Huriile

Kamel Daoud (n. 1970) este unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori algerieni contemporani. A publicat mai multe volume de povestiri și cronici. Romanul său de debut, Cazul Meursault, contraanchetă (2013), a fost distins cu Prix Goncourt du Premier Roman, Prix François Mauriac și Prix des cinq continents de la francophonie.

Jurnalist cu opinii ferme legate de problema arabă, Daoud a devenit în 2014 ținta unei fatwa care cerea moartea sa pentru insulte la adresa religiei. Deși își dedică mare parte din timp literaturii, Daoud continuă să colaboreze cu articole în ziare prestigioase precum Le Point, The New York Times și Le Quotidien d'Oran. În 2024, romanul său Huriile a primit prestigiosul Prix Goncourt și Prix Transfuge.
Aube, fata care vestește venirea zorilor, este o tânără algeriană silită să rememoreze evenimente din Războiul de Independență al țării sale, pe care nu l-a trăit, ca să uite războiul civil din anii '90, care a marcat-o în mod direct. Tragedia îi este inscripționată pe trup: o cicatrice pe gât, în forma unui surâs, și corzile vocale distruse. Mută, visează să își recapete vocea. Își poate spune povestea doar fiicei pe care o poartă în pântece. Dar are oare dreptul să păstreze acest copil? Poți da viață atunci când aproape ți-a fost luată? Într-o țară care a adoptat legi ce pedepsesc pe oricine vorbește despre războiul civil, Aube decide să se întoarcă în satul ei natal, unde a început totul și unde morții îi pot răspunde la întrebări.

"Magistral!" (Télérama)

"Cu acest roman sufocat de mânie și indignare, Kamel Daoud atacă ipocrizia puterii. O carte realmente curajoasă." (Paris Match)

"O capodoperă. Kamel Daoud dă cuvântul tuturor victimelor războiului civil din Algeria anilor '90. Un roman absolut magnific." (Franz-Olivier Giesbert, RTL)

"O frescă istorică însuflețită de un lirism eclatant." (Le Parisien)

"Un mare roman!" (Arnaud Viviant, Le Masque et la Plume)


Art. 46. - Se pedepsește cu trei (3) până la cinci (5) ani de închisoare și o amendă de 250.000 până la 500.000 de dinari orice persoană care, prin declarațiile, scrierile sau orice altă faptă a sa, utilizează sau instrumentalizează rănile tragediei naționale pentru a aduce atingere instituțiilor Republicii Algeriene Democratice și Populare, pentru a șubrezi statul, pentru a prejudicia onorabilitatea agenților săi care au slujit-o cu demnitate sau pentru a întina imaginea Algeriei pe plan internațional.

Urmărirea penală se declanșează din oficiu de către ministerul public. În caz de recidivă, pedeapsa prevăzută în prezentul articol se dublează. Carta pentru pace și reconciliere națională.


Aș vrea să rămân aici, să nu mă mai mișc din grădina asta părăginită. Să mă sustrag propriei mele povești. Dar cred că tocmai atunci când zac lipsite de cuvinte devin periculoase poveștile noastre. Ca o prăpastie. A mea îmi sapă gaura din gât.

O sonerie. E Khadija. La ora asta trebuie să fi ajuns la Paris ca să ia un al doilea avion până la Bruxelles, orașul cenușiu unde se ascund corzile mele vocale. În mintea ei reîncepe povestea cu leagănul din zorii zilei de 5 iulie 1962. Când îmi vorbește, cad din nou în burta ei, iar tu într-a mea. Suntem ca-n poveștile din O mie și una de nopți, dar nopți de minciuni.
- Alo? Mama? Eu...

Vorbește ea pentru amândouă, pentru o mie. Iar eu, pentru o semilună, o semifiică, o semisecundă.

O auzi? Mama capătă o intonație teatrală și cuvintele i se revarsă într-un râu de indignare. Nu îndrăznesc s-o întrerup, nici să strecor vreo vorbă. O ascult. "Sunt la Paris, îngeraș. Nu răspunde la telefon, îți dai seama? Și totuși e un mare chirurg, trebuie măcar să-mi explice. Secretara? Nu mai vreau să-i aud promisiunile că o să-mi găsească o programare mai târziu." Tace, își răpăie tobele într-un suflu de război și continuă: "Mi se repetă că poate o să revină. O urgență, da, așa mi-a zis secretara. N-au pic de omenie, fata mea. Pe deasupra, te-am lăsat singură!" Se repetă, imită un hohot de plâns, sunt sigură că-și frământă degetele. Sunt ghemuită în burta ei, pentru că de douăzeci și unu de ani mă poartă, mă protejează, îmi interzice să dau drumul cordonului care ne leagă și-mi vorbește fără oprire. "Cum aterizez, iau un taxi și mă duc. Acum ies din zona internațională, schimb terminalul. Și dacă nu-i acolo, fata mea, ei bine... Ei bine, mă întorc, da! Cu primul avion. Poate că ai dreptate. Poate am greșit eu, prințesa mea, dar pentru tine o fac, pentru vocea ta pe care o știu frumoasă. Iar dacă nu merge, o să trăim, fata mea, o să trăim." Vocea i se încarcă de promisiuni și tace ca să sublinieze ce a spus. Corzile vocale? Mi le-am imaginat în mii de feluri, Huria mea. Corzi adevărate, ca lanțurile de la fântâni, corzi ca acelea de chitară, fire ca ale pescarilor, funii de circ, de jongler sau de trapezist, de legat oile, funii de bărci, de marinari, de spânzurați... Când adaugi "vocale", vibrează, fac să se unduiască apa și zidurile. Acum o coardă unică ne leagă pe mine și pe Khadija, traversează marea și ajunge la urechea mea. Mama mă ține în pântece de când m-a adus de la un spital din Relizane, a doua zi după ce familia mea fusese masacrată. Mă învelesc în universul ei, îi ascult elogiile și poveștile ("Ești o carte unică", "Ochii tăi vin din paradis, nu-i strica!"), mă hrănesc cu ceea ce mestecă ea pentru mine.

Numai că acum suntem trei, îmbucate ca păpușile rusești. Iar ea va afla. Există riscul să se întoarcă mai repede dacă chirurgul ei belgian nu vine la întâlnire.

Se va întoarce la Oran mai repede decât prevăzuse, micuță Hurie. Și întâlnirea cu prezența ta o va omorî. Fiindcă nutrește un vis, luna mea, își imaginează detaliile și pânzeturile nunții mele, vrea un palat, un basm, o poveste care se încheie în paradis, să știi. Dar asta în limba exterioară. Limba ei interioară îmi strigă că, măritându-mă cu fast, are ambiția să rupă blestemul femeilor care vin pe lume fără tată și fără mamă, ca ea, sau care-i pierd, ca mine. Dorește o poveste cu o nuntă, un tată, o mamă și un copil care nu va fi abandonat într-o dimineață la ușa unei moschei. Vrea să dreagă ceea ce un Dumnezeu sau hazardul au făcut prost. Îți dai seama dacă vin la ea cu o burtă mare fără genealogie și rudenie, fără numele tatălui, de vreme ce tatăl tău a ales marea ca amantă? Nu că ar fi conservatoare sau mărginită în ce privește legile oamenilor, dar e o problemă veche și mereu vie pentru ea. Iar eu trebuie să reînfloresc și să trăiesc și să fiu fericită pentru amândouă. Iată cum stau lucrurile.


Când am ajuns la salon am urlat. Unii râdeau; s-au adunat în jurul meu și chiar m-au compătimit, cred. Nu pentru ce i se făcuse salonului, ci pentru că semănam cu un pește pe uscat. Și pentru că răgetul meu suveran ajungea în lumea lor fără sunetele firești. Le aruncam urlete murmurate pe care ochii mei căscați și datul din mâini le contraziceau. Jucam un mic teatru mut în universul lor de zgomote. Poliția? La ce bun? Ore de așteptare, un agent trimițându-mă la altul să-mi asculte plângerea. Zeflemelele lor, întrebările despre gâtul meu deschis, despre rana mea. Și cuvintele și frazele de repetat sau de înghițit ca niște pietre. Am rămas în picioare, sub afișele cu femei strălucind de frumusețe. Am preferat să mă abțin. De la ferestrele clădirilor, vecinele se uitau la mine curioase, batjocoritoare sau compătimitoare. Unele femei își aleg foarte repede tabăra. Ele cred că singurul mod de a supraviețui în închisoare e să devină gardiene. Asta sigur! Nu-l combați pe Dumnezeu, adică pe bărbați, în țara asta și, în fond, luna mea, simțeam că răzbunarea lor se apropie. M-am învârtit în cerc, am scrutat fiecare chip după dovezi, urme, dar degeaba. Am încercat să ridic oblonul vitrinei. Se împotrivea, răsucit, fracturat și inutil. Am reușit pe jumătate și m-am încovoiat ca să intru în salonul răvășit. Spărgătorii sfârtecaseră cele trei fotolii cum se face cu vacile la Had Chekala, cuvele zăceau sparte, șampoanele își împroșcaseră balele pe oglinzi, iar sticlele de parfum erau împrăștiate, cu gurile deschise, pe jos. Probabil că amestecul lor brutal se simțea de foarte departe. Aparatele de epilat, plăcile de îndreptat părul și uscătoarele dispăruseră. Apoi l-am văzut, un pachet mare, și, nu știu de ce, mi-au revenit în minte povești din război, al meu. Pe atunci, când se afișa pe ușile moscheilor lista celor care aveau să fie omorâți, li se trimitea un giulgiu curat și un săpun parfumat. Pentru ultima toaletă mortuară. La asta m-am gândit, tulburată de năvala bruscă a visului roșu în viața mea de zi cu zi. L-am desfăcut: mi se oferea un văl din pânză proastă, negru și larg. Și un Coran, verde și impasibil, cu litere aurii. Khadija nu trebuia să afle despre întâmplarea asta, mi-a șoptit jumătate din rațiunea mea. Am aprins o țigară și, în fața curioșilor, pe strada dintre salon și moschee, am fumat. În plină zi, le înfruntam privirile aspre. Am lăsat mirosul de tutun să alunece încet spre nările lor indignate. Pentru o clipă m-am gândit să sparg geamurile moscheii sau să strig niște insulte, dar cu ce voce, Huria mea?

Bănuiam că se va întâmpla așa ceva? Da, în clarobscurul intuiției. Știam că ne amenință un cuțit. Micul război dintre salonul meu și moscheea de vizavi, început de ceva timp, trebuia să se încheie mai devreme sau mai târziu. Între canula mea și difuzorul predicatorului, tensiunea era palpabilă și zvonul se răspândise în cartier.

Am făcut repede inventarul falsului jaf. Ce nu stricaseră, furaseră: niște mărunțiș din casă, aparatele cele mai costisitoare și produse cosmetice. Pe jos am strivit o perucă pe capul unui manechin chel. Îmi luaseră cele o mie de sticluțe de parfum, lăsându-mi numai unul: un flacon mare de mosc, parfumul preferat al bărboșilor lui Allah. Auzeam cum afară se răspândește un râs, cum trece din gură-n gură, apoi se umflă cu discursuri mărețe despre Dumnezeu și semnele lui. Femeile din cartier, cele care-mi frecventau salonul, asistau și ele la spectacol dindărătul obloanelor. Le purtam pică, dar, în fond, ce puteau face? Aveau să meargă în altă parte ca să se pregătească pentru bărbați. Eu nu sunt bărbat, nici femeie, ci o anomalie care, mai devreme sau mai târziu, trebuia eliminată. Din când în când, niște copii se aplecau pe sub oblonul rupt ca să mă întrebe ce s-a întâmplat. O voce puternică a tunat din cer, oprind timpul în loc. Urla, pe rând rugătoare și disprețuitoare, îmbufnată și exigentă, ca strigătul unui părăsit. Nicio femeie n-avea această putere vocală, nici dreptul de a o imita într-un minaret. Era chemarea la rugăciunea de la ora 13. Toată lumea a fugit și strada s-a golit.


Ora 13.30.

Nu vor fi cliente azi, nici mâine, nici mai târziu săptămâna asta. Nu voi putea repara nimic mai devreme de câteva zile. Înainte de Eid femeile se închid în bucătării ca să golească măruntaiele oilor, să gătească, să condimenteze și să aștepte mormăitul satisfăcut al masculilor. Până acum salonul meu era frumos decorat, agățam fotografii, insule, femei cu ochi aurii, și-mi plăcea să ascult discuțiile în sfârșit eliberate de bărbați. Azi n-am de periat păr, de alungit gene, de epilat sprâncene, n-am sexe pe care să le fac să fie mătăsoase, așa cum le plac bărbaților ca să ne imagineze virgine, n-am piele de netezit, puncte negre de scos, rădăcini albe de vopsit în nuanțe aduse special de la Paris. Nimic. Se apropie Sărbătoarea, cele două angajate ale mele s-au dus acasă și falșii jefuitori au trecut pe aici ca să-mi lase un mesaj foarte clar.

Pe Hanane, angajata mea, ai fi putut s-o întâlnești dacă am fi venit acum o săptămână. Nu vorbește aproape deloc, dar limba ei interioară i se ivește în nuanțele părului. Își plimbă coama oxigenată ca pe un strigăt. Îi accentuează în fiecare săptămână galbenul aprins, într-un exces furios de blond, ca să se răzbune pe viața ei dinainte. Știi, e nefericită și puternică în același timp și am angajat-o vara trecută fiindcă are mașină, se poate deplasa acasă la clientele grăbite. Da, Hanane conduce și ea și nu vorbește prea mult, sau aproape deloc. Aici se adună clientele ei fidele. Cele care trăncănesc întruna o preferă colegei sale. Nu cred că le ascultă poveștile interminabile, dar nu le întrerupe niciodată. Automobilul e tot ce a moștenit de la soțul ei, decedat acum cinci ani: o mașină veche și tăcerea care s-a cuibărit în ea. De cum a rămas văduvă în orașul ei, Chlef, cei cinci frați ai săi au pus-o să poarte văl integral și i-au impus masca pe față și supravegherea strictă a gesturilor, mișcărilor, privirilor. Nu mai avea voie nici măcar să se apropie de o fereastră, să ridice glasul în locuința lor sau să aibă telefon ori prietene. Numai o pasăre în cap. Și un Coran. "O femeie divorțată? O femeie văduvă? E o bombă în casă", explică bărbații referindu-se la mama, surorile sau fiicele lor revenite de la soț, aruncate ca niște șervețele după masă. Biata Hanane era supravegheată ca un fitil de dinamită sau o crăpătură în zid. Era în joc onoarea lor, nu viața ei. O pândeau pe rând și poate că visau tuscinci să moară ca prin farmec. Până la urmă, frații au măritat-o cu alt bărbat, de data asta la Oran, în cartierul Belgaid, la trei sute patruzeci și cinci de kilometri de casă. Sperau că vor face uitată povestea ei și că se va pierde din conversații. Era așa de departe: un mod de a o îngropa, de a face astfel încât să nu-și mai amintească propriul prenume sau drumul de întoarcere. Născuse un băiat, după moartea tatălui, și au obligat-o să-l abandoneze în grija bunicii. Încetul cu încetul, și-a pierdut darul vorbirii, ca și cum s-ar fi mutat în mintea ei. Și-a părăsit primul copil și a făcut altul, apoi un al treilea cu noul soț, care-i lua salariul și o supraveghea și el. Îl vedeam des aici, în cartier. Chiar la colțul străzii pe care mi-am deschis salonul. Spiona intrarea cu ochii lui de șobolan și cu monologurile lui mute și pline de ură.

Mi-e milă de Hanane. Mi se rupe inima de ea, dar inima nu se mai poate sfărâma, la un moment dat devine moloz și încetează să se mai înduioșeze. Când, într-o zi de vară, a venit la mine să caute de lucru, am angajat-o din două motive: avea mașină, cum ți-am zis, și avea părul bine îngrijit, cu o mână pricepută de femeie. E angajata mea, o plătesc, dar îi las misterul. Trebuie să hrănească o limbă interioară mai subtilă și mai bogată decât cea a oamenilor care discută sub periile ei. Soțul ei o supraveghează ca un proxenet. Vine aproape în fiecare zi, când nu adună sticle de plastic ca să le vândă, dar de ani buni Hanane se află în altă parte, în ea însăși. La sfârșitul fiecărei zile el înaintează puțin dinspre capătul străzii. Stă din ce în ce mai aproape, ca un corb, peste tot. Iar în prima zi a lunii îl găsesc, ca din întâmplare, la intrarea salonului, sub firmă, așteptându-și soția, adică salariul soției.

Cealaltă angajată? O cheamă Miriam. Îți voi povesti viața ei. Dar poate că marea va face asta mai bine decât mine. De două ori a încercat să plece din țară cu barca spre Spania, ca imigrantă clandestină. Și de două ori a prins-o paza de coastă. A fost închisă în penitenciarul de la Gdyel, apoi eliberată după un timp. A treia oară au găsit-o în cala unei nave comerciale din portul Oran care transporta făină. Ajunsă noaptea, s-a rătăcit pe culoarele vasului și a trăit trei zile pe întuneric. Au recuperat-o ca pe o fantomă, sulemenită cu alb și mai însetată decât o floare uscată. Trei zile se hrănise cu făină și linsese țevile de metal rece ca să găsească apă. Vorbește mereu despre asta și le face să râdă pe cliente, care adoră povestea ei de strigoaică pudrată sub nasul marinarilor îngroziți. Miriam e nostimă, dar vicleană și cred că, în sinea ei, nu mai vede niciun viitor, decât să meargă la mare și să înoate în zilele de odihnă. Și ea se consideră moartă de câțiva ani, după ultima plecare ratată.

Acum stau întinsă pe unul dintre fotoliile supraviețuitoare, simți după cum mi se destinde burta? Mâinile mele pipăie umflătura ta de viață, duna ta de carne. Încerc să mă calmez. Sunt furioasă. Ori de câte ori mă pândește un pericol sau mă dă vreun eveniment peste cap e ca și cum s-ar repeta ziua când au fost măcelăriți ai mei. Ca și cum urmează din nou momentul când un terorist mi-a tăiat gâtul. Totul e legat de ziua aceea fatidică, iar ziua aceea e legată de neant. O fixez cu greutate în memorie, mi-am făcut tatuaje cu ea pe piele ca să nu se piardă în ceață.