Pădurea Vrăjitoarei Mici

Mihai Buzea are o licență și un masterat în filologie. Este scriitor, dar înaintea celor opt romane pe care le-a publicat până în prezent a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În anii '90 făcea bișniță în Cracovia, Istanbul și Praga, anii 2000 l-au găsit ca muncitor necalificat în Budapesta, Paris și Lyon, iar din 2006 a fost copywriter în București. În 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, iar acum locuiește la Bruxelles. Este colaborator la revistele Timpul, Dilema veche și Familia, dar și la LiterNet (aici). Pădurea Vrăjitoarei Mici e prima sa carte pentru copii și i-a fost inspirată de fiica lui.

Ioana Pârvan este graphic designer și ilustratoare liber-profesionistă, cu o diplomă în arte și o bogată experiență într-o agenție de comunicare independentă din România. Cei doisprezece ani de educație artistică au dat roade mai târziu decât s-ar fi așteptat, atunci când ilustrația a câștigat importanță în comunicarea vizuală. Pasionată de litere și detaliu, e îndrăgostită de mirosul de cerneală de tipar proaspătă și crede că se poate diferenția prin ținuta proiectelor ei, atât în idee, cât și în execuție. Pădurea Vrăjitoarei Mici e a doua carte pe care o ilustrează. Este mama unei minunate fete neurodivergente, de la care a aflat un punct de vedere diferit asupra vieții.
În fiecare zi, Tati o ia pe Pisicone de mânuță și pleacă împreună prin pădurea din apropierea casei, o mică oază de sălbăticie în inima orașului. Cât el citește un pic cam plictisit din cărticica lui de oameni mari, fetița stă de vorbă cu plantele și animalele în limba lor tainică, adâncindu-se într-o lume de mistere care se întredeschide numai spre cei cu inima curată. Ilecșii, Frații Scoruși, Stejarul Mămică, ba chiar și temuta Pisică îi împărtășesc secretele lor, din care Pisicone înțelege repede că și Pădurea își are rosturile ei - cu buni și cu răi, cu slabi și cu puternici. Oare va reuși fetița să-i întindă o mână de ajutor celui care o cere cu atâta disperare? Și va dezlega misterul cel mai mare dintre toate, acela al Vrăjitoarei Mici?

Aflată undeva între basmele Fraților Grimm și Dumbrava minunată, dar cu rădăcini în zilele noastre, povestea delicată a lui Mihai Buzea, ilustrată de Ioana Pârvan, e inspirată din întâmplări adevărate.

Pădurea Vrăjitoarei Mici absoarbe viețile în haine de stradă ale personajelor și le transformă în povești cu vrăjitoare, licorne, ducese și nemișcătoare cuvântătoare. (Florin Bican)

Mesajul acestei povești e că suntem una cu lumea în care trăim și că frumusețea constă în micile gesturi de bunătate la adresa altor suflete, omenești sau nu. (George Cornilă)


A treia zi, Pisicone și Tati intrară în Pădure pe altundeva, prin partea Rugilor, care era foarte abruptă. Cum poteca era alunecoasă, Tati n-o mai duse în cârcă pe fetița-licornă, ci de mână, iar Pisicone ocoli cu mare grijă fiecare Rug care ar fi putut s-o agațe. Știa de mult de ghimpii harponați ai Rugilor și cât de ușor se pot agăța ei de hăinuțele ușoare de bumbac.

Tati vru să se oprească la Frații Scoruși, să se uite la ei, că-i plăceau mult: așa de tineri și totuși încărcați cu fructe roșii, buchețele-buchețele.

Dar Pisicone îl trase mai departe spre Stejarul Mămică, unde avea ea treabă. Tati o însoți până acolo, apoi o întrebă:
- Și eu unde să stau?
- Du-te și stai pe băncuță!
- E prea departe. De pe băncuță nu văd până aici... Mai bine îmi găsesc un loc prin preajmă.

Tati se întoarse pe potecă până la Băiatul Stejar, își dădu jos rucsăcelul din spate, scoase apa, cartea, dicționarul și ochelarii, îl așternu pe un locșor plat, se așeză încet pe el, cu spatele rezemat de trunchi, și oftă adânc, cu ochii închiși. Pisicone se uită la Tati cu răbdare până îl văzu cu ochelarii pe nas, citind din cărticica lui, și abia atunci se ghemui la pământ pe stratul de frunze veștede, tari și maronii, sub Stejarul Mămică.

Era un arbore uriaș, cel mai gros din pădure, dar nu și cel mai înalt: cândva, demult, vârful îi fusese rupt într-o furtună, așa că acum alți arbori vecini îl întrecuseră în înălțime. Două dintre ramurile din josul coroanei îi crescuseră ciudat: groase, puternice și paralele cu solul. Privite dintr-un anumit unghi, păreau niște brațe deschise, gata pentru o îmbrățișare. Ca ale lui Mami, când venea din delegație. Pisicone intenționase de la început să stea de vorbă cu el, dar niciodată nu se nimerise bine. Acum era bine.
- Bonjour!

Stejarul Mămică rămase neclintit în soarele mare de vară.
- Eu sunt o fetiță-licornă, dar Tati îmi spune Pisicone! Nu știu de ce.

Stejarul rămase tăcut.
- Am puteri magice, da' mici, adăugă ea.

Stejarul nu răspunse.
- Vorbesc cu toată lumea și nu fac rău nimănui.

Stejarul nu zise nimic.
- Ai văzut cumva vreo pisică?
- Una mare și voinică, cu ochii galbeni? vorbi atunci Stejarul Mămică. Neagră cu pete albe?
- Da, răspunse Pisicone. Știu sigur că locuiește aici, în Pădurea Vrăjitoarei Mici, dar n-am văzut-o niciodată. Cred că se pitește de mine...
- Pădurea Vrăjitoarei Mici, spui? întrebă amuzat Stejarul Mămică.
- Da.
- Asta nu e Pădurea Vrăjitoarei Mici. Asta e Pădurea mea!
- A ta? se miră Pisicone. Dar, atunci... Vrăjitoarea Mică...
- E o venitură. Nu-i de-aici!
- Ce înseamnă "venitură"?
- "Imigrantă", cum se spune acum. Pe vremea mea nu exista cuvântul ăsta.
- De ce nu exista pe vremea ta?
- Pentru că nu existau imigranți. Dar vremea mea a fost demult.
- Demult, când?
- Acum două sute de ani. Atunci eram un puiuț, ca tine acum, și nimeni din Pădurea mea nu se născuse încă... Nimeni, chiar nimeni. Orașul era departe. Abia mult mai târziu, acum vreo optzeci de ani, a început să se întindă în jur, înspre noi, înspre păduri. Oamenii care erau aici au plecat, au murit, au îmbătrânit... Au venit alți oameni, altfel de oameni!
- Ce erau oamenii de aici? Oamenii de dinainte?
- Călugări.
- Ce sunt călugării?
- Niște oameni ai păcii.
- Și Tati al meu este om al păcii!
- Nu, nu este. Știu cine e Tati al tău, știm cu toții. Au aflat toți cei din Pădure, mi-au spus și mie. Și despre tine mi s-a povestit, fetiță-licornă!
- Cine ți-a povestit? se miră Pisicone.
- Toată lumea mi-a povestit. Toți vorbesc despre voi, cum au vorbit și despre Vrăjitoarea Mică, la vremea ei... și despre celălalt om.
- Care om?
- Tot un om al păcii, răspunse cu răbdare Stejarul Mămică. Ca Vrăjitoarea Mică, nu ca Tati al tău.
- De ce zici că Tati nu-i om al păcii?
- Pentru că omoară plopii. Și foarte bine face, că plopii-s proști!
- De ce sunt proști?
- Sunt sclavi, îi explică Stejarul Mămică. Sclavii oamenilor. Oamenii le spun unde și cum să crească, iar plopii exact așa fac, fără să se gândească și la alții. Știi, fetiță-licornă... acolo unde oamenii plantează plopi, nu mai este loc de alți arbori. De niciunul! Nici de noi, Stejarii; nici de fagi, nici de castani, nici de tei, nici de mesteceni, nici de arțari, nici de frasini, nici de carpeni, nici de scoruși, nici de arini... Toți pier, fetiță-licornă, toți pierim în fața plopilor!
- Dar de ce?
- Pentru că ne fură lumina.
- Ilecșii mi-au spus altceva, își aminti Pisicone.
- Ei nu sunt arbori. Cine ascultă ce spun Ilecșii?
- Eu, zâmbi fetița-licornă.
- Tu ești mică, foșni amuzat Stejarul Mămică.
- Și tu ai fost mic, Stejarule Mămică!
- Da, am fost, spuse Stejarul Mămică și se puse iarăși pe istorisit. Demult de tot, am fost cel mai mic arbore din Pădurea asta. Atunci Pădurea era uriașă, iar eu, mititel. Acum, din Pădure n-a mai rămas aproape nimic, iar eu sunt cel mai mare arbore de aici...Toți ceilalți Stejari ai Pădurii sunt copiii mei, sunt rodul ghindelor mele, așa cum și eu am fost, cândva, rodul ghindei unui alt stejar mămică, și el la fel, și strămoșul său la fel, fetiță-licornă. Cândva, toate aceste pământuri erau acoperite cu stejari, cu păduri de stejari amestecați cu alți arbori. Însă apoi au venit oamenii, pădurile s-au stins și noi, Stejarii, odată cu ele. Dar plopii sunt acum peste tot!
- Nu poți să-i suferi pe plopi, Stejarule Mămică!
- Nu, recunoscu Stejarul Mămică. Nici Tati al tău nu-i suferă. De-aia am vorbit cu tine. El seamănă puțin cu mine, și tu cu el. Dar tu poți vorbi, pe când el nu poate.
- Nu, dar știe să citească, iar eu încă nu, spuse fetița-licornă.
- Vei învăța, îi explică Stejarul Mămică. Voi, oamenii, trăiți foarte puțin, dar învățați foarte repede. La noi e invers. Auzi, fetiță-licornă...
- Da?
- Când o să știi să citești, o să vii să-mi explici și mie ce sunt molizii? Un văr de-ai mei, care locuiește în Ardeni, mi-a trimis vorbă printr-un măcăleandru că e foarte supărat: și acolo oamenii taie arborii și-i înlocuiesc, dar nu cu plopi, cum fac aici, ci cu alți arbori, cu unii cărora li se spune "molizi". Aș vrea să știu și eu ce-s ăia!
- Am să te ajut, Stejarule Mămică! Promit!
- Pisicone! strigă atunci Tati. Hai, că e timpul de mers la masă, la Mami!
- Vin, vin! răspunse Pisicone pe limba oamenilor, apoi îmbrățișă coaja crăpată a Stejarului Mămică și fugi spre Băiatul Stejar, unde era Tati, care o luă în cârcă și porni vioi pe potecă, spre ieșirea dinspre Urzici. Pisicone așteptă să iasă amândoi din Pădure și să fie coborâtă pentru mersul de mânuță, pe piciorușele ei, ca să întrebe așa, ca din întâmplare:
- Tati, ce sunt aceia "molizi"?


- Tati, ce scrie în cărticica ta?

Tati stătea iarăși rezemat de trunchiul Băiatului Stejar, cu ochelarii pe nas și cu fundul pe rucsăcel, și se mira de ce fetița lui nu pleacă prin Pădure.
- Despre un om care-a murit demult.
- Și cum îl chema?
- Fabrice del Dongo.
- Era un om al păcii?
- Ce? Nu, nu era. Adică ba da. Adică ar fi vrut să fie, dar n-a fost. Adică, de fapt, nu: el n-ar fi vrut să fie, alții ar fi vrut ca el să fie un om al păcii, el a încercat și n-a reușit - dar până la urmă a reușit!
- Și apoi, Tati?
- Și apoi ce?
- Și apoi ce-a făcut, după ce-a reușit să fie un om al păcii?
- A murit.
- Tati, cărticica ta e-o cărticică urâtă!
- Pisicone, tu n-ai treabă, de stai pe capul meu cu întrebări de-astea?
- Acum poți să vii, fetiță-licornă, spuse Stejarul Mămică.
- Bine, Tati, plec să mă plimb! Dar să știi că tot urâtă-i cărticica!

Fetița-licornă se duse și se ghemui din nou lângă trunchiul gros al Stejarului Mămică. Îl mângâie și-l întrebă:
- De ce nu m-ai chemat mai devreme?
- Am vorbit cu pârșii.
- Ce-ai vorbit cu pârșii, Stejarule Mămică? Ce ți-au spus?
- Mi-au spus despre Pisica aceea care te interesează, despre Șoricioaică, Ducesă și Cumătru. Știi, fetiță-licornă... pârșii vorbesc întotdeauna numai despre problemele lor. Sunt foarte fricoși! Eu tac și-i ascult. Nu pot să-i ajut cu nimic, doar le dau ghinde să mănânce. Că eu oricum fac în fiecare toamnă belșug de ghinde, sunt destule și pentru șoareci, și pentru pârși.
- Povestește-mi ce-ai aflat - te rog, te rog, te rog, te rog!
- Toate la timpul lor, fetiță-licornă, toate la timpul lor! Tu ce ai să-mi spui?
- Despre molizi?
- Da. Mă bucur că te ții de promisiune...
- Uite ce-am aflat, Stejarule Mămică: Tati spune că molizii sunt niște arbori la fel de proști ca plopii, dar mai viteji și mai drepți. Oamenii bogați îi iubesc foarte mult și de dragul lor ucid toți copacii din Ardeni, ca să le facă loc molizilor.
- De ce-i iubesc?
- Tati spune că din carnea lor fac cherestea și o vând cu mulți bani.
- Ce înseamnă "cherestea", fetiță-licornă?
- Nici eu n-am înțeles prea bine, răspunse Pisicone, supărată că era încă mică și nu înțelegea toate cuvintele. Tati spunea că această "cherestea" înseamnă bucăți lungi și drepte de molid, adică făcute din carne de molid; unele bucăți sunt groase, altele sunt subțiri, iar din ele oamenii muncitori știu să facă foarte multe lucruri, unele incredibil de scumpe, altele mai puțin, pe care bogații le vând celor care au nevoie de ele.
- Și cine are nevoie de ele?
- Toți au nevoie de ele, Stejarule Mămică. Toți oamenii.
- Pe vremea mea, oamenii care trăiau lângă Pădure tăiau și ei câte un stejar, când și când, dar nu făceau "cherestea" din carnea lui, cum spui tu, ci doage.
- Ce sunt alea "doage", Stejarule Mămică?
- Ce erau, că acum nu mai sunt... Doagele erau niște bucăți scurte din carne de stejar, pe care oamenii le legau între ele cu bucăți de fier și așa meștereau butoaie în care făceau bere, multă bere. Apoi vindeau berea, ca să aibă și ei bani. Știi, fetiță-licornă... Oamenii nu pot trăi fără bani, niciodată n-au putut. Nici măcar oamenii aceia ai păcii, de pe vremea mea, nu puteau... Pentru asta omorau stejari, dar nu prea des. Ca să facă doage, apoi butoaie, apoi bere și apoi bani. Dar banii nu știu la ce folosesc!
- Și Mami a mea vorbește despre bani și muncește foarte mult ca să-i aibă, dar nici eu nu știu ce sunt banii!
- Dar Tati al tău știe, fetiță-licornă?
- Nu prea știe, răspunse Pisicone. Știe ce-i berea, dar nu știe ce-s banii.
- La fel ca mine, oftă Stejarul Mămică. Deci de-aia le trebuie molizi!
- De ce?
- Ca să facă bani mai repede.
- Dar plopi de ce le trebuie?
- Tot de-aia. Mi-au spus ciorile, că ele știu tot ce se întâmplă în lumea oamenilor: n-o fi carnea plopilor bună pentru "cherestea", dar e bună pentru "celuloză".
- Ce-i aia "celuloză"?
- Nu știu, răspunse Stejarul Mămică. Nici ciorile nu știau, dar au spus că miroase urât. Și că nu e bună de mâncat... Mare, mare minune și asta!
- De ce?
- Pentru că ciorile mănâncă orice, râse Stejarul Mămică.
- Și noi, spuseră niște voci mici. Chiar și celuloză... mai ales celuloză!
- Of, mereu uit de voi, spuse Stejarul Mămică.
- Dar noi nu uităm niciodată de tine, ziseră vocile cele mici.
- Cine sunteți voi? întrebă Pisicone.

Vocile tăcură, sfioase. De fapt nu erau deloc sfioase, doar se prefăceau.
- Nu le lua în seamă, o sfătui Stejarul Mămică. Sunt foarte obraznice!
- Nu suntem obraznice! răspunseră vocile cu obrăznicie. Suntem harnice!
- Dar cine sunt? insistă Pisicone. Eu nu văd pe nimeni!
- Sunt Ciupercile mele, o lămuri Stejarul Mămică. Îmi dau mâncărimi, afurisitele! Așa fac mereu când vine ploaia... dar oare la mine nu se gândesc?
- Noi muncim, nu gândim! protestară vocile.
- De ce-l necăjiți pe Stejarul Mămică?
- Nu-l necăjim, fetiță-licornă, răspunseră vocile. El ne necăjește pe noi și ne face să muncim de nu mai putem! Și pentru ce? Nu tot la noi ajunge, până la urmă?
- Cu ce vă necăjește Stejarul Mămică? întrebă indignată Pisicone.
- Nu mai moare odată, îi explicară vocile. Noi ce să mâncăm?
- Ele vor să mor, zâmbi Stejarul Mămică. De-aia îmi tot dau mâncărimi și mă deranjează: ca să-mi amintească soarta mea!
- Soarta ta? se miră Pisicone. Ți-o știi?
- Da, răspunse Stejarul Mămică. Toți arborii și-o știu, adică o știau înainte de venirea oamenilor, vreau să spun. Soarta noastră e să fim mâncați de Ciuperci. Acum, însă, de când oamenii au dat năvală peste tot, cine să-și mai cunoască soarta? Auzi, "cherestea"! Mai demult era mai bine...
- Și acum e bine, spuseră Ciupercile. Acum e mult mai bine!

Surorile noastre care au noroc să trăiască pe lângă fabricile de celuloză... ehe! Ce bine e de ele! Au mereu de mâncare. Că nu toată celuloza se vinde: jumătate se aruncă!
- Păcat de plopi, suspină Pisicone.
- Ba nu e deloc păcat, zise Stejarul Mămică. Ție îți pare rău pentru toți, fetiță-licornă! Dar numai de unii merită să-ți pese; de alții, însă, nu!
- Și de cine să nu-mi pese, mă rog? întrebă Pisicone revoltată. Toți sunt vii!
- Da, dar unii sunt liberi, iar alții sunt sclavi, răspunse Stejarul Mămică. De cei liberi să-ți pară rău!
- Și noi suntem libere, se băgară în vorbă Ciupercile.
- Libere, dar rele! le răspunse Pisicone supărată.
- Nu contează, răspunseră Ciupercile cu îngâmfare. Avem dreptate?
- Au dreptate, răspunse trist Stejarul Mămică. Așa e, cum zic ele, din păcate. Au voie s-o spună, pentru că e adevărat. Îmi pare rău, fetiță-licornă!
- O să-l întreb pe Tati! spuse Pisicone și o zbughi spre Băiatul Stejar, unde o aștepta Tati, urmărind-o cum aleargă înspre el pe potecuță, cu lacrimi în ochi.

În seara aceea, înainte de culcare, fetița-licornă avu multe întrebări pentru Tati.