cabinetul albastru (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte din acest fragment aici.

Am tăcut încurcată. Doamna G. mi-a făcut semn să continui și s-a lăsat ușor pe spătarul scaunului. E ridicol să povestești de unul singur ce ai făcut, habar n-ai ce e important, de ce se uită atât de atentă de parcă i-ar păsa, oricum nimănui nu-i pasă, ce e important pentru tine e balast pentru alții, o să decupez aiurea fragmente de viață care de care mai idioate, nici eu nu știu dacă am închis geamul când am plecat, ce mi-o fi venit, de fapt, cred că l-am închis, ce relevanță are, are, pentru că m-aș gândi la orice altceva decât la ce am trăit până acum, mansarda în care trăiesc are holurile întunecate, nici asta nu e esențial, cum știi oare ce să spui, deja nu-mi place aici, măcar să îmi fi pregătit un discurs ca să par interesantă, dar de ce trebuie să par așa, oricum nu contează, tot o ștearsă rămân, viețile nu se ierarhizează, nu există o viață mai frumoasă ca alta.

Și totuși acea stare în care mergeam la vernisaje, bârfa inocentă din jurul unuia sau a altuia, prăjiturile de la cofetăria din Piața Romană, toate acestea ajunseseră în cele din urmă să mă plictisească, să mă transforme într-o persoană care parcurgea pur și simplu timpul. Nu, nu mai eram într-o călătorie, nu mai petreceam, nu mă mai miram, nu mai aveam nicio treabă cu Creatorul sau Căderea, ci mergeam încet și egal pe o pistă trasată cu vopsea stridentă. Am tras cu coada ochiului și am văzut că asculta serioasă și nota ceva în același timp. Și... da, probabil că ceva lipsea sau îmi lipsea. Posibil ca în tot acest timp să fi existat un gol, altfel nu îmi explic de ce apariția lui în viața mea a fost pur și simplu o revelație. Atunci s-a schimbat totul, ieșisem din încremenire. De parcă l-aș fi așteptat, de parcă dintotdeauna aș fi dorit să arunc la mama naibii pensulele și modelele de sfinți, să răstorn masa cu mixtion și izvoade, să scot șevaletul și să îmi imaginez fluturi care se sărută! Parcă ceva din mine trăise până atunci stins, parcă brusc totul avea să miroasă altfel, ba chiar și eu - până atunci o șatenă ștearsă și slăbuță - începusem să-mi par mai interesantă. Și mă trezeam cu noaptea în cap, nu, nu acea trezire de îngrijorare sau de mâhnire, ci acel moment în care ai sentimentul că pierzi din trăire dormind, că nu ai timp suficient să participi la spectacolul vieții, că se întâmplă frumos în jur și vrei să iei parte, că ți se întâmplă, că pur și simplu ești fericită și cineva de departe îți scrie la prima oră: Adorations! Și-ți pune lumea la picioare.
- Deci a apărut "el". Continuă! mi-a spus doamna G.
- Simțeam că mă scufund într-o lume nouă, ludică, alunecoasă, strălucitoare, dar extrem de păcătoasă. Masa mea plină de modele bizantine cândva, era acum încărcată cu oglinzi, cu bucăți de dantelă și flori de lavandă. Pe el l-am cunoscut printr-o corespondență și câțiva prieteni comuni. Îl chema Filip. Era la început doar un icon, o înșiruire de cuvinte și imagini. Am făcut o pauză... Un vânt ușor începuse să miște iar draperiile. Era proprietarul unei galerii de artă și locuia de un timp la Paris. I-am vorbit cu "dumneavoastră" o vreme, fotografiile îl arătau elegant și părea mult mai în vârstă decât mine. Chiar era. Postările lui erau cu poze de castele sofisticate, cu flori deosebite, cu interioare baroce, pe scurt, un tip șarmant, despre care eu nu știam mai nimic, dar al cărui profil părea extrem de seducător. Un prinț, am spus luându-mi privirea de pe draperii și fixând-o înapoi pe tabloul lui Magritte. A apărut într-un moment în care mă cam plictiseam, poate de aceea nu l-am respins de la început, deși era un necunoscut. Am mai spus asta, nu-i așa? Posibil să îmi fi dorit o relație, nu neapărat normală, am încercat eu să îngaim ca pe o scuză.
- Definește o relație normală, mi-a spus foarte serioasă.
- Păi, am zâmbit eu prostește... așa ca în "a fost odată ca niciodată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Sau cum l-a așteptat Penelopa pe Ulise după ce el s-a destrăbălat cu Calypso și Circe. Sau, mă rog, cum se iubesc mama cu tata. Cum s-au iubit bunicul cu bunica și vecina cu vecinul. Sau cu vecinul de la cealaltă scară.
- Și una anormală cum o vezi?
- A, altfel... și m-am bâlbâit stupid, ca și cum aș fi fost întrebată despre perioada de rut a dinozaurilor.
- Altfel cum? Dă-mi un exemplu, explică-mi, te rog, a insistat ea.
- Uite așa cum s-au iubit... Abélard și Héloise, Echo și... cel care i-a dăruit nemurirea. Am uitat cum îl chema... Adică s-au iubit, dar nu au stat niciodată împreună, dincolo de capricii, de morală, de etică, de toate, fir-ar să fie, ei tot s-au iubit! De fapt, cred că cele mai frumoase povești de dragoste sunt acestea, în care protagoniștii nu stau împreună. Și am aruncat pe furiș o privire către ea, ca la un examen la care am avut senzația că am convins profesorul. Sau poate nu. Am continuat ca pentru mine: este vorba despre dezamăgire, vină și vanitate. Ca atunci când lași în urmă ceva ce nu se închide perfect, nu se finalizează, rămâi decepționat și cu un sentiment de neîmplinire, de remușcare. Cu alte cuvinte, după o relație de ceva vreme, l-am părăsit pe acel om și am rămas cu un gigantic sentiment de vină.
- Dezamăgire și vină, așadar. O combinație ciudată, în dozaje diferite, care uneori poate fi letală. Noi suntem singurii care ar trebui să ne asumăm propriile noastre dezamăgiri. De fapt, noi suntem artizanii lor. Nimeni altcineva nu e vinovat.
- Adică? E vina mea dacă cineva mă dezamăgește?
- Firește. Ai lăsat ceva deschis în mod deliberat: o ușă, o poartă, o fereastră către tine, ai avut așteptări, deci ar trebui să îți asumi consecința faptelor tale. Dar nu este neapărat o pierdere, uneori și din eșec pot ieși trăiri uluitoare, iar eul ulterior nu are decât de câștigat, însă trebuie să ne cunoaștem pe noi, să ne vedem limitele. Să vedem și să știm clar până unde sau cât putem, pentru că la început dăm din ceea ce avem, cu timpul dăm din ceea ce suntem. Și asta ne epuizează, mi-a spus mecanic, fără să mă privească. Cât despre povestea asta a ta cu închiderea perfectă, rămâne să discutăm. Toată lumea pretinde că închide momente. De fapt, e o iluzie, un tic verbal. În niciun caz un mecanism mental de apărare. Nimic nu începe acum, totul este, într-un fel, început demult. De mult mai devreme decât conștientizăm noi.

Tac și ascult. Firește, nu sunt de acord cu ea. Sunt lucruri trecute și încheiate. Moarte, îngropate, gata, la ce bun să scormonești în ele, oricum nimic nu se mai schimbă, e enervantă rău cu tonul ăsta sfătos, data viitoare nu mă mai prinzi, caut o altă madam sau poate un domn, ba nu, tot o doamnă, de fapt nu mă mai duc nicăieri, a fost o greșeală să vin, cineva îl strigă afară pe un tip Lorenzo, bănuiesc că e un tip, ce nume caraghios, cum să te cheme așa, e interesant totuși să trăiești cu conștiința faptului că te numești Lorenzo, cine dracu' se gândește la asta, oricum nu îți poți imagina că te numești altfel decât te numești. Ești Lorenzo și punct. Spune, madam, ascult, a fost doar un gând aiurea, Lorenzo e responsabil, el m-a deturnat, dar nu, nu trebuia să închizi geamul, stai că despre geamuri, uși, porți ziceai ceva...
- Uite, spune doamna G., există o poveste simpatică, destul de cunoscută, hai să ți-o spun, e cu un broscoi și un scorpion. Ambii stăteau pe malul unui râu, dorind să îl traverseze. "Domnule broscoi", zice scorpionul, "eu nu știu să înot, sunteți amabil să mă transportați și pe mine în spate până pe malul celălalt? Am treburi urgente acolo." "Domnule scorpion", răspunde broscoiul, "sunt convins că aveți treburi importante acolo, dar dumneavoastră sunteți scorpion și aveți un ac mare în vârful cozii. După cum vă știu, imediat ce am să vă iau în spate, o să mă înțepați." Scorpionul, anticipând obiecțiile broscoiului, adaugă: "Domnule broscoi, rezervele dumneavoastră sunt rezonabile, nu este deloc în interesul meu să vă înțep. Chiar trebuie să traversez râul și vă dau cuvântul meu că nu vi se va întâmpla nimic." Deși încă neîncrezător, broscoiul se lasă convins în cele din urmă de argumentele scorpionului, îi permite să i se urce în spate și apoi sare în apă. La început, totul a mers conform planului, dar când erau pe la jumătatea râului, broscoiul a simțit o durere ascuțită în spate și, cu coada ochiului, a văzut cum scorpionul își retrăgea acul în teacă. O amorțeală letală îi cuprindea picioarele. "Nebunule", i-a spus broscoiul. "Ai zis că trebuie să ajungi pe malul celălalt cu treburi importante, iar acum o să murim amândoi!" Scorpionul se strâmbă pe spinarea broscoiului care se îneca: "Domnule broscoi, dumneavoastră înșivă ați spus că sunt un scorpion. Era în firea mea să vă înțep."

Ce haios sună în gura acestei madam "domnule broscoi"... Aș fi jurat că emite numai elucubrații docte și scorțoase, dar faza cu domnul broscoi m-a topit...
- Și scorpionul? El s-a înecat? o întreb nerăbdătoare.
- Lasă-l încolo de scorpion, eu cu broscoiul am treabă! răspunse ușor indignată doamna G. Ne vedem marțea viitoare la aceeași oră.

M-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă. O salutasem și dădeam să ies când am auzit-o spunând:
- Da, s-au înecat amândoi! Și... ai într-adevăr niște pantofi foarte frumoși.

Ei da, am plecat zâmbind. Am, într-adevăr, niște pantofi foarte frumoși!

Ajung acasă, intru în lift, apăs butonul și repet cu un aer cretin în oglinda liftului - "domnule broscoi"... Nu, nu e suficient de serios, îmi spun în timp ce urc, mă zgâiesc iar în oglindă și repet. Trag aer în piept, ridic ușor bărbia și spun pe un ton ușor dojenitor "domnule broscoi... sunteți un mare idiot!" Chicotesc și deschid ușa. Brusc, îmi piere zâmbetul. De fapt eu sunt broscoiul.

Stau sprijinită de o pernă, mă uit în gol. De ce m-am dus? Rațional vorbind, să scap de apăsătorul sentiment de vinovăție după ce l-am părăsit pe Filip. Firește, nu a fost de la debut o poveste dramatică, ea a evoluat pe parcurs, dar a fost genul de empatie - că dragoste n-aveam cum s-o numesc! - care dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit cu siguranță să o inventez, pentru că am avut nevoie de ea. O empatie halucinantă și bolnăvicioasă, de care nu mai puteam să mă desprind și care devenise toxică, murdară, decadentă, ridată și hidoasă precum o prostituată bătrână.

Doi, trei, patru... număr în continuare șoptit tuburile de tempera și le aranjez pe un raft. Sparg un ou, separ cu mișcări precise albușul, iar gălbenușul îl pun pe o foaie de hârtie. O înclin și îl plimb în toate părțile, până când se rostogolește din ce în ce mai greu, ca o bilă de lichid. Cu vârful unghiei, smulg membrana subțire și scurg gălbenușul într-un pahar. Adaug câteva picături de oțet, câteva de ulei de in, dar lucrurile astea le fac oricum mecanic, mă gândesc din ce în ce mai intens, în timp ce amestec emulsia, de ce oare nu-mi place mie deloc albastrul, de ce sunt într-o relație de respingere cu această culoare. Ce-o fi fost în mintea madamei când a ales să mânjească așa tot cabinetul? Continui să amestec, niște baloane fine s-au creat la suprafață, le sparg ușor cu vârful pensulei, mirosul de oțet se urcă în nări, mi-e atât de familiar, uneori am senzația că toată pielea mea miroase a emulsie de pictat icoane. Slavă Domnului că nu mai fierb clei de oase, acum lemnul e gata tratat, în liceu îmi zăpăceam vecinii când aveam oala pe foc. Mama strâmba din nas, ea oricum nu înțelegea nimic din artă, de fapt ea nu știu despre ce înțelegea mare lucru, dar orice spunea eu țineam minte...
- E absolut normal, a spus pe un ton calm doamna G. Glasul mamei trece dincolo de rațiune, pe mamă o percepi întotdeauna într-un mod diferit. O auzi din timpul vieții intrauterine, îi simți inflexiunile, râsul și plânsul ei îți provoacă primele stări. Îți vorbește într-un registru anume, e registrul cu care fie te vei asocia afectiv, fie vei încerca să lupți. Și oricine, vreodată, îți va vorbi pe un ton asemănător cu cel al mamei, va avea un efect distinct asupra ta.

O iubeam pe mama, dar nu aș fi ales niciodată să îmi petrec timpul cu ea, mi se părea una dintre cele mai neinteresante ființe de pe fața pământului. De multe ori mă întrebam, ghemuită undeva sub masă, de ce e ea mama mea, de ce nu e o altă femeie în cameră pe canapeaua cu flori, una care să nu se vopsească în culoarea asta stridentă, ce roșcat oribil alegea, sau măcar una care să nu își pună părul pe bigudiuri. De acolo de jos, o priveam cum înmuia o bucată de vată în bere și își ungea vârfurile șuvițelor, apoi le rula meticulos pe bucata cenușie de metal și operațiunea asta dura mult, amorțeam uitându-mă la ea, o făcea în fiecare sâmbătă, eu o așteptam să vizionăm împreună Teleenciclopedia, se termina reportajul despre animale, altceva nu înțelegeam, ei nu îi păsa că se termină. Nu, nu mă puteam bucura singură, era ceva ce îmi plăcea, eu voiam să vadă și ea. Ea își rula meticulos șuvițele pe bigudiuri.
- La început a fost ca într-o poveste cu o prințesă. Mă rog, așa mă simțeam eu. Era prin mai. Stăteam la rând la covrigi. Mă uitam în galantar spre lada plină, de fapt mă uitam în gol și cu gândul mă plimbam pe Rue Mouffetard. Vedeam Parisul printr-o ploaie superbă de mai, era rece și lucios, seducător ca o piele udă de cal, cu mac ați spus? a întrebat a doua oară vânzătoarea. Apoi, a apărut un cuvânt nou în lumea mea: ador. Și da, începusem să ador multe. Stări, lucruri, oameni - o mulțime făcea acum parte din lumea adorației mele. Mă trezea în fiecare dimineață cu Adorations! Seara, în loc de noapte bună, primeam tot adorații. Descoperisem că îmi plac centaurii. Aveam vise cu centauri, încercam să le desenez musculatura și volumele și să le captez măreția într-o biată tușă de cărbune. Rețineam și zgomotul copitelor, și mirosul de cabalină încinsă! "Centaurul e pentru tine. La tine m-am gândit când l-am fotografiat la muzeu. Este superb, eu îl ador!" Filip mi-a spus atunci că la Paris timpul este frumos și se pregătește de o plimbare în Île Saint-Louis, că este însorit. Îmi va arăta fotografii cu cheiul Senei. Și că da, își va închipui că sunt cu el... Și așa a început un fel de vrajă. Vorbim totuși despre Paris. Când, vreodată, mi-aș fi permis eu să văd Parisul? Și acest om mi-l punea la picioare într-o manieră în care nu o mai făcuse nimeni vreodată. Și cum să nu mă duc la culcare fericită? Am visat atunci castele și frunze galbene. Un delir baroc a fost tot visul meu, deși de pe geamul camerei vedeam pereți scorojiți gri-gălbui. "Poate că te simți ca o Cenușăreasă, dar ești frumoasă ca o prințesă. Îmi place chipul tău."
- Centaur? a întrebat doamna G. ridicând din sprâncenele fine.
- Centaur? De unde centaur? Cal, da. Caii... iubesc caii! Mi-am dorit întotdeauna un cal, dar nu o să-l am niciodată. Și ce să fac cu el? Avem un cal... Cu calul?... Mi-am imaginat că stăm lipiți și eu îi aud răsuflarea, că îi simt jugulara pulsând. Că e viu. Că îl plimb ușor cu un căpăstru. Unul fin, pe care i-l aleg cu greu și pe care el îl acceptă docil. Că îl mângâi pe gene, îl ating ușor, iar lui îi tresare pielea. Că îi cuprind capul mare cu brațele. Asta e splendoare. Ai îmbrățișat vreodată un cal? Atunci nu înțelegi. Să îl tachinez și să-i spun că seamănă cu un unicorn roz. Să-l împac dacă se supără. Să-l asigur că nici prin cap nu-mi trece să-i împletesc în codițe coama. Să adie vântul. Să bat fericită din palmele lipicioase după ce își ia cuburile de zahăr. Și apoi... Să mă pregătesc pentru când moare, ca nu cumva să cad când am să-i văd ochii tulburi și plini de muște - chiar așa, unde se îngroapă caii? - să-l pregătesc pe el pentru absența mea, dacă mor, să-i spun că bun-rămasul e o chestiune relativă și că e posibil să îl ratăm amândoi, că probabil n-o să existe. Și de-o fi să se ducă el primul, să alung din minte întrebarea despre cum putrezesc caii și dacă îi bagi picioarele țepene într-o groapă... sau îi arzi, sau unde o fi să dispară ei când vor fi hoituri. Dar până murim, să îi cânt în urechi din Doors: "My wild love went riding / She rode all the day / She wrote to the devil..." Nu voi avea niciodată un cal. Și lipsa lui mă sfâșie...

Tot atunci au apărut și cei patru cai cu orbitele albe. Ei mă plimbau noaptea pe străzi pariziene, fără să am habar unde merg. Erau înhămați la un cupeu negru, dar nu îi mânam eu, nu, nu era nevoie. La început i-am crezut muți, dar ei de fapt aveau glas. Despre asta nu vreau să îi spun. Eu i-am creat?

Mă surprindeam trecând mai des prin fața oglinzii, poate că da, poate că eram într-adevăr frumoasă, dar nu avusesem habar până atunci.

Cred că din ambiție devenisem frumoasă, tocmai pentru că toată copilăria mea am fost un fel de șoricel urât și timid și o văd, o aud pe bunica mea spunându-mi de fiecare dată când îmi schimbam rochița - Aschimodie ce ești, cine te-o lua pe tine, așa slăbănoagă, o să fie un chin să te mărităm pe tine!... Din cauza ei, mă obișnuisem să mă strecor, să încerc să trec neobservată, să nu tulbur, să nu supăr, pentru că nimeni n-avea nevoie de o fetiță urâtă, fetițele urâte stau ascunse și sunt cuminți, e rușinos să ieși în lume când ești o fetiță urâtă. Păpușile mele erau frumoase, lor nu le păsa, îmi era jenă să trec prin fața lor, de fapt, abia le atingeam, mâini de fetiță urâtă pe porțelanul lor fin, arde-te-ar focul de urâtă, cum să îndrăznesc, le-aș fi legănat, nu le pupam, aveau frunte rece, morții au fruntea rece, frumusețea este rece și ea, dar are drepturi, ele nu erau fetele mele, dar mi-aș fi dorit să fie, erau niște străine, tare le-aș mai fi legănat, însă erau frumoase...
- Bunica ta ai spus? a întrebat doamna G. Cum era bunica ta?
- Era rea, m-am grăbit să îi răspund fără să respir. De fapt, lumea spunea că e o femeie bună, că ajută pe toată lumea - și poate că așa și era -, dar în mintea mea era rea. Multă vreme am urât...
- Spune, a intervenit sesizând reținerea mea.
- Multă vreme am urât babele din cauza ei!

Ba chiar, dacă puteam, le chinuiam.

Citiți prefața acestei cărți aici.