cabinetul albastru

Citiți prefața acestei cărți aici.


Simona Preda (n. 4 decembrie 1978), cu un doctorat în istorie și o prodigioasă activitate științifică, este totodată autoarea mai multor monografii și studii. Dintre cărțile sale, amintim Patrie română, țară de eroi! (2014) și Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea (2018). Este cunoscută și ca publicistă, prin articolele din România literară, Orizont, Ramuri ș.a.
O femeie se îndrăgostește de trei ori și de fiecare dată lucrurile se repetă. Povestea se derulează în Bucureștiul artistic, văzut cu ochii provincialei și revizuit în cabinetul unei psihologe. Actualitate, viziune feminină, o poveste cu emoție și suspans.

"Simona Preda creează romanul unei voci feminine pe care o auzi în minte spunându-și povestea cu un soi de autenticitate ce amintește de amprenta literaturii interbelice românești." (Cristina Bogdan)


Nu puteam picta ochii sfinților. Stăteam ore întregi cu erminia în mână, știam unghiurile și mișcările pe de rost, le trasam în imaginație, le desenam în gol prin aer, dar când puneam mâna pe pensulă și mă apropiam de lemn rămânea înțepenită. Și-atunci mă revoltam, aveam porniri necontrolate și iconoclaste și-aruncam prin cameră izvoadele, emulsiile, culorile și ce aveam pe lângă mine. Dar sfinții mei rămâneau nevăzători, cu două găuri sfidătoare în dreptul orbitelor. Îmi imaginam ochii lor mari și triști, care aveau să privească, să mă privească, fiorul căutăturii lor imateriale... Cu hieratismul bizantin, icoanele mele păreau un decupaj dintr-un dans macabru, izvorât parcă din Bosch. Mă durea sufletul când le priveam, dar nu puteam face nimic. Era acel moment când dintr-o trăsătură, dintr-o inflexiune de tușă aș fi alunecat de la profan la sacru. Doamne, ce ochi frumoși le-aș fi pictat, dacă aș fi putut! Aiurea! Erau complet orbi. Sfinții mei nu vedeau deloc lumea. Lumea pe care aș fi dorit eu să le-o descopăr.


Făcusem eforturi să ajung la întâlnire la ora stabilită, ba chiar am mers greu. Nu, nu din cauza traficului sau a faptului că eram dezordonată de felul meu, ci din cauza pantofilor. Erau noi și aveau tocurile foarte înalte, dar știusem din prima clipă că fără ei n-aș fi venit, aș putea presupune că, în ziua respectivă, nici n-aș fi ieșit din casă. Ipotetic, sunt multe lucruri interesante pe care le poți face într-o zi de toamnă, dar nu le faci pentru că ceva nu se așază într-o ordine, chiar dacă frunzele cad corespunzător, chiar dacă urmează să se treacă la ora de iarnă, iar lumea se întreabă cu o ritmicitate de orologiu oare când vin ploile. Ploile vin, frunzele sunt și ele atinse de timp, aerul subțire îți amintește oricum că vipia a trecut, că întâmplările verii au de-acum statut de amintiri, natura se descurcă, e imună la angoase, ziuă s-a făcut la aceeași oră și când mi-a murit câinele, și când pe magazinul din cartier s-a pus plăcuța cu "Închis pentru renovare". Dar de ce durează atât de mult așteptarea, e totuși ora la care trebuia să fiu aici, pentru asta nu toamna e de vină, dar de ce să mă gândesc la vină, uite, pantofii sunt atât de frumoși, cred că am făcut o fixație pentru ei, i-am pândit multă vreme în vitrină, ce mușama are canapeaua asta, îmi vine să scot dermatograful să desenez pe ea un soare, mai degrabă o pisică, pisica are ceva declamativ. În august, la sfârșit, am cumpărat pantofii și de-atunci n-am mai ieșit cu ei, n-am mai ieșit deloc, am stat în atelier și am făcut tot felul de schițe în creion care mai de care mai proaste, mă măcinau gânduri aiurea, Dumnezeu știe ce-oi căuta aici, dar sensul se ducea naibii, chipurile de pe hârtie rămâneau în continuare chioare, ceasurile de pe perete indică ora 16:00, unul dintre ele, cel deasupra căruia scrie Washington indică ora 9:00, de ce m-ar interesa cât e ceasul acolo, ar fi trebuit să mă cheme, așa am stabilit întâlnirea, e în mod sigur ceva diferit, cu ceva diferit te comporți diferit, nu ca atunci când te întreabă la raionul de măsline, doriți cu sâmburi, nu, nu doresc decât să trec peste povestea asta, necunoscutul enervează, pe mine mă agită, orice cadou cu fundiță ascunde o angoasă, totdeauna e urmat de o dezamăgire, ce probabilitate există ca în interiorul lui să fie ce îți dorești, niciodată nu e, nu cadoul ți-l amintești, ci așteptarea și emoția inocentă din fața nenorocitei ăleia de fundițe elaborate, de fapt fundița sfidează, orice fundiță se dorește veselă și oricum nu o interesează, fundițele nu gândesc, au mai trecut cinci minute. Cine a inventat fundița? Și Sonia întârziase tot cinci minute la ultima întâlnire, dar nu m-am supărat, eu oricum o evitam de zile bune, biata Sonia, ce viață plictisitoare are, tot chinul ei e ca să devină scriitoare, nu e adevărat, cine ar spune așa ceva, nu există vieți plictisitoare, plictisitoare e așteptarea, și-a dat ea seama totuși că nu mai am chef, nici maică-mii nu i-am răspuns la telefon, cu soră-sa n-am mai fost să vadă buticul de dantele din Lipscani, ar fi durat o zi, ce fină e organza, broderia asta e prea frumoasă pentru tine, i-aș fi spus asta sau mi-aș fi dorit să îi spun, ești grasă și ridicolă, femeie, dar nu am mers, pentru că eu nu aveam răbdare. Nu mai am răbdare. Ea oricum n-avea nevoie de dantele, nici eu de pantofi, dar trebuia să mă mint că sunt bine, deși recunoscusem, față de mine, firește, că asta e treaba, se rezolvă, merg la psihoterapeut, o dregem în câteva ședințe, fac ochii apoi să nu mai rămână găuri în orbitele lor, ei nu au nicio vină, nimeni n-are vreo vină, chiar așa, cum o fi madam asta, de ce întârzie atât? Și când intru ce fac, nu știu ce fac, plâng, mă tăvălesc, devin ridicolă că am plătit tot circul ăsta, e reprezentația mea, așa am văzut în filme, filmele nu sunt realitate, acolo ai telecomandă, ce repede a trecut și vara asta, hai că merge, o rezolvăm rapid, ba nu, asta e realitate, aici poți să ratezi, dă-le încolo de filme, nu mă mai cheamă odată înăuntru, e trecut de ora... Dar realitatea ce-i, ce cred eu, construcția mea, care e oricum alta, toți avem propriile noastre realități care nu au, de cele mai multe ori, nimic în comun cu o realitate universal acceptată. Cât despre madam? Trebuie să fie o sclifosită înaltă și cu aere de doctă, păi tu ai ales-o, era una, nu mai țin minte cum o chema, zicea că face psihologia, una, în fine, sper să nu semene cu respectiva, ce posibilitate a fost ca din tot Bucureștiul să o aleg pe ea, nimic nu e întâmplător, așa trebuia să aleg, ce domeniu mai e și ăsta, da, din curiozitate merg, ba nu, merg pe ascuns, fără să știe nimeni, mă fac de râs, să nu te faci de râs, mi-a spus mama, totdeauna mi-a spus să nu mă fac de râs, de fapt să nu o fac de râs, dar cine râde, nu râde nimeni, noaptea trecută am plâns fără motiv, nimeni nu plânge fără motiv. Mi-aș aprinde o țigară, cobor în fața cabinetului și fumez, oricum stau degeaba și aștept, să nu fumezi, țipa mama cu țigara în mână, să îmi spui dacă te apuci de fumat, să-ți dau bani de țigări bune, zicea tata în timp ce repara sifonul de la chiuvetă. Tata se pricepea să repare orice, niciun iubit de-al meu nu a fost în stare vreodată să facă diferența dintre un cui și un șurub, știa și să sculpteze, știa multe, ce-o fi găsit la mama, era frumoasă sau așa pretindea că este și restul nu mai conta, dar ea nu mi-a spus niciodată nimic, mulțumită că sunt un copil talentat și cel mai important era să nu o fac de râs, restul nu conta. Ce-ar fi să plec, că nu mai vreau, m-am convins că e o idee proastă, mi-am pus și pantofii noi pentru asta, stau aici de mai bine de douăzeci de minute și mă joc cu degetul pe mușamaua rece, până la urmă voi desena pisici cu fundițe pe coadă pentru că fundițele...
- Ia loc, așază-te unde dorești, m-a întâmpinat cu o voce egală o doamnă blondă, între două vârste.

Așadar, aceasta era doamna G. Am ales instinctiv un fotoliu din fața biroului și privirea mi-a rămas înțepenită pe inelul cu piatră verde de pe mâna ei. M-a observat că mă uit la inel, l-a privit și ea o fracțiune de secundă, apoi mi-a spus scurt:
- Ai trecut cu brio testul frustrării. Și nici nu te-am lăsat să aștepți mai mult de câteva minute peste ora programată.

Aiurea! Mie mi s-au părut interminabile, eram pe punctul de a umple suprafața canapelei cu feline dezinhibate, asta pentru că nu aveam voie să fumez, ce știi tu, madam, mi te-am închipuit oricum ca pe o scorpie acrită cu veleități de doctă, de fapt nici nu ești departe de imaginea asta, ești enervantă și nepoliticoasă și mi-a pierit orice chef de conversație cu tine, e o greșeală că am venit, deja mă gândesc că seara urmează să vină, e o toamnă aberantă oricum, eu am luat-o razna, îmi vine să urlu la tine și tu îmi spui cu nonșalanță că am trecut testul frustrării. Păi chiar nu vezi...
- Și dacă îl ratam? și m-am chinuit să zâmbesc, fals, desigur, pentru că în mintea mea deja se declanșase un vârtej în care se amestecau pachete goale de țigări, pantofi, sifoane de chiuvetă și bucăți de icoane.
- Dacă îl ratai, acum aveam un cu totul alt schimb de replici și probabil că încă nu erai așezată. Și cu siguranță nu alegeai fotoliul respectiv din câte fotolii sunt aici. Evident, exista și un diagnostic prezumtiv, dacă aș fi observat pe camera de filmat un comportament disimulat. E un mic șiretlic sau mai degrabă o tehnică. Te-am văzut nervoasă și nemulțumită. Pe bună dreptate.

A, deci nu ești obtuză, dragă madam, firește că așteptarea e unul dintre lucrurile care îmi provoacă o stare reală de iritabilitate, te felicit pentru vigilență, e minunat că ți-ai dat seama că m-am enervat, nici nu mai contează de fapt ce o să spun aici, ce o să îți spun, tu pui diagnostice de la distanță, deja mi se pare că e o atmosferă banală, ca la metrou, ba nu, ca la dentist, degeaba scrii pe foaie cu stiloul ăla frumos, ce repede scrii, ce naiba tot scrii acolo, întreabă-mă ceva, tac și eu ca proasta, oricum nimic nu mai este important, de ce e cabinetul ăsta tot albastru, dacă știam nu veneam aici, albastru e o culoare oribilă, nu am haine albastre, nu pictez cu albastru. De ce ai o reproducere de-a lui Magritte pe perete? Poanta e deja desuetă, s-au făcut glume peste tot, nu mai surprinzi pe nimeni cu faza cu pipa, puteai să lipești un purcel dolofan în locul ei sau un pinguin, sau un portavion din Atlantic. Mai bine puneai un portret cu amicul Freud, te-ar veghea și el resemnat când îți faci treaba sau, mă rog, poate ar interveni intempestiv atunci când îți supui pacienții la testul frustrării. Sau o odaliscă languroasă, un Veronese, ceva, o marină de Turner, un dejun pe iarbă, că sunt atâtea, după gusturi, dar cum să pui așa ceva pe fond albastru? Ce ți-o fi venit să bălăcești totul în culoarea asta? Nu are cum să-mi placă, nu putem crea vreo complicitate, femeia asta a mânjit până și aerul cu albastru, nu așa, nu are cum să fie așa un cabinet de psihoterapie, nici măcar nu are gust, e oribil să expui reproduceri fotografiate, e lipsă de clasă, mai bine îți picta un diletant trei mere pe o farfurie, era mai sincer, așa e o dublă înșelăciune - nici tabloul nu e original, nici ce reprezintă el nu este ce se vede -, deci te joci de-a Magritte, uite pipa, nu e pipa, stau ca proasta și mă uit la tine cum nu mai termini de scris, poate așa e terapia, de fapt, ședința a avut loc în anticameră, deja tragi concluziile și mă inviți peste câteva zile, când mă vei testa din nou...
- Nu mai sunt sigură acum, este posibil să am îndoieli. Poate că am greșit venind... am spus cu o voce stinsă, fără măcar să o privesc în ochi.

Poate că trebuia să mă apuc să scriu iar în jurnal ca în liceu, de ce să scriu, oricum nu îl citea nimeni și de una singură nu găseam soluții la nimic sau făceam ce mă tăia capul și apoi umpleam pagini întregi cu lamentații sterile, sau să mă duc la nu știu care duhovnic de la Antim, acela sigur avea nu un răspuns, ci un catehism întreg, ce aiureală să vin aici, iar camera asta, cabinet sau ce-o fi, ar fi fost normal să semene cu un salon victorian. Unul întunecat, cu iz de mosc și de coperți din piele, cu o bibliotecă imensă ca cea din... ca cea din Meet Joe Black, iar amfitrioana să fie, să fie... ba nu, ea e potrivită în decor, măcar atât, s-a îmbrăcat în negru și are părul prins într-un coc discret. Și după ce lasă stiloul ăla odată, cu degetele alea subțiri ar trebui să amestece cu o linguriță fină într-o ceașcă, măcar să facă puțin zgomot în coaja porțelanului, că e înnebunitor de liniște, ochelari cu ramă neagră de ce nu poartă, eu așa mi-aș fi închipuit o madam psihoterapeut, o combinație între varianta feminină a lui Freud și Meryl Streep. Și nici fotoliul pe care stau nu e în stil Ludovic al XV-lea, este unul banal, cu catifea, o fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap că e genul de fotoliu în care stai desculță, cu un picior sub tine, cu o cutie de înghețată de căpșuni și urmărești un serial de pe DivaTV... Și în care te poți juca un pic plictisită sau, mă rog, încordată, înfundându-ți degetele în textura lui până rămân urmele ciufulite ca niște desene abstracte, pe care le mângâi ca să le ștergi pentru a le reface de câte ori îți vine... În sfârșit, stau cuminte, ca la un examen, cu genunchii lipiți, așa, ca în fața cuiva de la care ai niște așteptări.

Am cercetat-o cu coada ochiului. Avea cercei cu un fel de perle gri, n-avea ojă și nici verighetă pe deget. Și e atât de mult albastru aici, parcă și aerul a devenit albastru.
- Bineînțeles că ai îndoieli. Așadar - și a făcut o pauză citind de pe foaie numele meu - spune-mi ce s-a întâmplat. Nu trebuie să îmi povestești într-o anumită ordine, nu am niciun fel de pretenție. Tu ai venit, eu te ascult și inițiem un dialog. Ordinea o stabilim împreună. Ai venit să te ajut. Am fost de acord s-o fac, dar dacă dorești ajutorul meu, trebuie să ai încredere în mine. Trebuie să mă ajuți să te ajut. Înțelegi?
- Da, i-am răspuns mecanic, cu o atitudine dezarmată și un pic idioată.
- Și aș prefera să renunți la medicația pe care ți-o administrezi singură.
- Vă referiți la pastile de depresie? Dar nu am luat decât ceva din plante, ocazional, ca să dorm...
- Tocmai.

Oare am să mint? mă surprind gândindu-mă. E oare ca și cum ai juca poker la cacialma cu ședințele de terapie? Nu, cu siguranță, nu. Trag aer în piept și mizez pe faptul că psihoterapeutul din fața mea e un om al naibii de inteligent, altfel... Nu îmi place cabinetul ăsta, nimic de aici nu mă încântă, dar de ce trebuie să îmi placă, esențial este să îi povestesc în cât mai puține cuvinte, cât mai puține, da, ca să nu par penibilă, cum și de ce l-am părăsit eu pe Filip și că nu părăsitul e problema, că se tot părăsește lumea de la facerea ei, ci mai degrabă felul în care faci față despărțirii în sine, că rămâi, cât rămâi și cum rămâi după ce pleci, dar asta e o poveste intimă, cum să spui o poveste intimă unei necunoscute, păi de asta te afli aici, ai ales să vorbești cu o necunoscută, deci bine e, de fapt nu bine, interesant ar fi să nu o minți, dar mințim pe toată lumea și pe noi ne amăgim cred că cel mai des, e confortabil și ștrengărește, nu, hai să nu mă mai mint, pot să plec de-aici când vreau. Și unde te duci? Mă întorc acasă și încerc iar să pictez ochi, și iar mă uit în gol pe pereți, și dimineața aud cum scrâșnește pe șine primul tramvai ieșit din depou, și deschid geamul, vreau aer, îl închid apoi pentru că aud râsetele copiilor din vecini, eu nu am făcut nimic interesant cu viața mea, nici măcar un copil nu mângâi, stau și oftez cu o cafea fierbinte pe colțul mesei, urmăresc zgârieturile din lemn pentru a mia oară, le știu pe de rost și le verific din priviri lângă fiecare ceașcă, am obosit să umblu aiurea pe străzi cu imaginația și cu cei patru cai. Să îi spun și de cai, nu, asta nu trebuie să știe nimeni. Și nici nu știu ce să spun. Ce ar fi relevant să spun. Până și perdelele sunt albastre aici!
- Oamenii cred că sunt ceea ce aleg ei să își amintească, dar, de fapt, sunt ceea ce aleg ei să uite. De ce ai îndoieli?
- Am un moment de dezorientare, în care nu reușesc să mă recompun, să mă adun... Cu ce ar trebui să încep oare?

Am zâmbit vădit încurcată. Așadar, partea asta e ca-n filme, ba chiar nu diferă cu nimic conversația de acolo de cea la care luam eu parte și se pare că există un protocol, discutăm după rețetar. Oare o să vină și momentul în care mă întinde pe canapea cu ochii închiși și muzică zen? Nu are canapea, ce cabinet o mai fi și ăsta, dacă nu are canapea, mi-am trecut mâna prin păr cu un gest confuz, dar eu trebuie să vorbesc, e greu să spui despre dezamăgiri și emoții, despre ratări, fericiri, plăceri mai mult sau mai puțin vinovate. Despre ce tâmpenii ți-au trecut prin cap cât ai decis să faci gestul x sau despre ce ambiții nebune te-au mânat să te arunci cu toată ființa ta în proiectul y. Despre ani și vise pe care le-ai trimis la mama naibii într-un colț de suflet și le-ai pus ca într-o presă, promițându-ți să nu le mai scoți de acolo chit că te desfigurezi de durere, că te tăvălești de amărăciune și de frustrare, despre glorii efemere cu ajutorul cărora te-ai mințit că ești talentată, că ești frumoasă și că ești, în fond, un om bun. Sau despre promisiuni și lucruri care credeai că ți se cuvin, ba mai mult, că le meriți, pentru că, uite-așa credem noi uneori, că există un echilibru al sorții și că bine și corect este ca să fie corect, să fie totul coerent, o curgere, o evoluție, un drum ascendent al devenirii noastre ca... În fond, câtă ipocrizie respirăm! Dar ce ne facem cu acele momente când suntem triști, distruși, incompleți, umiliți, când ne doare, când nu reușim să vedem dincolo de micimea ființei noastre - pe acestea nu le cuantificăm, nu-i așa? Lăsăm curată figura și imaginea ca fiind un spațiu al gloriei și încremenim cu un zâmbet absent precum păpușile de porțelan. Mi-am aruncat privirea pe perdelele subțiri și albastre. Acolo am rămas, pe tremuratul lor ușor de la vântul de afară...

Debutasem în sfârșit ca artist plastic. Aveam expoziții, vernisaje, pictam toată ziua într-un atelier micuț de pe Moșilor Vechi. Acolo și locuiam. Pictam icoane. Nu aveam cine știe ce succes, însă îmi făceam treaba cu drag și onestitate. Criticii intuiau că am ceva talent, dar încă nu eram cunoscută decât de un public mic, de nișă. Însă făceam parte din breaslă și asta mă încânta, era mai mult decât sperasem eu vreodată, iar cele câteva cronici despre lucrările mele îmi sporeau încrederea în ceea ce aveam de gând să fac mai departe. Mare lucru nu-mi doream, la drept vorbind, nici nu prea știam anume ce-mi doresc, dar cred că din inerție așa mă gândeam. Nimic special. De fapt nici eu nu eram specială. Abia trecusem de treizeci de ani, nu mă consideram neapărat o frumusețe și pierdusem startul celor cu bani mulți și cu relații și mai multe. Eram provinciala prin definiție, care face eforturi să supraviețuiască singură în ritmul capitalei. Ieșeam uneori la cafea și pe la teatre, pe scurt, aveam o viață oarecum banală, nesenzațională, în orice caz nu ardeam pentru nimic. Și nu, nu aveam un iubit. Dar iubisem. De mai multe ori...

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.