Preambul la Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie

Citiți un fragment din această carte aici.


Spre deosebire de cititorul de literatură, care poate avea acces, relativ facil, la operele complete ale unui scriitor, spectatorul de teatru rareori are prilejul să cunoască opera integrală a unui regizor sau actor. Cu această problemă m-am confruntat din plin atunci când, în vara anului 2020, a trebuit să scriu un articol de dicționar despre Liviu Ciulei. N-am văzut "pe viu" decât un singur spectacol regizat de el. E vorba de Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, piesă montată de Ciulei, în 2005, la Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" din Capitală. Nici prin cap nu îmi trecea la acea dată că nu voi mai avea niciodată o astfel de șansă și că asistam, de fapt, nu la un simplu spectacol, ci la un final - circular - de operă și de carieră. Ca să îmi fac documentarea pentru articol a trebuit, prin urmare, să mă bazez pe cărți și înregistrări pentru radio sau televiziune, pe interviuri cu artistul, filme ș.a.m.d. De un real folos mi-au fost albumul retrospectiv Cu gândiri și cu imagini / With Thoughts and Images (2009), realizat de Liviu Ciulei în colaborare cu Mihail Lupu (axat pe opera scenografică a celui dintâi), și antologia teatrologică Liviu Ciulei acasă și-n lume (2016), alcătuită de Florica Ichim și Anca Mocanu. Acestea mi-au mijlocit contactul - ce-i drept, mediat - cu ansamblul operei lui Liviu Ciulei. Studiindu-le cu atenție, am început pentru prima oară să întrevăd liniile sale de forță, adică laitmotivele, temele sau chiar obsesiile creatorului. Am început, de asemenea, să întrezăresc, dincolo de textele jucate sau puse în scenă ori transpuse pe peliculă, personalitatea autorului lor secund.

Într-un celebru eseu, intitulat Metafora în arta regiei (1957), Radu Stanca îl numește pe regizor "un poet al cărui poem este spectacolul"^[i]. După el, regizorul este "cel de-al doilea poet" al operei puse în scenă, după poetul dramatic. Sugestia e că, la fel ca poetul, regizorul are o lume a lui, autonomă. Spectatorii și chiar criticii de teatru sunt însă mult mai tentați să observe și să analizeze raporturile dintre text și spectacol decât pe cele dintre spectacol și lumea autorului secund, adică a regizorului-poet. Revelația "poetului" Ciulei am avut-o, cu adevărat, în momentul în care am citit următoarea confesiune a artistului, făcută pentru revista Secolul 20 în anul 1978: "... Aveam treisprezece ani când am citit Hamlet prima oară. A fost pentru mine una din cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât, cred, interesul meu ulterior pentru teatru."^[ii] Momentul decisiv al întâlnirii adolescentului Liviu Ciulei cu piesa Hamlet și, deci, cu teatrul - am realizat brusc - se suprapunea cu un altul, ieșit din comun și extrem de dramatic, din viața familiei sale. Altfel spus, am descoperit că și regizorul, la fel ca poetul, are o biografie care contează (pentru că îi scurtcircuitează sau alimentează opera), dar pe care ne-am obișnuit să o ignorăm, orbiți de prestigiul textului și al dramaturgului. Vizionând o montare cu Hamlet, cei mai mulți dintre noi nu ne vom întreba care sunt legăturile dintre viața regizorului și montarea respectivă, ci care sunt legăturile dintre viața lui Shakespeare și Hamlet. În cazul lui Liviu Ciulei, suprapunerea dintre viața și viitoarea operă a puștiului de treisprezece ani mi s-a impus însă ca o evidență cu o asemenea forță, încât nu am mai putut să nu țin cont de ea. După acel prim "declic", care m-a făcut să îmi concentrez atenția asupra dialogului dintre opera teatral-cinematografică și biografia neobișnuită a artistului, descoperirile și surprizele s-au ținut lanț. Pe scurt, mi-am dat seama că toată această operă e o vastă psihodramă, având ca subiect principal "romanul de familie" al lui Liviu Ciulei - ceea ce nu îi scade deloc din valoare, ci, dimpotrivă, îi conferă o adâncime aparte. Ciulei însuși a afirmat odată că spectacolul reprezintă o anumită piesă de teatru, dar "îl reprezintă și pe regizor și timpul în care trăim"^[iii].

În cultura română, din câte știu, până acum doar scriitorii au făcut obiectul unor psihobiografii. Cazul lui Liviu Ciulei cere imperios o abordare similară, care să releve dimensiunea abisală, "plutonică", a creației sale, încă neexplorată, spre deosebire de (supra)fața ei "neptunică". Împrumut termenii "neptunic" și "plutonic" de la criticul I. Negoițescu, din volumul lui despre Poezia lui Eminescu. Criticul scria aici că "singularitatea lui Eminescu prinde figură din această față, cu două profiluri: unul neptunic, născut din spuma amară și din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar"^[iv]. După care urma precizarea:

Perspectiva din care mi-am propus să luminez, în cele ce urmează, opera lui Liviu Ciulei poate fi încadrată și la biografism. Metoda nu e lipsită de pericole, întrucât comentatorul poate fi tentat să acorde elementelor biografice un rol exagerat în explicarea unei opere. Rămâne ca cititorul să decidă în ce măsură am izbutit să le evit. Dar, oricum, aceste elemente originare, subterane, trebuie să fie cunoscute și descrise.

Citiți un fragment din această carte aici.