit. E un slogan inventat de cineva care se afla "sub influența băuturilor alcoolice", cum spune orice reporter care se respectă. Dacă ar fi fost așa, poate că autorul atunci când a mers să viziteze Malines, un oraș belgian onorabil, dar cu care românii nu au mari legături sau afinități, nu și-ar fi reamintit tocmai de înfrângerea dureroasă suferită de Dinamo București în fața echipei cu același nume, la finalul anilor 1980. De fapt, fără să fac cercetări, cred că asta e singura legătură între Malines și România. Victoria cu Dinamo de acum mai bine de 30 de ani. Malines rămâne, iată, o zonă dureroasă pentru orice suporter dinamovist, așa cum mai sunt 17 Nentori, islandezii cu nume imposibil, Fălticeni. Iar Mihai Buzea povestește cu subtilitate acel moment trăit chiar pe stadion.

Nu aș putea încheia această tentativă de recenzie fără a aminti despre cea mai importantă latură a acestui roman și anume relația autorului cu fiica sa. Este ceva aproape magic acolo. Capitolele cu ei doi ar trebui să fie ca un ghid pentru relația părinte - copil, în general și tată - fată, în special. Mihai Buzea răspunde cu răbdare tuturor întrebărilor și curiozităților venite de la fiica lui de numai câțiva anișori dar, mai mult decât atât, transformă cu mare ușurință în povești și în personaje memorabile locuri poate banale, întâlnite în drumul spre grădiniță, dar care parcă prind viață atunci ei doi trec pe lângă ele. Tot de dragul fetei încalcă uneori și regulile și îi cumpără la un moment celei mici dulciuri care erau pe lista interzisă a mamei. I-aș acorda premiul de "Tatăl anului". În fiecare an.

Ar fi multe de spus despre Paralel, un roman cu adevărat captivant. Este o carte cu de toate care așteaptă să fie descoperite. Cititorul găsește în cele peste 350 de pagini emoție, umor, autoironie, lucruri autentice, mister, povești incredibile, personaje de neuitat, dialoguri vii, lecții de viață surprinse cu perseverență și talent.

Citiți un fragment din această carte aici.