cuibul bufniței (II)

Citiți invitația la lectura acestei cărți aici.
Citiți primele două capitole, din acest fragment aici.



Deși toată lumea îl știa ca pe un foarte precis prezicător, Elias era tâmplar. Astrologia o învățase citind tot felul de cărți în latină, în special Galileo și Copernic, cărți care, la vremea lor, au încălzit multe piețe publice. De altfel, chiar și acum, preoții orașului îl dădeau de exemplu pe Elias în predicile lor, iar dacă vorbeau despre diavol, nu uitau ca la finalul șirului de draci să îl includă obligatoriu. Cu toate astea, lumea continua să-l viziteze pe ascuns, mai ales după lăsarea întunericului. Pentru autorități nu era însă foarte clar dacă omul reprezintă o amenințare pentru siguranța orașul ui sau nu. Era ușor de încadrat la categoria delict de opinie, însă, dacă ar fi urmat procedurile firești, orice procuror ar fi eșuat lamentabil încercând să invoce o culpă legată de comet e, roiuri de stele sau galaxii. Așa că Elias era lăsat în pace să-și facă treaba. Să bată câmpii, dacă asta voia. Ca tâmplar era destul de popular. Legendele spuneau că e în stare să taie lemnul atât de exact, încât mobila să pară perfectă chiar înainte de a fi finisată. Ceea ce părea uluitor pentru un om care avea în loc de brațe două proteze, în general diferite între cele două mâini. Nimeni nu știa dacă are sau nu rude. Singurul despre care se cunoștea câte ceva era fratele său Iosif, care îl vizita toamnă de toamnă și care se ocupa, evident, cu alte lucruri.

Ieșit în lumina dimineții, Elias se îndrepta acum către centrul orașului. Era hotărât să treacă pe la magazinul de nimicuri al domnului Gunter, singurul capabil să-i vândă, atunci când avea nevoie, o pereche nouă de brațe. Procedura era anevoioasă. De obicei treceau trei săptămâni până când neamțul îi livra marfa. De data asta, urma să-i explice că trebuie să se grăbească. În fond, era client fidel când venea vorba despre proteze.

Pentru a ajunge în centru, Elias trebuia să coboare o pantă abruptă. Drumul făcea legătura între partea de sus a orașului, închisă între zidurile de piatră ale unei vechi cetăți medievale, și partea de jos, plină de case împrăștiate și câteva parcuri. Distanța, deloc lungă, îți oferea răgazul perfect ca să-ți faci ordine în minte. Asta dacă nu te oprea vreun cunoscut să-ți dea peste cap toate planurile. Pentru Elias, în ziua aceea se întâmplă exact contrariul. Un copil, pe care nu și-l amintea de undeva anume, îl apucă de manșeta paltonului. Îl trăgea agit at în toate părțile, implorându-l parcă să-l ajute. Se întâmplase, fără îndoială, un lucru foarte grav undeva acolo jos, în parcul ce se așternea la capătul drumului care cobora din cetate. Asta și pentru că, din toate direcțiile, păreau că se îndreaptă spre același punct alți oameni îmbrăcați în paltoane lungi și negre, grăbiți, împinși de la spate de tot felul de copii isterici. Elias ajunse gâfâind în mijlocul parcului. De unde se afla nu putea vedea absolut nimic decât o mulțime de bărbați agitați, învăluiți într-un murmur nedeslușit de voci. Brusc, mulțimea își întoarse privirea către el și, în semn de respect parcă, oamenii se grupară de-o parte și de alta. Lucrul ăsta părea cu adevărat de neînțeles. La capătul culoarului avu impresia că vede o cutie imensă de lemn și un bărbat îmbrăcat destul de caraghios pentru ora aceea a dimineții. Făcu, pentru început, doi pași înainte ca să observe mai bine ce se întâmplă. Brusc, mulțimea începu să aplaude frenetic. Vuietul amețitor era însoțit de rânjetul unor oameni care păreau că-l cunosc prea bine, dar pe care el nu reușea să și-i amintească deloc în clipa aceea. Palme acoperite de mănuși îi loveau spatele. Nu mai avea cum să facă niciun pas înapoi. Înaintă și se așeză pe scaunul care părea că-l așteaptă. Bărbatul caraghios era o păpușă uriașă de lemn îmbrăcată în turc. Începu să-și miște mecanic mâinile în sus și în jos. Ciucurii mari și colorați ai manșetelor deveniră dintr-odată clopote grele, pornite într-un dans lipsit de simetrie. Turcul își ridică capetele mustăților și sprâncenele plin de aroganță. Confruntarea era inevitabilă.
- Doamnelor și domnilor, pentru prima dată în orașul dumneavoastră, omul va înfrunta mașina! Jucătorul mecanic de șah din fața dumneavoastră este capabil să învingă orice minte umană. Această mașinărie inventată de celebrul savant Maelzel nu știe să piardă. Turcul iese de fiecare dată învingător!

Vorbele, răstite atât de cabotin de proprietarul automatului de șah, căzură ca o ghilotină peste mulțimea de capete curioase. Brusc, nu se mai auzea nimic. Elias fu cuprins atunci de panică și ar fi dat orice să poată să se ridice de la masă. Avea cu totul alte planuri și era și destul de grăbit. Turcul începu să-și miște necontrolat ochii. Părea că se defectase sau că urma să intre în transă. Proprietarul scoase dintr-un sertar lateral piese albe și negre și le așeză cu grijă în poziția din care trebuia să înceapă jocul.
- Mașinării de tot felul vor stăpâni pământul.

Vremea oamenilor a trecut!

Elias știa că n-are cum să fie așa. Își amintea foarte clar ce simțise dimineață în preajma imensului mecanism al orologiului din turn. Orice angrenaj de roți dințate e ca o fiară rănită. Nu va putea nicicum să-și depășească propria condiție de mecanism. În plus, se va opri mereu când îți va fi lumea mai dragă. Din acest punct de vedere era liniștit, îl neliniștea însă că nu mai jucase șah de multă vreme și nici nu mai reflectase cum trebuie abordată o astfel de confruntare. Încerca așadar să nu se mai gândească la altceva decât la joc. Avea să controleze piesele negre. Nu-i era clar dacă ăsta era sau nu un dezavantaj în clipa aceea. Cel care deschide are, cel puțin teoretic, un ușor avantaj. Și turcul mută previzibil un pion din mijlocul șirului. Fără să stea pe gânduri, Elias i-l blocă cu pionul propriu. Broboane mici de sudoare îi apăreau deja pe frunte. Responsabilitatea, pe care nu și-o asumase, era mult prea mare. Mutările turcului urmau scenarii previzibile și banale. Jocul era complet lipsit de strălucire. Dar asta ascundea, fără îndoială, o capcană. Elias evadă cu un nebun amenințător mai mult decât îi permitea bunul-simț. Momentul, cu totul neașteptat, îl luă prin surprindere pe proprietarul mașinăriei. Brusc, acesta lovi cu palma tăblia de lemn și rosti puternic, ca și cum ar fi încercat să dea răgaz mecanismului să asimileze mișcarea absolut nesăbuită a lui Elias:
- E momentul, onorată asistență, să facem o scurtă pauză și să vă prezint interiorul acestei mașinării minunate. Secole de tehnologie și inventivitate demonstrează astăzi că mașina poate avea suflet!

Răsuci brusc masa cu fața către mulțime și deschise pe rând câteva ușițe care permiteau privitorului să vadă un interior plin de roți dințate și lanțuri de diverse dimensiuni. Priveliștea era însoțită de un huruit care sugera mai degrabă că mecanismul nu e deloc bine întreținut. Elias se lăsă pe spate, simțindu-se ca un boxer oprit de gongul dintre reprize. Nu i se părea deloc normal ceea ce făcea omul acesta, dar, la urma urmei, nu el stabilea regulile jocului. Observă că turcul îl privește fix în ochi. Până la un punct, echilibrul era cât se poate de firesc. Aveau amândoi câte două mâini de lemn pe care le mișcau destul de mecanic, aveau aproape aceeași înălțime. Proprietarul continua să facă apologia mașinii în tirade care deveneau tot mai plictisitoare. Era clar că repetă mecanic ceea ce spusese de nenumărate ori și în alte locuri. Elias se grăbea și simți că ar fi preferat să întâlnească femeia cu barbă decât cufărul ăsta mișcător. Turnul cu ceas bătu atunci, iarăși, ora exactă. Jocul putea să continue. Urma să mute turcul, care atacă nebunul cu un cal oferit aproape gratis spre sacrificare. Elias îl observă în mulțime pe măcelarul orașului, ieșit în pragul magazinului său, și, fără să ezite, luă calul. Prima captură stârni ropote de aplauze. Mulțimea devenise nu doar nerăbdătoare, ci și plină de încredere. Turcul nu avea ce să piardă, așa că îi oferi omului un schimb decent de pioni, care aerisi tabla de joc. Proprietarul mecanismului se apropie atunci de masă, ba chiar își propti palma dreaptă lângă piesele albe. Elias îl observă cum bate discret cu degete le în lemn. Chestiunea asta i se păru total lipsită de discreție, așa că bătu și el cu cele patru degete ale palmei drepte în masă. Turcul începu să-și miște iarăși dezordonat ochii. Părea că nu mai e capabil să facă nicio mișcare.
- Calculele aritmetice și algebrice au uneori nevoie de mai mult timp, de aceea, vă rog, onorată asistență, să aveți puțină răbdare!

Și turcul mută iarăși, regina de această dată, pentru a arăt a tuturor că ieșise onorabil din impas. Măcelarul își părăsi pragul magazinului, pășind apăsat piatra cubică ce despărțea locul în care își făcea meseria de aproape douăzeci de ani și parcul orașului. Elias muta la întâmplare, așteptând liniștit să dea lovitura în maximum trei, patru mișcări. Ceva însă nu mergea conform planului. Proprietarul jocului părea tot mai agitat și încercă să-și mascheze iarăși gestul de a bate cu degetele în tabla de lemn. Nimeni nu poate spune foarte precis ce s-a întâmplat apoi. Sunt martori care-și amintesc și astăzi că toată nebunia a început de la un strănut. Se auzise destul de puternic și clar. Alții cred că s-au auzit chiar două strănuturi consecutive. Mulțimii i-a fost însă de ajuns încă un moment de incertitudine pentru a rupe brusc rândurile. Piesele albe și negre au început să zboare în toate direcțiile. Proprietarul mecanismului încerca în zadar să calmeze furia gloatei. Era prea târziu - sau poate îmbătrânise el prea tare să se mai ocupe cu trucurile care îi aduseseră ani de zile o căruță de bani prin bâlciuri. Turcul căzu imediat. Dând cu capul de asfalt, își pierdu instantaneu și vioiciunea, și turbanul roșu. Oamenii încercară fiecare să rupă câte o bucată din lemnul vechi. Elias își dădu foarte clar seama că n-are rost să facă nicio mișcare. De unde stătea acum, putea să vadă foarte bine spectacolul. Încercarea de a se ridica de pe scaun i se păru, brusc, curată nebunie.

Sertarele și ușițele mecanismului zburau peste mulțime. Măcelarul se simți singurul capabil să pună capăt acestei nebunii. Avea la el un satâr mic, cu care tranșase ceva mai devreme doi berbecuți. Mulțimea se potoli brusc. Măcelarul agită prin aer brațul drept încă plin de sânge. Și se făcu liniște. Din ceea ce mai rămăsese din cufărul mecanismului țâșni, aproape dezbrăcat, un pitic chel. Fără nicio șansă. Erau oameni de două și chiar de trei ori mai mari decât el de jur împrejur. Se opri după primii doi pași. Avea să fie devorat, fără îndoială, în următoarele clipe, chiar dacă mulțimii nu i-ar fi ajuns nici măcar pe-o măsea. Cu lacrimi în ochi, piticul strănută încă o dată. De undeva din colțul străzii principale, proprietarul mașinăriei se opri din alergat și mai privi o dată înapoi. Hohotul de râs al mulțimii ajunse foarte ușor până la el, pentru că, în acea dimineață, sunetul călătorea cu o viteză mult mai mare decât într-o zi oarecare. În uralele oamenilor fericiți, măcelarul îl ridică pe turc de la pământ și-i reteză capul cu o mișcare extrem de sigură chiar pe tabla de joc, în fața piticului mucos. Fu momentul în care Elias hotărî că nu mai are de ce să stea acolo. Se ridică și își făcu loc cu greu printre oameni. Trebuia să ajungă cât mai repede și să-și comande brațele.

Pierduse deja prea multă vreme.


Atunci când se afla în fața hărților cerului, Elias intra într-un soi de transă ciudată. Erau de ajuns câteva clipe ca să se rupă de lumea în care trăia. Creierul său părea că se dilată îngrozitor. De la dimensiunile unei verze murate, creștea cu fiecare secundă și gând și ajungea într-un final atât de mare, încât nu i se mai puteau stabili exact limitele. Sinapsele lui, de dimensiuni microscopice în mod obișnuit, erau dintr-odată niște brațe musculoase de caracatiță, care agitau necontrolat aerul din încăpere. Era momentul când nimic nu i se mai putea opune. Informațiile circulau liber în toate direcțiile, și, pentru fiecare întrebare pusă, Elias primea zeci, poate sute de răspunsuri într-o fracțiune de secundă. Majoritatea erau, evident, extrem de bizare și greu de înțeles. Dar, din tot ce era de neînțeles, el trăgea concluziile și învățătura. Ceea ce aflau oamenii care veneau la el urma să le schimbe, evident, destinul. Hărțile pe care le arunca pe masă le cumpărase demult de la un negustor evreu care i le oferise aproape gratis. Asta însă doar după ce, în mai multe rânduri, Elias achiziționase de la el o cantitate impresionantă de mătase. Avea și câteva cărți, însă ele nu-i mai erau de niciun folos acum, pentru că le știa deja aproape pe de rost. Din astrologie ajunsese să trăiască destul de bine mai ales după ce, într-o primăvară, îi prevenise pe oameni că avea să fie o vară extrem de secetoasă, urmată de o foamete îngrozitoare. De fapt, ăsta fusese și singurul moment când își permisese să spună câte ceva despre vreme. Nu voia sub nicio formă să se transforme în stație meteo. Era interesat mai degrabă de soarta oamenilor. Așa că, de cum apărea vreun client nou, îl invita să se așeze confortabil pe un scaun uriaș din lemn și îi asculta liniștit întreaga poveste. O întrerupea uneori, e adevărat, pentru a tăia câte o bucată de scândură sau vreun lemn mai noduros. Și mica încăpere, care îi era și atelier, și cameră, și laborator, se umplea atunci de un praf fin pe care n-aveai cum să nu-l inspiri pe nări. Abia când omul își termina povestea, Elias se așeza la masă și creierul începea să i se dilate cu voluptate. Aprindea într-o farfurioară câteva ierburi uscate care miroseau dulce, și urma o oră în care nimeni nu-și amintea ca astrologul să scoată vreo vorbă. Mormăia desigur, respira greu, șuiera aerul expirat, însă nu spunea niciodată ceva inteligibil. La final, deschidea larg fereastra și aprindea lumina. Ședința se apropia de final. După câteva guri de aer proaspăt, Elias începea să vorbească extrem de calm despre ceea ce urma să se întâmple cu omul respectiv.

Era capabil să țină astfel de ședințe de mai multe ori pe săptămână. Se limitase însă mereu doar la a citi semnele, nu făcea niciodată vrăji, nu dezlega blesteme și nici nu-i învestea pe oameni cu puteri supranaturale. Dar ajunsese să aibă suficiente cunoștințe medicale încât să le poată spune ce afecțiuni au, ce ar trebui să mănânce sau să bea și cum ar fi mai bine să-și ducă viața de atunci înainte.

După o zi, totuși, ciudată chiar și pentru el, Elias se hotărî să urce pe acoperișul casei. Noaptea era senină și nu se lăsase încă frig. Se ivise un moment bun pentru a citi, încă o dată, cerul. Făcea lucrul ăsta cât se poate de firesc, așa cum bărbații orașului citeau ziarul dimineața la cafea. Își amenajase un loc confortabil prelungind o bârnă din structura de rezistență a acoperișului și obișnuia să stea acolo până când somnul îi răpea din echilibru și îl alunga înăuntru. Nu privea aproape deloc în jos, pentru că-i erau suficiente sunetele pașilor pe piatra cubică. Îi recunoștea foarte ușor pe trecători după zgomotele pe care le scoteau. Ba chiar ajunsese să facă o diferență clară între cei care tușeau pentru că aveau tuberculoză și cei care sufereau de o simplă răceală. De jos, în paltonul său uriaș, Elias părea un corb bătrân, plictisit să-și mai deschi dă aripile, așteptând totuși să-și umple stomacul, din când în când, cu vreun suflet gata să plece sau cu vreo nucă. Știa foarte precis poziția fiecărei stele pe cer. În fiecare zi totul arată exact la fel cum a arătat și anul trecut la aceeași vreme. Pe cer există mereu puncte fixe, acolo se sprijină universul, iar în jurul lor sunt uneori comete, alteori roiuri de lumină sau câte o apariție inexplicabilă. Elias dezvoltase niște algoritmi foarte preciși după care se ghida când își făcea calcul ele. Restul ținea de interpretare și de propria regie. Se uita la cer și nu remarca decât că a doua zi n-avea cum să vină ploaia. În rest, toate stăteau la locul lor. Cerul era, așadar, cuminte și în jur stăruia suficientă lumină încât să remarce că, dacă ar fi pornit pe coama acoperișului, ar fi putut foarte simplu să ajungă pe acoperișul casei alăturate. Și poate, cu puțin noroc, și pe casele de pe strada vecină. Se ridică în picioare pentru a analiza mai corect această posibilitate. Din locul în care se afla, șansele de a înainta până departe nu erau foarte clare, așa că urcă atent până în vârful acoperișului. Țiglele puteau crăpa oricând, lăsându-l să cadă peste cine știe ce. În astfel de situații, gravitația nu te ajută cu nimic, dar ai, totuși, un atu dacă în viață ai dus un regim alimentar cumpătat și lipsit de excese. Și, cum pentru Elias greutatea nu reprezenta o problemă amenințătoare, corbul se preschimbă instantaneu într-o felină ușoară, să zicem o pisică. Se trezi în minte cu niște versuri pe care trebuie să le fi citit cândva, unde va: "călătoresc, sumbru, pe-acoperișe, / print re catarge și coșuri piezișe..." Sau poate le auzise într-un cântec. Ce importanță mai avea, atâta vreme cât de pe coama casei trecu foarte ușor pe acoperișul alăturat. De acolo i se deschise deodată o altă perspectivă. Totul îi păru brusc foarte accesibil. Trebuia totuși să-și aleagă un reper final, un punct unde toată această călătorie să se încheie cumva cu bine. Să zicem casa din colțul străzii - deși e prea banal să îndrăznești o astfel de aventură doar pentru a risca să te prăbușești în podul cine știe cărui vecin. Elias se gândi atunci că totul trebuie să aibă și o semnificație spirituală. Și, cum singura clădire capabilă să-i ofere o astfel de concluzie era biserica evanghelică, își alese ca punct final acoperișul sau, poate cu puțin noroc, chiar clopotnița ei. Se hotărî să înainteze cu mai mare atenție și să lase deoparte entuziasmul care îl cuprinsese așa, dintr-odată. Înaintă pe casa vecină cam până în dreptul hornului, unde - lucru pe care nu-l luase în considerare sub nicio formă - se întâlni cu o pisică adevărată. Pisica era uriașă și, din cauza asta, extrem de leneșă și stăpână pe situație. Îi stătea exact în față, iar în astfel de cazuri e de-a dreptul ridicol să te gândești cum ai putea ocoli un animal aflat în drumul tău. Mai făcu un pas și consideră că e suficient de aproape încât simpla lui prezență s-o pună pe fugă. Hornul casei bolborosea valuri de fum și căldură. Nu era de stat pe loc sub nicio formă. Elias își desfăcu atunci nasturii paltonului și ridică brațele grele de lemn deasupra capului. Repetă de câteva ori mișcarea pentru că animalul din fața sa nu schița niciun gest, nu scotea nici măcar un amărât de mârâit. Ceea ce a urmat nu are în mod logic nicio explicație, însă bărbatul simți foarte clar cum tălpile lui se desprind ușor de suprafața acoperișului. Nu se ridică foarte mult în aer. Suficient însă cât să treacă pe deasupra pisicii. Ateriză simplu ceva mai departe. Fără să privească înapoi, continuă să pășească precaut pe țigle. Structura părea să reziste, ceea ce îi dădu speranțe că va ajunge teafăr până la capăt. Coborî puțin pe panta acoperișului pentru a trece pe următoarea casă. În dreptul ei simți o puternică aromă de aluat. Undeva dedesubt, cineva terminase o prăjitură sau un cozonac, și miresmele lui ieșeau prin fereastra deschisă urcând arcuit spre cer. În fața unei astfel de tentații trebuie să te oprești o clipă și să pui în balanță instinctul și rațiunea. Elias ar fi vrut să se ancoreze cu o frânghie și să coboare nevăzut în bucătăria cu delicii, să fure din rădăcinile acelor ramuri de abur. Dar faptul că acoperișul bisericii evanghelice îi apărea acum vizibil mai aproape îl împinse înainte. Nu mai era mult. Probabil că urma să parcurgă și a doua jumătate a drumului fără să mai privească înapoi.

Se află, dintr-odată, pe acoperișul ultimei case. Între ea și biserică era totuși o distanță apreciabilă, imposibil de rezolvat cu pasul. Își ridică din nou brațele în aer și, fâlfâind, pluti lin până în dreptul clopotniței. Ateriză lângă coloanele turnului și, făcându-și loc printre ele, se strecură înăuntru. Nu știa prea bine ce caută acolo, însă asta nu mai avea nicio importanță. Se lăsă în fund pe jos și privi clopotele luminate de lună. Aveau inscripții care, în acel moment, nu spuneau nimic. Primul lucru pe care îl observă cu certitudine era că podelele și bârnele care susțineau ansamblul nu fuseseră înlocuite de mult. Erau roase de cari și umezeală, iar asta se putea observa, de fapt, chiar fără să fii mare specialist în tâmplărie. Ajungea să tragi aer pe nări și să simți milioanele de așchii minuscule de lemn care pluteau haotic. Curentul de aer nu le dădea nicio șansă și le păstra acolo, aparent în imponderabilitate. Frânghiile clopotelor atârnau vertical, ca două brațe de sfoară sau ca două manșete prelungite până undeva jos. În rest, liniște. Și, din când în când, șuieratul unei locomotive care tocmai intra, undeva departe, în gară. Elias stătea acolo fără să știe precis ce așteaptă. Știa că urmează s-o ia cumva înapoi în scurt timp, dar încerca să-și amâne plecarea căutând tot felul de motive bizare. Stând nemișcat, i se păru la un moment dat că aude un vag zgomot de respirație. Era o iluzie pe care o trăia aproape în fiecare noapte. De fiecare dată când renunța să mai facă vreun zgomot, deslușea foarte clar răsuflări și uneori chiar șoapte în încăpere. Ar fi putut crede că acum se petrece același lucru, însă, ascultând mai atent și ridicându-se în picioare, desluși foarte clar nu una, ci chiar două respirații, deloc sincronizate. Se îndreptă atunci către scara de lemn și coborî un nivel al turnului. De bârnele de la etajul inferior atârnau, legate de sfori, bucăți mari de slănină acoperită din plin cu sare. Păreau niște pendule grosolane ce se mișcă haotic, fiecare măsurând altă oră. Erau acolo câteva zeci de fragmente din cine știe câți porci sacrificați, cine știe pe unde și de cine. Desluși mult mai clar zgomotul respirațiilor, era clar că nu e singur acolo. Însă cine ar fi îndrăznit ca, în aceeași noapte, să facă o călătorie similară cu a lui? Răspunsul veni aproape imediat, pentru că, de după un dulap mare de lemn, se auzi un strănut sănătos urmat de o respirație sufocată de secreții. Doi țigănuși se împingeau unul în celălalt absolut paralizați de frică și incapabili să scoată un cuvânt. Ba chiar al doilea începu să tușească din toată inima, semn că se abținuse și el cu stoicism multă vreme, iar acum nu mai era cazul să-și tortureze inutil organismul. Elias domina situația. Fără îndoială că ar fi putut să le ceară orice, în clipa aceea, celor doi omuleți paralizați și pe punctul de a face pneumonie. De sub vestoanele probabil rupte și peticite se iviră, fără vorbe și explicații, două bucăți imense de slănină, probabil cele mai mari din toată colecția bisericii. Elias le luă pe rând și le așeză la loc în cuiele unde atârnaseră până nu demult. Instantaneu, un curent ciudat de aer invadă încăperea, urmat imediat de un val de ciocane de diverse mărimi. Atacul necruțător lovi fără milă din toate direcțiile. Hălcile de carne începură primele să se bălăngăne amenințător. Pudra de sare cu care erau acoperite se răspândi în încăpere, și fiecare părea dintr-odată însoțită de o aură luminoasă care, la prima vedere, semăna foarte tare cu a sfinților pictați ceva mai jos. Moaștele porcilor sacrificați își luau brusc o binemeritată revanșă. Era ora șase fix, și clopotele începură să bată. Ciocanele lor se transformară imediat în bice. Vibrațiile atât de diferite te puteau duce foarte ușor într-o stare în care era simplu să-ți simți toate organele corpului fremătând. În astfel de situații, ficatul se umflă și se dezumflă ca un balon, la intervale foarte scurte. Vezica urinară e cuprinsă brusc de frenezia neliniștit oare a muzicii apelor, iar firele de păr dansează nebun ca în Haciaturian. Pentru cei doi infractori, surpriza era prea mare și greu de suportat. În plus, toate aceste referințe culturale se corelau dureros și cu traumele organice și cu surpriza apariției unui Dumnezeu îmbrăcat în palton. De prea mult supranatural, urlând și implorând celelalte divinități alături de care trăiseră până atunci, țigăneii o luară la fugă pe scară. Ajunși jos, îl trântiră la pământ pe clopotar și cu un urlet suprem ieșiră la lumină, pe stradă.

Era de neînțeles cum de trecuse atâta vreme între momentul în care Elias urcase pe acoperiș și clipa aceasta. Undeva, unul dintre calculele sale nu funcționase așa cum trebuie.

Venise timpul să se întoarcă acasă, și singurul mod rezonabil era să coboare și s-o ia pe jos, pe stradă, nu din nou pe acoperișuri. Coborî scara, îl salută pe clopotar și ieși pe ușa deschisă. Strada animată se dovedi exact ceea ce-i trebuia acum ca să intre într-o stare familiară.

Respirația aceea obsedantă din turn se auzi brusc, din nou, la fel de clar și distinct, la intervale mult mai regulate de această dată. Elias deschise cu greu ochii și, privind tavanul, recunoscu imediat horcăitul câinelui său. Era cazul ca, după atâta vreme, să-i dea totuși ceva de mâncare.

Citiți invitația la lectura acestei cărți aici.