Stația CIA din Beirut - Cele două vieți ale unei spioane

Evenimentele descrise în Stația CIA din Beirut sunt în mare parte fictive, dar câteva se bazează pe incidente istorice, printre care asasinarea tragică a șefului stației CIA, William Francis Buckley - și urmărirea ucigașilor acestuia de către Agenție timp de două decenii -, vizita din iulie a Condoleezzei Rice, pentru a negocia o încetare a focului între Israel și Hezbollah, și evacuarea haotică a cetățenilor străini din Beirut în primele zile ale războiului de treizeci și patru de zile. (Autorul)

"Romanele de spionaj ale lui Vidich au o eleganță naturală, o aparentă lipsă de efort ce ascunde măiestria sa desăvârșită." (Sarah Weinman, The New York Times Book Reviews)


Analise fu acolo la ora și locul convenite, dar agentul Mossad nu sosise. Ea se opri ca să cerceteze reflexia unui bărbat în vitrina magazinului de îmbrăcăminte, pe jumătate acoperită de obloane, ca protecție împotriva bombardamentelor. O eșarfă îi acoperea capul, iar atenția acordată manechinului din vitrină îi ascundea interesul real. Ochelari de soare Prada supradimensionați îi mascau concentrarea în vreme ce urmărea mișcările insului aflat pe trotuarul de vizavi.

Îl observase după ce trecuse de moscheea Al Qaem și-l văzuse de fiecare dată când se oprise în dreptul unui magazin închis, în timp ce urca încet strada. Se găsea în spatele Analisei, într-o coadă lungă de bărbați care șerpuia spre o benzinărie Coral ce vindea benzină raționalizată în bidoane de plastic. Fața îi era ascunsă de o eșarfă keffiyeh și purta un sacou sport în stil occidental și pantaloni cargo cafenii. Bauman? se întrebă ea. Să fie oare omologul ei din Mossad, stând retras? Sau vreun agent Hezbollah?

Aruncă o privire în jur, căutând alți urmăritori - apariția unuia anunța prezența altora. Își potrivi casca wireless ascunsă sub eșarfă și atinse microfonul, vorbind încet:
- Nu-l văd.

Se îndreptă spre bărbat, uitându-se pe lângă el, dar vederea ei periferică analiză pantofii individului, inelul de pe deget, marca ceasului de la mână - căutând măcar un detaliu de confirmare. După ce-l depăși, Analise se opri și scotoci în plasă, mormăind în arabă:
- La naiba, am uitat pâinea!

Cu coada ochiului, văzu că bărbatul ieșise din coadă și o urma. În casca ei se auzi un pârâit de electricitate statică, o conversație întreruptă și apoi o întrebare:
- Ce vezi?

Praf se ridica din locul unde muncitori răscoleau prin sfărâmăturile unui bloc de apartamente distrus de atacul aerian israelian. Strigătele lucrătorilor se amestecau cu zumzetele scuterelor ce treceau pe lângă ei, iar mame neliniștite își acopereau nasurile cu șervețele de hârtie și-și alungau copiii de lângă încâlceala de cabluri electrice prăbușite. Jurnaliști occidentali, unii purtând măști de tifon împotriva duhorii morții, priveau muncitorii care săpau după cadavre, temându-se de proiectile neexplodate. În capătul străzii, fete se înșiruiseră la o conductă rudimentară și umpleau sticle cu apă de la un robinet spart.

Analise șopti toate detaliile, știind că ea reprezenta ochii și urechile bărbaților aflați într-o dubă parcată la un kilometru distanță.
- Filatori?
- Unul, poate. Nu pot fi sigură.
- Plantoane?

Femeia se uită la o casă cu două etaje păzită de doi tineri bărboși înarmați cu automate AK-47. Stăteau lângă un jeep Cherokee și scrutau strada cu sârgul santinelelor.
- Două, răspunse ea după care întrebă sec: Unde-i Bauman?
- Fără nume!

Analise înjură reproșul. Cum trecuse ea de la monotonia binecuvântată din ultima săptămână a misiunii la doza asta de adrenalină? Nu voia decât să închidă ochii și să-i deschidă când avea să se termine totul. Se întâmpla iarăși, îndoiala, frica, sentimentul că-și uitase antrenamentul și impulsul irezistibil de a fugi. Respiră, își spuse.

Privirea îi trecu peste fețele de pe stradă.
- Este acolo. Sacou sport și pantaloni. În spatele tău.

Ea ridică ochii spre dronă, își dădu seama că era urmărită din dubă, apoi se întoarse. Se uită pe lângă bărbatul înalt cu keffiyeh și după aceea direct la Bauman. Privirile li se intersectară, există o clipită de recunoaștere reciprocă, după care reveniră la vigilența îndelung exersată a misiunilor secrete.

Analise se îndreptă spre jeep, îi notă mental numărul de înmatriculare și aruncă o privire către ușa din lemn a casei, dar continuă să meargă pe lângă magazine, pentru a evita molozul de pe stradă. Ținea capul plecat, ochii îi explorau constant împrejurimile, iar urechile erau un diapazon pentru pericol. Marginile eșarfei îi erau umezite de picături de transpirație de pe frunte.

Informațiile întotdeauna erau greșite cumva, totuși, dacă era norocoasă, în ziua respectivă acestea aveau să fie în general corecte. Ea și Bauman supravegheau atent terenul, însărcinați cu observarea detaliilor ce rămâneau ascunse dronei din aer; încetini instinctiv pașii pe măsură ce se apropia de jeep. Timpul deveni elastic, întinzându-se pe când ea aștepta unicul detaliu de care avea nevoie.

Ușa se deschise și un bărbat voinic, îmbrăcat în tricou polo și cu un pistol îndesat la curea, porni spre jeep. Ochelarii lui negri, stil aviator, străluceau în soare și avea atitudinea îngâmfată a unui om mărunt, căruia i s-a încredințat o muncă de mare importanță. Își trase pe rând mănușile de șofer și, după ce încuviință din cap spre plantoane, flutură din braț către ușă.

Qassem apăru în lumina soarelui și Analise îl recunoscu imediat; corespundea cu fotografia pe care o memorase. Fusese instruită să-l abordeze pe nepotul lui și să găsească o modalitate de a-i câștiga încrederea, așa că devenise profesoară voluntară la școala acestuia. După ce între elev și profesoară se formase o relație de prietenie, ea culesese informații despre bunic. Cunoscut ca extrem de secretos, militantul Hezbollah era totuși om, în aceeași măsură în care era jihadist, iar Analise căută o modalitate de a-i exploata umanitatea, știind că orice om are o slăbiciune. Unii cedau lăcomiei, alții puterii, câțiva dependențelor sau dorințelor carnale. Important era să găsești momeala potrivită pentru a deveni vulnerabili. Qassem reprezenta un caz dificil, deoarece era înconjurat de un grup insular de membri ai clanului și se muta frecvent, ceea ce îngreuna depistarea lui de către agenții de informații. Pentru a-l localiza, Analise se folosise, însă, de afecțiunea pe care o purta nepotului său.

Qassem își aprinse o țigară și trase adânc, zâmbindu-i șoferului și adresându-i nepăsător câteva cuvinte, pe care Analise era prea departe ca să le audă. Era un bărbat solid, în jur de cincizeci și cinci de ani, cu părul argintiu tuns scurt, asortat cu barbă căruntă neregulată, și glumea cu șoferul. Un moment destins al unui ins încrezător care habar nu avea că este filat.
- Vorbește. Ce vezi?
- A ieșit din casă, șopti ea.

Zgomotele străzii erau peste tot, dar Analise se concentră asupra celor doi bărbați de lângă jeep, a căror atenție se îndreptase către grupul de jurnaliști occidentali aflați lângă ruinele produse de bombardamente în cursul nopții. Qassem privea impasibil, cu încrederea unui luptător răbdător, care se simte confortabil în cartierul său.
- Doi bărbați.
- Cine-i celălalt?
- Șoferul lui.

Pârâituri în cască.
- Mă auziți? Analise se întoarse cu spatele la casă și vorbi mai tare: Ținta și șoferul.
- Ești sigură?
- Da.

Ea recunoscu accentul israelian și știu că era Gal, conducătorul din partea Mossadului și inițiatorul misiunii. Cu o săptămână în urmă, Analise confirmase adresa lui Qassem din cartier, iar bombardamentul îl țintuise pe acesta locului până când ei reușiseră să pună operațiunea la punct și să poziționeze automobilul Pajero. După săptămâni de planificare atentă, au ajuns la momentul când cele mai bune informații provenite din activitățile combinate ale celor mai importante servicii secrete din lume urmau să fie testate, iar reputația lor avea să fie pusă în joc.

Pe neașteptate, cei doi nepoți ai lui Qassem - un adolescent slab și sora lui în hijab - ieșiră pe ușă și fură împinși de șofer spre jeep. El o smuci de braț pe fata morocănoasă, provocându-i durere, și băiatul protestă sonor, dar șoferul răspunse prin indiferență. Mama era alături de copiii ei, consolându-i și îndepărtând șoferul cu un gest disprețuitor; apoi îi încurajă cu calm să suie în jeep, îi sărută și-i bătu cu palma ușor pe obraz, pe rând.

Analise se răsuci iute, ca să nu fie recunoscută de băiat și porni spre o alee. Ajunse la grupul de ziariști aflat în fața blocului năruit. Jurnaliștii și fotografii se strânseseră în jurul unui bărbat zvelt cu beretă militară roșie, care arăta mâna unui cadavru ce ieșea din ruine. Rafalele de clicuri ale aparatelor de fotografiat constituiau un contrapunct la engleza cu accent a militarului, dar, peste ele, femeia își auzi numele strigat.
- Analise!

Nu întoarse capul și rămase nepăsătoare, ca și cum numele ar fi aparținut altcuiva. Numele îi răsună iarăși, mai tare și mai strident. Corbin se desprinsese de ghidul de presă Hezbollah. Ochelarii lui negri erau ridicați pe vârful capului; îi coborî și privi pătrunzător.
- Analise!

Fără să-și întrerupă pasul sau să-i acorde lui Corbin satisfacția unei priviri de confirmare, ea pătrunse pe alee. Odată ajunsă după colț, iuți pasul. Ascultă atentă orice zgomote care ar fi putut-o urma.

La naiba, își spuse. Antrenamentul n-o trădă însă și continuă să meargă, legănând plasa cu legume, ca o gospodină care se întoarce de la piață cu cina. La naiba, la naiba, la naiba. Înjurăturile îi răsunau în urechi ca un răpăit puternic de tobă, în timp ce imaginea lui Corbin îi umplea ochiul minții. Toate briefingurile criptice, toate gândurile concentrate spre rute de scăpare și situații neprevăzute nu puteau ține seama de rolul șansei. Mintea Analisei paralizase înaintea conexiunilor aleatorii ce se reuniseră pentru a-i aduce pe ea și pe Corbin pe același petic de pământ în după-amiaza asta. Care erau probabilitățile?

Strânse bine plasa și continuă să meargă energic, fără să audă pași în spate. Corbin n-o urmărea, iar apoi îi dispăru din gânduri. Se auzeau doar pulsațiile din urechi și foșnetele moi ale pantofilor ei pe aleea îngustă. Duse microfonul la buze și le șopti bărbaților din dubă:
- Doi copii.
- Ce?

Repetă, vorbind mai tare:
- Doi copii în vehicul. Contramandați.
- Te pierdem. Unde ești?
- Pe o alee. Vin la voi.

Analise ieși de pe alee și trecu pe lângă o vilă în ruine, după care se întoarse pe propriile-i urme, când fu sigură că nu e filată, și deschise ușa cu o împingere puternică de umăr. Scurtătura aceasta îl evita pe Corbin. Ascultă după orice sunete care puteau anunța pericole, apoi urcă prin casa scării, deschisă spre cer, suind câte două trepte odată, aproape zburând ca o pasăre, tăcută și iute, până ajunse la o ușă de lemn ce păzea apartamentul de la ultimul etaj. O bombă făcuse o gaură imensă în acoperiș, dar ușa de acces în apartament rămăsese intactă, încă atașată de pereții crăpați. Trecu prin livingul distrus până la scara de incendiu, privind devastarea existentă înăuntru. Ocoli cioburile căzute de la o fereastră înaltă care explodase spre interior. Tencuiala pereților era fisurată și pătată de precipitații, iar păpușa unui copil fusese abandonată în graba evacuării. Dinspre vest, soarele portocaliu inunda încăperea, cândva magnifică, cu o strălucire caldă ce făcea ca sofaua roșcată să pară cuprinsă de flăcări. Curentul electric nu mai funcționa, însă briza mării ce pătrundea pe fereastră învârtea ventilatorul de plafon în cercuri scârțâitoare. Un șoarece intrus dispăru iute din vedere.

Analise traversă acoperișuri alăturate și intră în altă casă a scării, ceva mai departe. Un atrium central făcea legătura între clădiri, iar la bază se afla o curte presărată cu bucăți din cornișa prăbușită. Ea coborî câte două trepte odată, trecând pe lângă camere deschise acum spre cer. Bombe mici neexplodate zăceau pe paliere, dar în cursul vizitelor succesive de planificare a rutei, femeia ajunsese să ignore pericolul. Se grăbi să coboare în holul întunecat de la intrare, unde zări un bărbat înalt, profilat pe ușa din față. La auzul pașilor ei, el se întoarse.
- Ce te-a întârziat? întrebă Bauman.

Își scosese kaffiyehul, astfel încât fața bronzată îi era vizibilă - un sud-african blond și aspru, îmbrăcat în uniformă de camuflaj largă, cu legitimația de presă laminată în plastic prinsă la gât. Buzele subțiri îi erau țuguiate și o privea gânditor.
- M-a văzut Corbin și a trebuit să vin pe altă rută.
- Te-a recunoscut?
- Mi-a strigat numele.

După un moment de tăcere, relația tensionată dintre ei fu punctată de judecata rapidă a lui Bauman.
- Asta-i neplăcut.

Auziră chemarea la rugăciune amplificată a muezinului, care nu reuși totuși să golească strada. După aceea, în căștile lor răsună un ordin. Traversară împreună strada spre o dubă albă France-Presse. Analise se strecură înăuntru și Bauman o urmă, închizând ușa.

Rick Aldrich, șeful stației CIA din Beirut, era deja acolo, la fel ca Gal, omologul său israelian din cadrul operațiunii. Când auziră ușa închizându-se, ridicară privirile de la monitorul pe care era afișată o imaginea a jeepului transmisă de dronă. Aldrich vădea iritarea energică a cuiva cărui i se întrerupsese concentrarea. Înalt, abia trecut de șaizeci de ani, avea chip aspru, palid de nopțile nedormite, și ochi de un albastru-intens. Avea acea duritate febrilă care însoțește munca periculoasă sub acoperire, însă Analise știa că el se considera un agent CIA, ce își asuma riscurile pe care le repartiza altora. Era discret și curajos, ridica rareori vocea, totuși privirea lui aprigă putea nimici. Făcea parte din vechea gardă, aruncată recent în războiul împotriva terorii, și aluneca ocazional în anacronismele eroice ale Războiului Rece, ceea ce-l făcea să pară depășit de situație.
- În jeep sunt doi copii, spuse femeia. Contramandați misiunea!

Gal păru ușor deranjat de tonul ei. Agentul Mossad era mai vârstnic, cu trupul mai fragil, dar avea ochii limpezi și expresia liniștită a cuiva care ascultă cu răbdare, însă își formează propria judecată. Mâinile îi erau delicate, cu unghii îngrijite, nu unele care ar fi putut strangula un om sau ținti o armă, ci mâinile unui contabil care înregistra debite și credite împotriva adversarilor săi, bifând într-un registru. Cine l-ar fi privit nu s-ar fi gândit că era genul care să înceapă o bătaie într-un bar.

Gal reveni spre monitor și privi cu atenție. Ecranul arăta jeepul ocolind craterul lăsat de o bombă, în timp ce se deplasa prin labirintul de străzi înguste spre Pajero-ul parcat. Toți știau ce avea să se întâmple și înțelegeau că un pas fusese făcut și următorul se apropia rapid. O explozie puternică avea să cuprindă Pajero-ul, trimițând șrapnele din explozivul profilat în jeepul care trecea. Semtex-ul era un exploziv precis, însă explozia sa letală ucidea fără discriminare, prieteni și dușmani, tineri și bătrâni, vinovați și nevinovați.
- M-ați auzit? Doi copii.

Analise rămase nemișcată în fața celor trei, care o priveau sceptic. Bărbați aflați în pragul victoriei, cărora li se cerea acum să se retragă. Gustul sângelui și satisfacția răzbunării erau fierbinți pe fețele lor.
- La naiba, rosti Gal.

Reveni către ecran și-i făcu semn tehnicianului tăcut, care manevra echipamentul de monitorizare și care avea în mână telefonul mobil ce urma să fie detonatorul.

Camera dronei viză jeepul în mișcare, mărind imaginea și arătând SUV-ul de sus. O mări iarăși, apropiindu-se. Mâna unui copil era clar vizibilă atârnând pe geamul din spate, jucându-se în curentul de aer.

Pajero-ul, cel mai recent model, acumulase un strat fin de praf și arăta ca orice alt SUV popular în rândul milițiilor Hezbollah. Plăcuța de înmatriculare era murdară, iar învelitoarea roții de rezervă atașată în spate era tăiată într-un loc. Nenumărate săptămâni se depuseseră eforturi intense pentru ca vehiculul nou să pară vechi și uzat în urma folosirii îndelungate pe drumurile dure din Liban. Nimic nu fusese trecut cu vederea. Un noroi galben special din valea Beqaa fusese trimis cu avionul în Carolina de Nord și încorporat în roți și șasiu pentru a imita aspectul de uzură. Doar seria șasiului fusese ștearsă pentru a împiedica investigatorii să ia urma vehiculului.

Imagini de la a doua dronă apărură pe alt ecran, iar monitoarele concurau între ele captând atenția celor cinci oameni din dubă. Transmisia de sus alterna cu o vedere frontală cu unghi redus de la o dronă ce plutea staționar undeva pe stradă.
- Rade-l, spuse Bauman și accentul său sud-african sună blând și de-a dreptul atrăgător.

Analise se uită mai întâi la Aldrich, apoi la Gal, fulgerându-l ulterior cu privirea pe Bauman.
- Am avut o înțelegere.

O tăcere umană se așternu în zumzetul electronic al monitoarelor și al dispozitivelor de comunicare ce controlau dronele. Analise abordă o expresie de toleranță supraomenească.
- Ce facem?
- Îl aruncăm în aer.
- Am fost văzută. El va face legătura.
- Nu contează. Rolul tău s-a terminat.
- În jeep sunt doi copii.

Femeia simți insulta indiferenței lor condescendente și fu cuprinsă de toată întreaga furie pe care i-o provocase tratamentul de până atunci din Agenție. Apelative în timpul antrenamentelor, camaraderia masculină care o excludea și avansurile sexuale grosolane. Întreaga povară a luptei ei pentru a fi respectată. Ei erau agenții bărbați cu vechime care se bucurau de glorie, iar ea era colega tânără de rang inferior care avea să sufere durerea de a ști că-l amețise pe băiat cu minciuni îngrozitoare pentru a-i câștiga încrederea. Asta nu se va întâmpla, gândi ea. Cadoul ei de despărțire de CIA ar fi însemnat o viață de resentimente.
- Ce dracu-i porcăria asta? zise Analise și privi în jur. Ce facem noi aici?

Îl apucă pe Gal de sacoul sport bine călcat și-l trase acum, răsucindu-l. Erau de aceeași înălțime, însă bărbatul era mai vârstnic și suferea de astm. Atenția tuturor trecu de la monitor la confruntarea ei violentă.
- Și tu? îl întrebă Analise pe Aldrich.
- Două străzi depărtare, anunță încet tehnicianul, o rotiță imperturbabilă a operațiunii.

Toate privirile fură atrase înapoi spre monitor, unde videocamera dronei arăta jeepul avansând pe o stradă pustie, apoi efectuând ocolul necesar în jurul unui crater de bombă și îndreptându-se spre Pajero-ul parcat mai departe.

Din a doua dronă se auziră voci slabe întrerupte de paraziți, după aceea tăcere totală până când interveni vocea unui american, undeva în afara videocamerei, în Haret Hreik, ascuțit și iritat.
- În vehicul sunt copii. Ați auzit?

Gal vorbi cu răbdare:
- Este un terorist căutat, o țintă de mare valoare cu mâinile pătate de sânge, iar misiunea asta este planificată de luni de zile. Pentru mine, au trecut ani.
- Nu-i corect, zise femeia.

Ochii lui Gal se mijiră. Nu spuse nimic. Nici furie, nici remușcare. Nicio apărare pentru ceva ce nu putea fi apărat. Numărătoarea inversă a tehnicianului în privința apropierii rapide a jeepului de Pajero crea o senzație de urgență în spațiul îngust.
- Voi ați făcut bomba, spuse Gal, șuierând de astm. Noi ne asumăm responsabilitatea. Mâinile tale sunt curate. Ți-ai anunțat îngrijorarea și-ți voi nota bineînțeles obiecția în raportul meu.

Se întoarse spre monitor.
- Sunt copii.
- Nu există nevinovați, zise Gal. Doar victime.

Încuviință din cap spre tehnicianul care ținea în mână telefonul mobil declanșator.

Analise se răsuci spre Bauman, îngrozită de tăcerea lui. Văzu chipul impasibil al unui om condamnat să ucidă extrajudiciar, fără sentimentalism. El era reticent, totuși nu atât de reticent, încât să spună ceva. Analise începuse să se întrebe despre indiferența lui. Expresia rece și goală de pe chipul lui era ceva ce femeia nu avea să uite.

Maxilarul lui Aldrich se încleștă și ochii i se îngustară - un taur furios. Dintr-un singur pas lung, ajunse lângă tehnician și tot corpul îi vibra de indignare. Luă telefonul mobil și-l închise.
- Vă rog să rețineți că eu sunt agentul superior de teren în această situație. După cum știți, mie îmi aparține decizia finală de a continua. Puteți face recomandări, însă eu decid.
- Nu așa se cooperează, spuse Gal.

Brațul lui Aldrich se ridică într-un arc lung sub plafonul dubei, spre vuietul avioanelor israeliene ce zburau la joasă altitudine.
- Data viitoare, fii amabil și avertizează-mă că declanșezi un război, ca să nu fiu nevoit să arăt ca un idiot nenorocit când Langley va întreba ce se întâmplă.
- Casa Albă știa. Împărtășirea informațiilor este treaba lor, nu a mea.

Toți erau conștienți de faptul că, în timpul discuției, jeepul trecuse de Pajero și era acum în afara pericolului, străbătând labirintul de străzi. Nimeni nu trebuia să spună ceea ce era evident. Misiunea se terminase. Luase sfârșit. Tot ce mai rămânea de făcut era să întocmească rapoarte post-acțiune contradictorii, care să pună un lustru anodin pe o catastrofă.

Gal își desprinse ochii de la imaginea de pe monitor a jeepului care scăpase de distrugere. Expiră încet și strânse din umeri. Dezamăgire și acceptare: emoțiile îngemănate ale unui vânător răbdător.
- Asta este, spuse el. O să facem alte planuri, dar să nu ne facem iluzii că va fi ușor. Ei au învățat cum să joace jocul. Hezbollahul și-a creat propria acoperire de protecție, mutându-se între diferite locații, schimbând mașinile și rutele de scăpare, închizând telefoanele mobile pe care le putem intercepta. Nu frecventează de două ori același restaurant. Nu va mai exista o șansă la fel de ușoară.

Puse apoi o mână liniștitoare pe Bauman, acceptând dezamăgirea nedorită.
- Suntem oameni. Eu am copii, ei au copii, toți avem nepoți și toți ne dorim o viață simplă, în care să trăim în pace cu alte familii. Asta-i adevărat pentru noi și pentru cei mai mulți dintre ei, totuși printre ei există voci stridente care cer sânge pentru sânge și care nu vor lăsa niciodată pacea să trăiască. Qassem este una dintre vocile acelea, așa că nu poate fi lăsat să trăiască.

Se uită la Analise, la Aldrich și după aceea la Bauman, care abia își stăpânea furia.
- Vom încerca iarăși. Un plan nou. Se uită la Analise: Sugerează ceva.

Îi făcu semn apoi șoferului dubei, care întorsese capul și privea prin ferestruică în interiorul vehiculului. Semnalul de plecare. Gal se așeză pe bancheta de lângă un perete. Toți ochii erau ațintiți asupra lui. Celebrul agent Mossad se alăturase Institutului de informații și operațiuni speciale din Israel în anii 1960 și urcase treptele ierarhiei. Toți cei din dubă știau că țelul carierei sale era vânarea lui Qassem.
- Dacă sunt dezamăgit? Bineînțeles, urmă el. Am mai fost și voi mai fi dezamăgit. Văd o întrebare pe fețele voastre. Ce urmează? Nu-i o întrebare la care sunt pregătit să răspund. Este aceeași întrebare care s-a pus după distrugerea celui de-al Doilea Templu. Darul profeției este dat nebunilor.

După ce lăsaseră eșecul în urmă, o oboseală nouă se instală asupra celor cinci oameni, care continuau să fie tăcuți, hurducându-se pe strada neasfaltată - o pierdere amară după un meci bine jucat.
- Ce să spun Knessetului? întrebă Gal. Că pentru a salva doi copii, l-am lăsat pe teroristul nostru numărul unu să scape? Și că el va ucide din nou mâine?
- Ai inversat lucrurile, spuse Aldrich. Mai bine să fie eliberați o sută de vinovați decât să se piardă o viață nevinovată.

Gal mormăi și flutură din mână încet, disprețuitor.
- Ți-ai greșit vocația, dacă așa crezi.