Umbra pierdută a sărmanului Dionis

Citiți un fragment din aceasta carte aici.


Umbra pierdută, romanul scriitoarei, jurnalistei și eseistei Carmen Firan dezvoltă teme esențiale ca imigrația, exilul, iubirea, complexul identitar, condiția artistului... O inedită proză de idei etalează o scriitură intensă, plină de conciziune și vigoare.

Fred, scriitor realizat, laureat al unor premii literare în România comunistă, emigrează cu soția sa Mimi, fostă balerină la teatrul Fantasio din Constanța, în lumea nouă a New York-ului.

Aparent o carte despre exil, romanul vorbește mai mult despre inadecvarea ființei, în particular a intelectualului idealist și "pierdut" în vrejul unei lumi ce nu mai corespunde sistemului său de valori. Narația se desfășoară la persoana a treia cu flash-back-uri ce coboară în adâncurile psihiei personajului (Fred) filozof și metafizician - ca alter ego al autoarei - momente în care textul devine manifest poetic. O percepție deformată asupra unei realități distopice răzbate amenințător din nebunia unei conștiințe alienate de neputințe, spaime existențiale și demonii copilăriei. Mimi se vrea un prototip al acestui model societal, ea calcă cu tocurile ei uriașe pe eresurile noii lumi, neintimidată de prăpastia din care se înalță curajos, transformând grațios ghinionul în oportunitate. Căderea în abis, izgonirea din raiul conștiinței este o (de)cădere în ascensiune, este începutul succesului fulminant al lui Mimi în lumea mondenă a afacerilor. La recepția de celebrare a noii ei poziții la un teatru din Manhattan, Mimi alunecă în gol cu condurii ei pe catalige. Incidentul, exploatat cu măiestrie de așa-zișii ambulance chasers (avocați specializați) îi deschide financiar porțile către lumea profitabilă a tratamentelor cosmetice de tinerețe fără bătrânețe. Mimi preia cu entuziasm fariseismul unei societăți ce trăia din imagine și din aparențe, pledând pentru argile și Gerovital din patria mamă, în timp ce-și punea silicoane și injecta botox: "A pretinde însemna mai mult decât a fi". Evaziunea fiscală a partenerilor de afaceri aduce eroina în pragul falimentului, posibil al pușcăriei, exacerbând frica congenitală a lui Fred la paroxism și nebunie. În timp ce, Mimi, cu talentul ei fabulos de-a baleta printre pârghiile unui sistem găunos, se mai ridică o dată pe poante și sfidează lumea.

Câteva motive recurente străbat romanul în diverse reprezentări. Fred își caută umbra "înghesuită pe un perete străin", un simbol al pierderii identității sau al dematerializării ființei, al pregătirii treptate pentru Marea Călătorie. Umbra - un construct de lumină și întuneric - trimite la efemeritatea vieții, dar în același timp virtualitatea ei corespunde acelui dublu al ființei care e sufletul. În literatura populară sau clasică, pierderea umbrei este un efect al pactului cu diavolul în schimbul iubirii, al cunoașterii sau al nemuririi. Cartea se apropie de nuvela eminesciană Sărmanul Dionis unde pierderea umbrei semnifică îndepărtarea ființei de esența sa, de libertate, de creativitate - ca singura cale către eternitate. În pactul său mefistofelic, Dionis aspiră la nemurirea umbrei ce e "înzestrată cu vecinicie", în spatele umbrei se ascunde "omul cel vecinic, din care răsar tot șirul de oameni trecători". Într-o conversație cu Mimi despre timp, Fred vorbește despre "neputința de a fi eterni", pierderea umbrei semnifică desprinderea de sine sau de proiecția terestră a ființei. Există și alte corespondențe ale romanului cu Sărmanul Dionis: setea de absolut, reflecțiile metafizice, trăirile onirice și tabloul-umbră. Fred nu admite niciun compromis care să-i altereze creația. Pe canapeaua psihiatrului, își deapănă visele în care încearcă deznădăjduit să-și conțină sau rețină umbra ce fluctuează "deșirată" sau "bondoacă" în forme ce nu-i mai corespund. Ca și Dionis, Fred intră în dialog cu umbra deformată - în fapt, un "dialog al cugetărilor lui proprii", ne spune Dionis în timp ce-și surprinde umbra "ca o mreajă neagră cu nasul lungit". Portretul cu ochi albaștri care-i seamănă leit lui Dionis se metamorfozează în propria umbră, în timp ce Fred se regăsește în tabloul Anitei - o umbră hăituită de tentaculele iubirii sau ale unei lumi cu care nu mai există punți de comunicare. Umbra se reliefează în vis în imagini suprarealiste ce trimit la Salvador Dali - "umbra e înghițită de nisip". Dar în relație cu Mimi, prin contrast, umbra se multiplică pentru a se ancora și mai bine în lume (eroina din Die Frau ohne Schatten din nuvela lui Hofmansthal, ce e de fapt un spirit, caută o umbră ca să devină fecundă) Cu o energie debordantă, Mimi trăiește plenar și ubicuu: "Mimi trăiește peste tot și de mai multe ori... cu o lumină din spate, lasă nu o umbră pe pământ, ci șapte! Iar eu nu sunt sigur că aș mai avea vreuna".

Fred suferă de un incomprehensibil sindrom al pierderii vocii, motiv împerecheat, ca și umbra, cu frica - ce începe cu tăcerile copilăriei, cu un episod de muțenie din care este salvat de supraeul matern care-l îndeamnă "să-și înfrunte tăcerea" scriind. Copilul, căruia îi e frică să comunice cu lumea, începe să-și scrie gândurile, tăcerea înflorește imaginația și îi întoarce darul scrisului. Vocea își pierde substanțialitatea și coboară înlăuntrul abisal al ființei, sublimată în slova făurită. Vocea începe să dispară mai ales în timpul convorbirilor telefonice, amintindu-i ironic de perioada ceaușistă, când era întreruptă de agenții de securitate ce înregistrau convorbirile și trebuiau să schimbe benzile. Blazarea post-decembristă de la lansarea de carte îl scoate din propria piele. Confruntat cu noua audiență, Fred se simte trădat de cuvinte. Dispariția vocii corespunde simbolic fricii de a pierde abilitatea de comunicare într-o limbă și o spiritualitate străină sau a senzației că vorbele lui sunt un strigăt în gol. Fred se cufundă în zodia "necuvintelor" lui Nichita Stănescu, unde cuvintele poartă alte sensuri, deci nu mai pot fi rostite. Necuvintele sau "cuvintele în deplină libertate" (N. Manolescu) sunt aici echivalentul tăcerii metafizicianului - o tăcere "de cuget", așa cum Dionis "auzea cugetările umbrei". Către finalul demersului, scrisul revine (ca în copilărie!) din patima tăcerii - în care eroul cade din nou, după moartea mamei - într-o ipostază epistolară. Fred compune scrisori imaginare - veritabile pagini de literatură - către Mimi, la cererea psihoterapeutului ce încearcă o terapie prin artă.

Un alt motiv interesant este pasărea cu simbolistica ei de eliberare, de suflet sau de spirit defunct. După ce-i moare mama, îl aflăm pe Fred în dialog cu pasărea ei de suflet ce-i apare în diferite forme și cromatici, dar pe care o recunoaște dintr-o mie. Fără s-o tulbure, o contemplă de la distanță, recunoscător că e "lăsată să vină". Revoluția română urmărită din New York, la televizor, îi evocă Bucureștiul devastat în timpul cutremurului din 1977, odată cu pierderea primei iubiri (Dana). Flaconul cu un fir de păr - singura rămășița terestră a Danei - aruncat de Mimi - nu-i mai trezește eroului decât un "fâlfâit de aripă în dreptul inimii".

Ironic, exit-ul lui Fred din lume se petrece "într-o zi perfectă" - după cum o califică Mimi pătrunsă de noua ei vocație de scriitoare. Mimi compune o autobiografie despre "frumusețe și întinerire" cu ajutorul unui autor fantomă (ghost writer) - un bestseller avant la lettre, pentru care primește un avans de o sută de mii de dolari. Moartea lui Fred într-o astfel de zi însorită semnifică moartea literaturii. Fred nu s-a sinucis, ci "s-a năpustit cu pieptul înainte și a zburat" în paroxismul fricii provocat de fantome justițiare înarmate, ce continuau să-l bântuie de la falimentul soției. Telefonul lui Mimi ce avea să anunțe prevenitor vizita trupei de filmare - "înarmați cu cutii lungi și negre, fără îndoială puști și mitraliere" - sosește cu câteva secunde prea târziu; victima călătorea deja prin fereastra larg deschisă spre tărâmuri mai prietenoase.

O dimensiune marcantă a cărții este diferențierea și apropierea între culturi. Aceeași cenzură, că e politică sau economică, dictează succesul cărții; triumfalismul socialist e compatibil cu "rețetele de succes". Galeria de personaje e schițată tipologic în tușe expresive. Edi, vărul lui Fred, ce va oferi adăpost cuplului, este prototipul evreului de Brooklyn, fricos și singuratic, ce duce o existență în conclav care-i oferă protecție, departe de orice tentație sau provocare. Jim - pictorul și prietenul lui Fred - este un extremist și anarhist charismatic. Disprețul pentru chinezii care mimează umilința în timp ce "își construiesc imperiul pe ruinele noastre" se oprește în pat - unde femeile lor mici și strâmbe sunt foarte pricepute. Afemeiat și în același timp misogin descrie istoria omenirii ca pe un lung șir de matriarhate, femeia e cauza tuturor războaielor, dar duce o viață boemă din averea soției care "a avut decența să moară la timp". Jim e preferat artiștilor de curte care se pliază onctuos după corectitudinea politică, cablați în rețetele lor de succes: "sex, crimă, religie". Securistul șmecher de la "cadre" ce-l incita pe Fred cu perspectiva difuzării scrisului în occident completează tabloul condiției artistului în exil, anticipându-i eșecul - succesul literaturii din blocul estic e construit pe spinarea dictaturilor, scrisul e interesant pentru lumea liberă atâta vreme cât e împovărat de circumstanțele regimului. Seby, scriitorul parvenit ce oferă rețete de adaptare, vine cu o propunere de publicare a cărții lui Fred, dar, sosită prea târziu, își pierde relevanța pentru eroul desprins din jocul acestei lumi.

Mimi este o forță a naturii, un temperament entuziast și elastic care se adaptează și înfruntă orice situație. Forțează granițele României socialiste într-un portbagaj, încolăcită în jurul unei roți de rezervă. La Paris, îl întâlnește pe Fred, scăpat în occident la o conferință prin "conspirația stelelor". O fascinație reciprocă se transformă într-o iubire trainică - iscată tocmai din acele nepotriviri ale ființei ce se complementează și fac nunțile necesare - al cărui secret e trădat de scenele pasionale de dragoste. Într-un limbaj lipsit de pudibonderii, amorul e matinal - la cheie - dezlănțuit, pantagruelic și castrator - el pornea când se auzea cheia lui Edi "învârtindu-se în ușa de la intrare". Un Pygmalion în dizgrație, Fred asistă cum creația sa pariziană, șlefuită cu dragoste și migală, se însuflețește și reconfigurează după lumea cea nouă. Mimi preia frâiele existențiale - pentru ca el să poate scrie! - și domină și viața de cuplu, inversând plenar rolurile. Partidele de dragoste trimit la acele insecte ce-și devorează masculul în timpul copulației. Fred se imagina o "pâine uriașă de forma și dimensiunile lui" "din care furnicile smulg câte-o firimitură la nesfârșit". Precum în Sărmanul Dionis, există un motiv dual al iubirii reprezentat de femeia angelică (Dana) și devoratoare sau demonică (Mimi, Anita).

Perspectiva feminității e androgină sau misogină. Pentru Fred, rămâne iconică figura distinsă și impenetrabilă a mamei, ce opune femeia de odinioară, imaginii actuale, zgomotoase, superficiale și agresive. Jim vorbește despre "dizolvarea sexelor". Anita, femeia fatală, e prototipul artistei excentrice și oportuniste pentru care "eșecul e imoral". Anita ,care se simțea bine cu ea însăși oriunde, transgresând cu ușurință geografii, regimuri politice și mode culturale, e demonizată; a îngropat deja patru soți și mânca câte trei bărbați la micul dejun. Portretul e sugestiv reliefat prin arta ei: tabloul cu femeia miriapod și cap de inorog ce pipăia cu multi-brațele ei umbre de bărbați proiectate pe ziduri. Același fenomen de androginie îl descoperim și în relația dintre Fred și Mimi. Fred constată că atunci când Mimi era foarte excitată, "i se înroșea gâtul și i se îngroșa vocea". Asistăm la degradarea feminității și la exilul fără geografie al ființei ca fenomene aflate sub semnul timpului - ca "spărtură în zid... un ochi deschis în perete... prin care să te strecori afară din cușca în care ai fost închis la naștere".

Ultimul paragraf readuce motivele umbrei, al păsării-suflet și al zborului - vahane de eliberare a ființei, a spiritului captiv ce și-a abandonat definitiv umbra: "În fața blocului umbra lui Fred era întinsă pe asfalt. O pasăre neagră i se așezase la picioare. Îl privea dintr-o parte, așa cum privesc păsările lumea." Sfârșitul alunecă abrupt în metafizic cu "despărțirea ființei lui într-o parte eternă și una trecătoare", pentru că umbra e întrupată în om (Sărmanul Dionis).

Citiți un fragment din aceasta carte aici.