Ieri / Nu contează

Ágota Kristóf (1935-2011) s-a născut în Ungaria, pe care a părăsit-o clandestin în 1956, refugiindu-se la Neuchâtel, în Elveția. A lucrat într-o fabrică de ceasuri și a început să scrie în franceză, limba exilului său. Este autoarea Trilogiei gemenilor - Marele caiet (1986), Dovada (1988) și A treia minciună (1991) -, care i-a adus celebritatea pe plan mondial.
Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri (1995) își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într-o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală, pe nume Line; într-o bună zi, aceasta se ivește chiar din trecutul lui, din vremea când purta un alt nume... Oscilând între absurd, lirism și tensiune de coșmar, povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.

"O concizie care o să vă taie răsuflarea." (Hugo Marsan, Le Monde des Livres)



Evadarea

Ieri sufla un vânt familiar. Un vânt pe care deja îl mai întâlnisem.

Era o primăvară timpurie. Mergeam în bătaia vântului cu pași fermi, vioi, ca în fiecare dimineață. Dar aș fi vrut să mă-ntorc în pat, ca să stau întins, nemișcat, fără gânduri, fără dorințe, și să rămân astfel până ce aveam să simt că se apropie ceva care nu e nici voce, nici gust, nici miros, doar o amintire foarte vagă, de dincolo de hotarele memoriei.

Încetul cu încetul, ușa s-a deschis și mâinile mele vlăguite au pipăit cu groază blana moale și mătăsoasă a tigrului.
- Muzică, a spus el. Cântă ceva! La vioară sau la pian. La pian, mai degrabă. Cântă!
- Nu știu, am răspuns. În toată viața mea, n-am cântat niciodată la pian, n-am pian, n-am avut niciodată.
- În toată viața ta? Ce prostie! Du-te la fereastră și cântă!

În fața ferestrei mele era o pădure. Am văzut păsările adunându-se pe crengi ca să m-asculte cântând. Am văzut păsările. Capetele lor mici înclinate și ochii lor ficși privind undeva, prin mine.

Muzica mea era din ce în ce mai sonoră. A devenit insuportabilă.

O pasăre moartă a căzut de pe o creangă. Muzica a încetat.

M-am întors cu spatele spre fereastră.
 
 Stând în mijlocul camerei, tigrul zâmbea.
- Ajunge pentru azi, a spus. Ar trebui să exersezi mai des.
- Da, promit, o să exersez. Dar aștept niște musafiri, înțelege-mă, te rog. S-ar putea să li se pară ciudată prezența ta aici, la mine.
- Firește, a încuviințat el, căscând.

Cu pași supli, a ieșit pe ușa pe care-am încuiat-o de două ori în urma lui.
- La revedere, a strigat din nou.


Line mă aștepta la intrarea în fabrică, rezemată de perete. Era atât de palidă și de tristă încât m-am hotărât să mă opresc ca să stăm de vorbă. Dar am trecut pe lângă ea și nici măcar n-am întors capul în direcția ei.
 
 Ceva mai târziu, când deja îmi pornisem mașina, ea era lângă mine.
- Știi, e ciudat. Nu te-am văzut niciodată râzând. Te cunosc de ani de zile. În toți anii ăștia, n-ai râs niciodată.

M-am uitat la ea și am izbucnit în râs.
- Aș prefera să n-o faci, a spus.

În clipa aia, m-a cuprins o neliniște puternică și m-am aplecat pe fereastră, ca să văd dacă vântul mai e acolo. Mișcarea copacilor m-a liniștit.

Când m-am întors spre ea, Line dispăruse. Așa că i-am vorbit:
- Line, te iubesc. Te iubesc cu adevărat, Line, dar n-am timp să mă gândesc la așa ceva, trebuie să mă gândesc la atâtea alte lucruri, de exemplu la vântul ăsta, acum ar trebui să ies și să mă plimb în bătaia lui. Nu cu tine, Line, nu te supăra. Plimbarea în bătaia vântului se poate face numai de unul singur, pentru că există un tigru și un pian al cărui cântec omoară păsările, iar frica poate fi alungată doar de vânt, e un fapt bine cunoscut, îl știu de mult timp.

Jur-împrejurul meu, mașinile cântau Îngerul Domnului^[i] .

Am mers pe aleea dintre ele. Ușa era deschisă.
 
 Ușa era mereu deschisă și eu nu încercasem niciodată să ies pe ușa aia.

De ce?


Vântul mătura străzile. Erau pustii și mi se păreau bizare. Nu le mai văzusem niciodată dimineața, în zi de lucru.

Mai târziu, m-am așezat pe-o bancă de piatră și am plâns.

După-amiaza era însorită. Pe cer alergau norișori și temperatura era foarte plăcută.

Am intrat într-un bistrou, mi-era foame. Chelnerul a pus în fața mea o farfurie cu sendvișuri.

Mi-am spus:
- Acum trebuie să te-ntorci la fabrică. Trebuie să te-ntorci, n-ai de ce să încetezi lucrul, nu există niciun motiv. Da, mă-ntorc chiar acum.

Am început iarăși să plâng și mi-am dat seama că mâncasem toate sendvișurile.

Am luat autobuzul ca să ajung mai repede înapoi. Era trei după-amiază. Mai puteam lucra încă două ore și jumătate.

Cerul se acoperise de nori. Când autobuzul a trecut pe lângă fabrică, controlorul s-a uitat la mine. Ceva mai târziu, m-a atins pe umăr:
- Aici e capătul, domnule.

Am coborât într-un fel de parc. Copaci, câteva case. Se înnoptase deja când am intrat în pădure.

Acum ploaia era deasă, amestecată cu zăpadă. Vântul îmi biciuia fața cu sălbăticie. Dar era el, același vânt.

Mergeam, din ce în ce mai repede, către o culme.
 
 Am închis ochii. Oricum nu vedeam nimic. La fiecare pas dădeam peste câte-un copac.
- Apă!

Departe, deasupra mea, cineva strigase.
 
 Ridicol, doar era apă peste tot.

Și mie îmi era sete. Mi-am dat capul pe spate și, cu brațele larg deschise, m-am lăsat să cad. Mi-am îngropat fața în noroiul rece și nu m-am mișcat.

Așa am murit.

Curând, trupul meu s-a contopit cu pământul.


Firește că n-am murit. Un trecător m-a găsit zăcând în noroi, în mijlocul pădurii. A chemat o ambulanță, am fost dus la spital. Nici măcar nu eram înghețat, doar ud leoarcă. Dormisem o noapte în pădure, atâta tot.

Nu, nu eram mort, aveam doar bronhopneumonie aproape letală. A trebuit să rămân în spital șase săptămâni. Când mi-a trecut boala de plămâni, m-au transferat la psihiatrie, fiindcă voisem să mă sinucid.
 
 Am fost încântat să rămân în spital, fiindcă nu doream să mă-ntorc la fabrică. Acolo mă simțeam bine, mi se purta de grijă și puteam dormi. La masă, aveam de ales unul dintre mai multe meniuri. Puteam chiar să fumez în salonul ăla mic. Când am vorbit cu doctorul, am putut fuma și eu.
- Nu poți scrie despre propria ta moarte.
 
 Psihiatrul mi-a spus asta, și sunt de acord cu el, căci, mort fiind, nu poți să scrii. Dar, în sinea mea, mă gândesc că pot scrie orice, chiar dacă e imposibil și chiar dacă nu e adevărat.

În general, mă mulțumesc să scriu în capul meu. E mai ușor. În cap, totul merge ca pe roate. Dar, odată ce scrii, gândurile se transformă, sunt răstălmăcite, și gata, totul devine fals. Din cauza cuvintelor.

Eu scriu oriunde mă duc. Scriu în drum spre stația de autobuz, scriu în autobuz, în vestiarul bărbaților, în fața mașinii pe care lucrez.

Problema e că nu scriu ceea ce ar trebui să scriu, scriu orice, lucruri pe care nimeni nu le poate înțelege și pe care nici măcar eu nu le înțeleg. Seara, când copiez ceea ce am scris în cap de-a lungul zilei, mă întreb de ce-am scris totul. Pentru cine și din ce motiv?

Psihiatrul mă-ntreabă:
- Cine e Line?
- Un personaj inventat. Nu există.
- Tigrul, pianul, păsările?
- Pur și simplu coșmaruri.
- Ai încercat să mori din pricina coșmarurilor tale?
- Dacă aș fi încercat cu adevărat să mor, aș fi fost deja mort. Am vrut doar să mă odihnesc. Nu mai puteam continua să trăiesc așa, cu fabrica și cu tot restul, cu absența lui Line, cu lipsa oricărei speranțe. Trezirea la cinci dimineața, mersul, alergatul pe stradă ca să prind autobuzul, patruzeci de minute de călătorie, sosirea în al patrulea sat, între zidurile fabricii. Graba - ca să-mbrac halatul gri, să pontez, să fug la mașină, s-o pornesc, să dau gaura cât mai repede cu putință, să găuresc, să găuresc, mereu aceeași gaură în aceeași piesă, de zece mii de ori pe zi dacă e posibil, pentru că de viteza asta depinde salariul nostru, plata noastră.

Doctorul zice:
- Asta e viața de muncitor. Fiți mulțumiți c-aveți de lucru. Există o grămadă de șomeri. Cât despre Line... O fată blondă și drăguță vine să vă vadă în fiecare zi. De ce n-ar putea s-o cheme Line?
- Fiindcă e Yolande și numele ei n-o să fie niciodată Line. Știu că nu e Line. Nu e Line, e Yolande. Ce nume ridicol, nu-i așa? Iar ea e tot atât de ridicolă. Părul ei blond vopsit, adunat în vârful capului, unghiile date cu ojă roz, lungi ca niște gheare, tocurile ascuțite, de zece centimetri. Yolande e scundă, foarte scundă, domnule, așa că poartă pantofi cu tocuri de zece centimetri și are o coafură ridicolă.

Doctorul râde:
- Atunci de ce continuați să vă vedeți cu ea?
- Pentru că n-am pe nimeni altcineva. Și pentru că n-am chef să mă schimb. La un moment dat, m-am schimbat atât de mult, încât m-am săturat de schimbări. Oricum, nu e mereu la fel, cu o Yolande sau alta? Mă duc la ea o dată pe săptămână. Ea gătește și eu aduc vinul. Nici vorbă de dragoste între noi.

Doctorul zice:
- Poate că nu din partea dumneavoastră. Dar ce știți despre sentimentele ei?
- Nu vreau să știu nimic. Sentimentele ei nu mă interesează. O să continui să mă văd cu ea până când sosește Line.
- Încă mai credeți că va sosi?
- Cu siguranță. Știu că există undeva. Întotdeauna am știut că m-am născut doar ca s-o întâlnesc. Și cu ea e la fel. S-a născut doar ca să mă-ntâlnească pe mine. Numele ei este Line, e soția mea, dragostea mea, viața mea. N-am văzut-o niciodată.

 
Pe Yolande am cunoscut-o când mi-am cumpărat șosete. Negre, gri și albe, de tenis. Eu nu joc tenis.

Când am văzut-o pe Yolande pentru prima oară, am găsit că e frumoasă. Grațioasă. Își înclina capul când îmi arăta șosetele, zâmbea, aproape că dansa.

Am plătit șosetele și am întrebat-o:
- Este posibil să vă văd altundeva?

A râs prostește, dar nu m-a interesat prostia ei. Doar trupul.
- Așteptați-mă vizavi, în cafenea. Termin la cinci.
 
 Am cumpărat o sticlă de vin, apoi am așteptat-o în cafeneaua de vizavi, cu șosetele într-o pungă de plastic.

A venit. Am băut o cafea, apoi am mers la ea.
 
 E o bucătăreasă excelentă.

Îi poate părea frumoasă oricui n-a văzut-o dimineața, când se trezește din somn.

Atunci e doar o creatură mică, mototolită, cu părul lațe, cu machiajul stricat, cu inele imense de khol în jurul ochilor.

O urmăresc cu privirea când se duce la duș, picioarele ei sunt subțiri, aproape că n-are fese și sâni.

Stă în baie cel puțin o oră. Când iese, e din nou Yolande cea frumoasă și proaspătă, impecabil coafată, impecabil machiată, cocoțată pe tocuri de zece centimetri. Surâzătoare. Râzând prostește.

De obicei, plec acasă sâmbătă seara târziu, dar uneori rămân până duminică dimineața. Atunci iau și micul-dejun cu ea.
 
Ea aduce cornuri de la o brutărie deschisă duminica, aflată la douăzeci de minute de mers pe jos de locuința ei. Face cafea.

Mâncăm. Apoi mă-ntorc acasă.

Ce face Yolande duminica, după ce plec eu? Habar n-am. N-am întrebat-o niciodată.

Minciuna

Dintre toate minciunile mele, asta e cea mai amuzantă: când ți-am spus cât de mult îmi doresc să-mi revăd țara.

Ți-ai fluturat pleoapele, înduioșată, și ți-ai dres glasul, căutând cuvinte care alină, pline de înțelegere. Toată seara n-ai îndrăznit să râzi. A meritat din plin să-ți spun povestea aia.

După ce m-am întors acasă, am aprins luminile în toate camerele și m-am oprit în fața oglinzii. M-am privit până când imaginea mi-a devenit cețoasă, de nerecunoscut.

M-am plimbat prin camera mea ore în șir. Cărțile mele zăceau fără viață pe masă și pe rafturi, patul meu era rece, prea curat, nu putea fi vorba să mă duc la culcare.

Zorii se apropiau și ferestrele caselor de vizavi erau negre, toate.

Am verificat de mai multe ori dacă ușa e încuiată, apoi am încercat să mă gândesc la tine ca s-adorm, dar erai doar o imagine cenușie, fugitivă, ca toate celelalte amintiri ale mele.

Ca munții negri peste care am trecut într-o noapte de iarnă, ca odaia din ferma dărăpănată în care m-am trezit într-o dimineață, ca fabrica modernă în care lucrez de zece ani, ca un peisaj pe care l-ai văzut prea mult și nu mai ai niciun chef să-l privești.

În scurt timp n-am mai avut la ce să mă gândesc, au rămas doar lucruri la care nu voiam să mă gândesc. Mi-ar fi plăcut să plâng puțin, dar n-am putut, fiindcă n-aveam niciun motiv.


Doctorul mă întreabă:
- De ce ați ales numele Line pentru femeia pe care o așteptați?

Îi răspund:
- Pentru că pe mama mea o chema Lina și am iubit-o foarte mult. Aveam zece ani când a murit.

El spune:
- Vorbiți-mi despre copilăria dumneavoastră.

Mă așteptam la asta. Copilăria mea! Toată lumea e interesată de copilăria mea.

Am scăpat cu bine de întrebările lui stupide. Aveam o poveste despre copilărie bine pregătită pentru orice ocazie, minciuna mea era perfect pusă la punct. O folosisem deja de mai multe ori. Le-o spusesem Yolandei, puținilor mei prieteni și cunoscuți, și e cea pe care i-o voi spune și lui Line.

Sunt un orfan de război. Părinții mei au murit în bombardamente. Sunt singurul supraviețuitor din familie. N-am avut frați sau surori.

Am crescut într-un orfelinat, ca mulți alți copii din epoca aia. Când aveam 12 ani, am fugit din orfelinat și am trecut granița. Asta e tot.
- Asta e tot?
- Da, tot.

N-am de gând să-i povestesc despre adevărata mea copilărie!


M-am născut într-un sat fără nume, într-o țară lipsită de importanță.

Mama mea, Esther, cerșea prin sat, se și culca mereu cu diverși bărbați, țărani care îi dădeau făină, porumb și lapte. Mai și lua fructe și legume de pe câmp și de prin grădini, uneori chiar și o găină sau câte-o rață tânără din câte-o curte.

Când tăiau un porc, țăranii păstrau pentru mama resturile, măruntaiele și nu știu ce altceva, tot ce nu voiau ei să mănânce.

Pentru noi, totul era bun.

Mama era hoața, cerșetoarea, curva satului.

Eu stăteam în fața casei, mă jucam cu lut, îl frământam, făceam falusuri imense, sâni, fese. Din lut roșu am modelat și trupul mamei, mi-am înfipt în el degetele de copil ca să-i fac găurile. Gura, nasul, ochii, urechile, vaginul, anusul, buricul.

Mama era plină de găuri, ca și casa noastră, hainele și pantofii mei. Îmi umpleam găurile din pantofi cu nămol.

Trăiam în curte.

Când mi-era foame, sau somn, sau frig, intram în casă, găseam ceva de mâncare - cartofi copți, porumb copt, lapte bătut, uneori pâine - și mă culcam pe salteaua de paie de lângă sobă.

De cele mai multe ori, ușa dormitorului era deschisă, ca să pătrundă acolo căldura din bucătărie. Vedeam și auzeam tot ce se întâmpla în odaia aia.

Mama venea în bucătărie ca să-și spele fundul într-o găleată, se ștergea cu o bucată de pânză și se culca la loc. Abia dacă-mi vorbea și nu mă săruta niciodată.

Cel mai surprinzător e c-am rămas singurul ei copil. Încă mă întreb cum a reușit mama să scape de celelalte sarcini și de ce m-a "păstrat" pe mine. Poate-am fost primul ei "accident". Diferența de vârstă dintre noi e de numai șaptesprezece ani. Poate că abia după aceea a învățat ce e de făcut ca să scape de copii înainte de a o îngreuna și să supraviețuiască.

Mi-aduc aminte că se-ntâmpla să stea în pat câteva zile de-a rândul și că toate cârpele erau îmbibate de sânge.

Bineînțeles că puțin îmi păsa de toate astea. Pot spune chiar că am avut o copilărie fericită, pentru că nu știam că există și alte soiuri de copilării.

Nu mergeam niciodată în sat. Locuiam lângă cimitir, pe ulița din margine, în ultima casă. Eram fericit jucându-mă în curte, în noroi. Cerul era uneori frumos, dar mie îmi plăceau vântul, ploaia, norii. Ploaia îmi lipea părul de frunte, de gât și de ochi. Vântul îmi usca părul, îmi mângâia fața. Monștrii ascunși în nori îmi vorbeau despre meleaguri necunoscute.

Iarna îmi era mai greu. Îmi plăceau și fulgii de zăpadă, dar nu puteam sta prea mult afară. N-aveam haine destul de călduroase și mi se făcea repede frig, îmi înghețau mai ales picioarele.

Din fericire, în bucătărie era întotdeauna cald. Mama aduna bălegar de vacă, lemne uscate și gunoaie ca să facă focul. Nu-i plăcea să rabde de frig.

Uneori, un bărbat ieșea din dormitor și venea în bucătărie. Mă privea lung, mă mângâia pe păr, mă săruta pe frunte, îmi punea mâinile pe obrajii lui.

Nu-mi plăcea asta, mi-era frică de el, tremuram. Dar n-aveam curaj să-l resping.
 
 Venea des. Și nu era un țăran.

De țărani nu-mi era frică, îi uram, îi disprețuiam, mă dezgustau.

Pe bărbatul ăla, ăla care mă mângâia pe păr, l-am întâlnit apoi la școală.

În sat era una singură. Același învățător le dădea lecții elevilor din toate clasele, până într-a șasea.

În prima mea zi de școală, mama m-a spălat, m-a îmbrăcat, m-a tuns. Și ea s-a îmbrăcat cât de frumos a putut. M-a dus până la școală. Avea doar 23 de ani, era frumoasă, cea mai frumoasă femeie din sat, și mi-era rușine cu ea.

Mi-a spus:
- Nu-ți fie frică. Învățătorul e om bun. Și deja îl cunoști.

Am intrat în clasă și m-am așezat în primul rând. Chiar în fața catedrei învățătorului. Am așteptat. Lângă mine stătea o fetiță care nu era foarte drăguță, palidă și slabă, cu fața încadrată de două codițe împletite. M-a privit și mi-a spus:
- Porți sacoul fratelui meu. Și pantofii lui. Cum te cheamă? Pe mine mă cheamă Caroline.

A intrat învățătorul și l-am recunoscut.
 
 Caroline a spus:
- E tata. Și acolo, în spate, stă fratele meu mai mare, cu copiii de vârsta lui. Iar acasă e fratele meu mai mic, n-are decât trei ani. Pe tata îl cheamă Sandor și aici el e șeful. Cum îl cheamă pe tatăl tău? Ce meserie are? E țăran, așa cred. În afară de tata, aici nu sunt decât țărani.

I-am spus:
- N-am tată. A murit.
- Oh! Păcat. Nu mi-ar plăcea să fie tata mort. Însă e război și mulți oameni vor muri în curând. Mai ales bărbați.

Am spus:
- Nu știam că e război. Dar s-ar putea să fii mincinoasă.
- Nu-s mincinoasă. În fiecare zi auzim vorbindu-se despre război la radio.
- N-am radio. De altfel, nici nu știu ce-i ăla.
- Ești într-adevăr tare prost! Cum te cheamă?
- Tobias. Tobias Horvath.
 
 Ea a râs:
- Tobias, ei, ăsta e un nume caraghios. Am un bunic pe care-l cheamă așa, dar e bătrân. De ce nu ți-au dat un nume normal?
- Nu știu, e doar... Pentru mine, Tobias e un nume normal. Nici Caroline nu e un nume prea grozav.
- Ai dreptate. Nu-mi place numele meu. Spune-mi Line, ca toată lumea.

Învățătorul a zis:
- Gata cu vorbăria, copii.
 
 Line a șoptit iarăși:
- În ce clasă ești?
- În clasa-ntâi.
- Și eu la fel.

Învățătorul ne-a dat câte o listă de cărți și caiete pe care trebuia să le cumpărăm.

Ceilalți copii au plecat acasă. Am rămas singur în clasă. Învățătorul m-a întrebat:
- Ai vreo problemă, Tobias?
- Da. Mama nu știe să citească și n-avem bani.
- Știu că n-aveți. Dar nu-ți face griji. Mâine dimineață o să ai tot ce-ți trebuie. Du-te liniștit acasă. Diseară vin pe la tine.


A venit. S-a încuiat în dormitor, cu mama. Era singurul care-nchidea ușa când i-o trăgea mamei.

Eu am adormit în bucătărie, ca de obicei.

A doua zi, la școală, am găsit pe pupitrul meu tot ce-mi trebuia. Cărți, caiete, creioane, mine de pix, gume, hârtie.

În ziua aia, învățătorul a spus că eu și Line nu putem rămâne în continuare alături, fiindcă stăm prea mult de vorbă. A mutat-o pe Line în mijlocul clasei, înconjurată de fete, și ea a stat de vorbă și mai mult decât înainte. Eu am rămas singur în fața catedrei.

În recreație, copiii mai mari au încercat să mă scoată din sărite. Strigau:
- Tobias, fiu de curvă, fiul lui Ester!

Învățătorul mi-a luat apărarea, spunând sus și tare:
- Lăsați-l pe ăsta mic în pace. Oricine se-atinge de el are de-a face cu mine.

S-au retras toți, cu capul în jos.

În recreații, numai Line venea la mine. Îmi dădea jumătate din sendvișul sau din prăjitura ei. Spunea:
- Părinții mei au zis că trebuie să mă port frumos cu tine pentru că ești sărac, pentru că n-ai tată.

Mi-ar fi plăcut să refuz sendvișul și prăjitura. Dar mi-era foame. Acasă n-aveam niciodată ceva atât de bun de mâncare.


Am continuat să merg la școală. Am învățat repede să citesc, să socotesc.

Învățătorul venea mereu la noi. Îmi împrumuta cărți. Uneori aducea haine și pantofi care-i rămăseseră mici fiului său mai mare. Eu nu le voiam pentru că știam că Line o să le recunoască, dar mama mă obliga să le port.
- Fără ele n-ai avea cu ce să te-mbraci. Vrei cumva să mergi despuiat la școală?

Nu voiam să merg la școală despuiat, nu voiam să merg la școală deloc. Dar școala era obligatorie. Ar fi venit poliția dacă nu m-aș fi dus. Așa mi-a spus mama. Ar fi băgat-o la închisoare și pe ea dacă nu mă trimitea la școală.

Așa că mă duceam. Am mers la școală șase ani de-a rândul.

Line îmi tot spunea:
- Tata e foarte bun cu tine. Am putea păstra hainele fratelui meu mai mare pentru cel mic, dar el ți le dă ție, fiindcă tu n-ai tată. Mama e de acord cu el pentru că și ea e foarte bună, crede că trebuie să-i ajutăm pe săraci.

Satul era plin de oameni foarte buni. Țărani și fii de țărani veneau mereu la noi acasă și ne-aduceau mâncare.

La 12 ani, am terminat școala obligatorie cu note excelente. Sandor i-a spus mamei:
- Tobias trebuie să-și continue studiile. Inteligența lui e peste medie.

Mama a răspuns:
- Știi foarte bine că n-am bani să-i plătesc studiile.

Sandor a insistat:
- Pot găsi un loc la un internat gratuit. Fiul meu cel mare e deja acolo. Au casă și masă. Nu trebuie să plătească nimic. Bani de buzunar o să-i dau eu. Ar putea ajunge avocat sau doctor.

A insistat și mama:
- Dacă pleacă Tobias, rămân de una singură. M-am gândit că, odată ce-o să crească, o s-aducă bani în casă. Lucrând pentru oamenii din sat.

Sandor a spus:
- Nu vreau să fac din fiul meu un țăran. Mai rău, argat, cerșetor ca tine.

Mama a spus:
- Am păstrat copilul ăsta cu gândul la bătrânețe. Și tu vrei să mi-l iei acum, când încep să-mbătrânesc.
- Am crezut c-ai păstrat copilul pentru că m-ai iubit și pentru că l-ai iubit.
- Da, te-am iubit și încă te mai iubesc. Dar am nevoie de Tobias. Nu pot trăi fără el. Tobias e acum cel pe care-l iubesc.

Sandor a ripostat:
- Dacă îl iubești cu adevărat, dispari. C-o mamă ca tine de el nu se poate alege nimic bun. Vei fi o povară și o rușine pentru el cât va trăi. Pleacă-n oraș. Îți plătesc eu drumul. Ești încă tânără. Mai poți amăgi bărbații încă vreo douăzeci de ani. Ai putea câștiga de zece ori mai mult decât de la țăranii ăștia păduchioși. Eu o să-i port de grijă lui Tobias.

Mama a spus:
- Din cauza ta am rămas aici, ca și din cauza lui Tobias. Am vrut să fie aproape de tatăl lui.
- Ești într-adevăr sigură că e fiul meu?
- O știi prea bine. Eram fată mare. N-aveam decât șaisprezece ani. Nu se poate să nu ții minte.
- Știu doar că de ani de zile te călărește tot satul.
 
 Ea a recunoscut:
- E adevărat. Dar altminteri din ce-aș fi trăit?
- Eu unul te-am ajutat.
- Da, haine vechi, pantofi vechi. Trebuia să mai și mănânc.
- Am făcut tot ce-am putut. Sunt doar un învățător de la țară și am trei copii.

Mama a întrebat:
- Nu mă mai iubești? Bărbatul a răspuns:
- Nu te-am iubit niciodată. M-ai vrăjit cu chipul tău, cu ochii tăi, cu gura ta, cu trupul tău. M-ai posedat. Dar pe Tobias îl iubesc. Îmi aparține. O să-i port de grijă. Însă tu trebuie să pleci. Tu și cu mine am terminat-o. Îmi iubesc soția și copiii. Chiar și pe cel născut de tine îl iubesc. Pe tine nu te mai suport. Nu ești nimic altceva decât o greșeală din tinerețe, cea mai mare greșeală a vieții mele.


Ca de obicei, am rămas singur în bucătărie. Din cameră se auzeau obișnuitele zgomote pe care le uram. În ciuda a tot ceea ce-și spuseseră, încă mai făceau dragoste.

I-am ascultat. Tremuram pe salteaua mea de paie, sub pătură, și toată bucătăria tremura odată cu mine. Palmele încercau să-mi încălzească brațele, picioarele, burta, dar nu era nimic de făcut. Mă zguduia un suspin care nu-mi putea ieși din trup. Pe salteaua mea de paie, sub pătură, am înțeles brusc că Sandor e tatăl meu și că vrea să scape de mine și de mama.

Îmi clănțăneau dinții.
 
 Mi-era frig.

Simțeam cum crește în mine ura pentru omul ăla care pretindea că mi-e tată și care-mi cerea acum s-o părăsesc pe mama, așa cum o părăsise el.

Un gol s-a înstăpânit în mine. Mă săturasem, nu mai voiam nimic. Nici să-nvăț, nici să muncesc pentru țăranii care veneau în fiecare zi să i-o tragă mamei.

Nu mai aveam decât o singură dorință: să plec, să bat drumurile, să mor, mi-era totuna. Voiam să mă duc cât mai departe, să nu mă mai întorc niciodată, să dispar, să mă scurg în pădure, în nori, să nu-mi amintesc nimic, niciodată, să uit, să uit.

Am luat cel mai mare cuțit din sertar, unul de tăiat carne. M-am dus în camera mamei. Cei doi dormeau. El întins peste ea. Scăldați în lumina strălucitoare a lunii. A lunii pline. A unei luni imense.

Am împlântat cuțitul în spatele bărbatului, l-am apăsat lăsându-mă pe el cu toată greutatea, astfel încât să pătrundă adânc și să treacă și prin trupul mamei.

Pe urmă am plecat.

Am mers prin lanuri de porumb și grâu, printr-o pădure. Am mers către locul unde apune soarele, știam că la vest de noi sunt alte țări, diferite de a noastră.

 
Am trecut prin sate cerșind, furând fructe și legume de pe câmp. M-am ascuns în trenuri de marfă, am călătorit cu șoferii de camioane.

Fără să-mi dau seama, am ajuns în altă țară, într-un oraș mare. Am continuat să fur și am cerșit ce-mi trebuia neapărat ca să supraviețuiesc. Dormeam pe stradă.

Într-o zi, m-a arestat poliția. M-a dus într-o "casă de copii" pentru băieți. Acolo erau delincvenți, orfani, dezrădăcinați ca mine.

Numele meu nu mai era Tobias Horvath. Îmi fabricasem un altul, folosind numele tatălui și al mamei mele. Mă chema Sandor Lester și eram luat drept orfan de război.

Mi s-au pus o grămadă de întrebări și s-au făcut cercetări în mai multe țări ca să-mi fie găsiți eventualii părinți supraviețuitori, dar nimeni nu-l pierduse pe Sandor Lester.

La internat eram bine hrăniți, bine spălați, bine educați. Directoarea era o femeie frumoasă, elegantă, foarte severă. Voia să devenim bărbați bine crescuți.

Când am împlinit șaisprezece ani, am putut să plec și să-mi aleg o meserie. Dacă aș fi optat pentru continuarea studiilor, ar fi trebuit să locuiesc tot în internat, și mă săturasem de directoare, de constrângerile impuse de orar, de dormitul în aceeași cameră cu alții.

Am vrut să câștig cât mai repede bani, ca să fiu cu desăvârșire liber.

Așa am ajuns muncitor într-o fabrică.


Ieri, la spital, mi-au spus că pot să mă-ntorc acasă și la lucru. Așa că m-am întors la mine și am aruncat în toaletă medicamentele pe care mi le dăduseră, pe cele roz, pe cele albe, pe cele albastre.

Din fericire, era vineri, mai aveam două zile până la reînceperea lucrului. Am profitat de ocazie ca să fac cumpărături, umplându-mi frigiderul.

Sâmbătă seara am fost în vizită la Yolande. Apoi, odată ajuns acasă, am băut câteva sticle de bere și am scris.

Mă gândesc

În clipa de față, mi-au rămas puține speranțe. Înainte eram mereu în căutare, mereu în mișcare. Așteptam ceva. Ce? Habar n-aveam. Dar mă gândeam că viața nu poate fi doar atât, adică nimic. Viața trebuia să fie ceva anume și așteptam să se întâmple acel ceva, îl căutam.

Acum mă gândesc că nu mai e nimic de așteptat, așa că stau în camera mea, pe un scaun, și nu fac nimic.
 
 Cred că viața există, dar în viața asta nu se-întâmplă nimic. Nimic pentru mine.

Pentru alții, poate, se întâmplă diverse lucruri, e cu putință, dar asta nu mă mai interesează.

Sunt aici, stau pe-un scaun, acasă. Visez un pic cu ochii deschiși, ei, nu cu adevărat. La ce aș putea să visez? Stau, pur și simplu. Nu pot spune că mi-e bine, nu de-asta stau aici, nu pentru binele meu, dimpotrivă.

Cred că nu fac nimic bun stând așa, și mai știu și că voi fi nevoit să mă ridic la un moment dat, mai târziu. Mă simt oarecum inconfortabil stând așa, fără să fac nimic, de mai multe ore sau de mai multe zile, nu știu. Dar nu-mi vine în minte niciun motiv pentru care ar trebui să mă ridic și să fac ceva. Pur și simplu nu văd deloc, chiar deloc, ce-aș putea face.

Evident că aș putea să fac puțină ordine, să fac curățenie, da, asta da. Locuința mea e destul de murdară, de neglijată.

Ar trebui cel puțin să mă ridic ca să deschid fereastra, aici miroase a fum, a putreziciune, a mucegai.

Dar nu mă deranjează. Sau mă deranjează puțin, dar nu suficient ca să mă ridic. M-am obișnuit cu mirosurile astea, nu le mai simt, mă gândesc doar că, dacă, din întâmplare ar intra cineva...

Dar acel "cineva" nu există.
 
 Nu intră nimeni.

Ca să fac totuși ceva, încep să citesc ziarul care stă pe masă de ceva vreme, de când l-am cumpărat... Nu mă obosesc să-l iau, desigur. Îl las acolo, pe masă, îl citesc de la distanță, dar astfel nu-mi intră nimic în cap. Așa că mă las păgubaș.

Oricum, știu că pe cealaltă pagină a ziarului e un bărbat tânăr, nu prea tânăr, exact ca mine, care citește același ziar într-o cadă rotundă, încastrată, studiază anunțurile și cotațiile de la bursă, foarte relaxat, cu un whisky de bună calitate la îndemână, pe marginea căzii. Pare chipeș, ager, inteligent, la curent cu totul.

Gândul la imaginea aia mă obligă să mă ridic și să vomit în chiuveta mea neîncastrată, ci atârnată prostește de peretele bucătăriei. Și tot ce iese din mine înfundă nenorocita aia de chiuvetă.

Sunt uimit la vederea acelei grămezi de mizerie, care pare de două ori mai mare decât tot ce-am mâncat în ultimele douăzeci și patru de ore. Contemplând porcăria aia, mi se face din nou greață și mă grăbesc să plec din bucătărie.

Ies în stradă ca să uit, mă plimb ca oricine altcineva, dar nu e nimic pe străzi, doar oameni, magazine și atât.

Din pricina chiuvetei înfundate nu-mi vine să mă-ntorc acasă și nici nu mai am chef să mă plimb, așa că mă opresc pe trotuar, cu spatele la un mare magazin, privesc oamenii care intră și ies și mă gândesc că ăia care ies ar trebui să rămână înăuntru, iar ăilalți, care intră, să rămână afară, ceea ce ar face economie de mișcare și i-ar scăpa de oboseală.

Ar fi un sfat bun pentru ei, dar nu m-ar asculta. Așa că nu spun nimic, nu mă mișc, nici măcar nu mi-e frig aici, la intrare, profit de căldura care iese din magazin, pentru că ușile sunt mereu deschise, și mă simt aproape la fel de bine ca adineauri, când stăteam pe scaun în camera mea.