Grădina cețurilor din amurg

Tan Twan Eng s-a născut în Penang, Malaezia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg, al doilea roman al său, a fost distins cu Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013, fiind nominalizat și la Man Booker Prize 2012. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town. De același autor, la Editura Trei au mai apărut volumele Darul ploii (2009) și Casa ușilor, nominalizat la Booker Prize 2023.
Man Asian Literary Prize 2012, Walter Scott Prize 2013

Malaezia, 1951. Teoh Yun Ling, unica supraviețuitoare a unui lagăr japonez brutal din timpul războiului, caută alinare printre plantațiile de ceai din jungla din Cameron Highlands, locurile copilăriei sale. Aici descoperă Yugiri, singura grădină japoneză din Malaezia, și pe proprietarul și creatorul ei, enigmaticul Aritomo, fost grădinar al împăratului Japoniei, care acum trăiește în exil. Balansând între trecut și prezent și stucturat pe trei planuri temporale, Grădina cețurilor din amurg ne dezvăluie treptat și un tărâm al misterelor. Cine este, de fapt, Aritomo și cum a ajuns el să părăsească Japonia? De ce Magnus Pretorius, prietenul și gazda lui Teoh Yun Ling, nu pare să fie afectat de jafurile comuniștilor? Și, în cele din urmă, adevărata poveste despre cum a reușit Teoh Yun Ling să supraviețuiască războiului ar putea fi, oare, cel mai întunecat secret dintre toate?

"Un roman delicat și obsedant despre război, artă și memorie." (The Independent)

"Un roman poetic, plin de compasiune și durere, a cărui poveste se desfășoară în Malaezia de după Al Doilea Război Mondial... Într-un peisaj melancolic marcat de loialități complexe, grația și empatia se întrepătrund cu brutalitatea istoriei, creând un roman de o frumusețe deosebită, misterioasă, tragică." (Kirkus Reviews)

"Tan Twan Eng scrie cu o seninătate și o grație care îți taie respirația. Grădina cețurilor din amurg este un roman de un rafinament lingvistic și o inteligență pătrunzătoare... Dar cu toată strădania de a «capta liniștea pe hârtie», autorul oferă și o poveste plină de acțiune, de la sfârșitul imperiului." (The Independent)

"Conceput la fel de complicat ca o grădină japoneză, acest roman înșelător de liniștit are puterea de a inspira o varietate de emoții profunde, pasionale... Un roman obsedant, care cu siguranță vă va frământa multă vreme după ce ați închis cartea." (Booklist)


Mai era o oră bună până la răsăritul soarelui, dar, cum stăteam întinsă în pat, îi simțeam apropierea, eram conștientă de lumina care îmbrățișa curbura pământului. Pe vremea când mă aflam în lagăr, îmi era groază de lumina zorilor; aducea cu ea încă o zi de cruzimi greu de anticipat. Când eram prizonieră, mă temeam să deschid ochii dimineața. Acum, când nu mă mai aflam în lagăr, când eram liberă, nu voiam să închid ochii noaptea, când mergeam la culcare, de teama viselor care mă așteptau.

De această dată stătusem trează ca să citesc Sakuteiki în tălmăcirea lui Aritomo. Așa mi-am amintit câteva noțiuni fundamentale de grădinărit, despre care îmi vorbise Yun Hong. Citind comentariile lui Aritomo cu privire la originile grădinăritului în Japonia, mi-am dat seama că tot ce știam erau niște lucruri de suprafață.

Arta grădinilor își avea originea în grădinăritul practicat de călugării din templele chinezești. Grădinile erau făcute în așa fel încât să semene într-o oarecare măsură cu paradisul din viața de apoi. În Sakuteiki am găsit multe referiri la muntele Sumeru, centrul universului budist. Acum înțelegeam de ce multe dintre grădinile japoneze includeau, ca element central, o stâncă sau o compoziție cu pietre. Munții aveau un loc de seamă în peisajele geografice și sentimentale ale Japoniei și, de-a lungul veacurilor, poezia, folclorul și literatura fuseseră impregnate de prezența lor.

Poate că acesta era motivul pentru care Aritomo se stabilise în munți, mi-am zis. Poate că de aceea își construise casa printre nori.

Prima mențiune referitoare la arta grădinilor data cam cu o mie de ani în urmă, din perioada Heian, când se punea preț pe mono no aware, sensibilitatea față de sublim, și japonezii erau obsedați de toate aspectele culturii chineze. Grădinile din acea perioadă, dintre care niciuna nu s-a păstrat, erau un fel de cópii ale marilor grădini aparținând aristocraților chinezi care trăiau dincolo de Marea Japoniei. Fuseseră construite în jurul lacurilor pentru ca vizitatorii să se poată plimba în barcă, dar și ca să ofere un cadru prielnic pentru cercurile literare și concursurile de poezie, la care se cânta și se dădea drumul pe apă bărcuțelor de hârtie pe care erau scrise versuri.

Cu timpul, influența chineză s-a șters din cauza canoanelor estetice ale epocilor Muromachi, Momoyama și Edo, când grădinarii japonezi și-au statornicit propriile principii de compoziție și structură. Concepția grădinilor japoneze nu mai era tributară modei de dincolo de mare, de pe vechiul continent, ci se inspira din peisajele naturale ale Japoniei. Expansiunea budismului zen a adus cu ea mai multă rigoare și austeritate; excesele perioadelor anterioare au fost abandonate pe măsură ce călugării, meditând la credința lor, creau grădini tot mai aerisite, simplificându-le până când le lăsau aproape goale.
Am pus cartea jos și am închis ochii. Cât mi-aș fi dorit să mă pot descotorosi de tot ceea ce văzusem și auzisem, de amintirea suferințelor prin care trecusem!

În seara aceea, înainte să merg la culcare, îi spusesem lui Magnus că nu voi pleca din Cameron Highlands. A fost încântat, dar a strâns dezaprobator din buze când i-am spus că vreau să închiriez o căsuță prin apropiere.
- Nu se poate să stai singură, s-a împotrivit el.
- E primejdios, Yun Ling, i-a întărit vorbele Emily, care citea un roman, așezată în fotoliu la celălalt capăt al camerei.
- Pădurea e plină de teroriști, a insistat Magnus, pe un ton mai ridicat de data asta. Uite ce le-au făcut tinerilor semai!
- În Kuala Lumpur am locuit singură. În lagăr am trăit înconjurată de sute de oameni. Acum țin să fiu singură. Frederik, de pildă, are propria casă.
- Frederik e bărbat, Yun Ling, și soldat pe deasupra, mi-a răspuns Magnus. Și oricum, locuiește pe proprietate. Dar, așa cum ți-am spus, ești binevenită să stai cu noi cât dorești.
- Nu e corect din partea mea să abuzez de ospitalitatea voastră.

Magnus a aruncat o privire spre Emily înainte să vorbească. A tras aer adânc în piept și l-a expirat zgomotos.
- Avem câteva bungalouri goale pe proprietate. Înainte stăteau acolo administratorii adjuncți. Am să vorbesc cu Harper, să vedem care ar fi potrivit pentru tine.
- Nu vreau să par năzuroasă, dar trebuie să fie cât mai aproape de Yugiri. Și insist să-ți plătesc chirie.
- În schimb, a zis Emily, va trebui să iei masa cu noi cel puțin o dată pe săptămână. Nu vreau să te ascunzi.
- Întocmai, a spus Magnus. A, și încă ceva: am să pun un lucrător să te însoțească la Yugiri în fiecare dimineață. Și să te conducă acasă când ai terminat lucrul acolo.
- Toarnă-mi un pahar de vin și să sărbătorim.

Eram bucuroasă că o să fiu însoțită la dus și la întors. Mă îngrijora gândul că va trebui să merg pe jos până la Yugiri înainte să se lumineze de ziuă.

Cât a desfăcut sticla de vin, m-am învârtit prin cameră, admirând litografiile lui Pierneef. La capătul șirului era o gravură reprezentând o frunză. Privind-o cu atenție, am descoperit Conacul Majuba ascuns printre nervurile frunzei.
- Aritomo a făcut-o, a spus Magnus.

Alături era atârnată o cutie de sticlă înăuntrul căreia se afla o medalie; culorile panglicii erau asemănătoare cu cele ale steagului de pe acoperiș.
- Ce înseamnă Oorlog? am întrebat, citind ce scria pe medalie.

Magnus mi-a corectat pronunția și mi-a explicat că înseamnă "război".
- E tatăl tău? am întrebat iarăși, arătând spre fotografia sepia a unui bătrân cu joben și obrajii acoperiți de o barbă albă, deasă.

Magnus mi-a dat paharul cu vin.
- Ăsta? Ag, nee, e Paul Kruger, președintele Republicii Transvaal din timpul celui de-Al Doilea Război al Burilor. N-ai auzit de milioanele lui Kruger? Nu? Ei, atunci când au ocupat Pretoria, englezii au descoperit că din monetăria Transvaalului lipseau aur și argint în valoare de vreo două milioane de lire. O grămadă de bani pe vremea aia; ia gândește-te cât ar valora acum!
- Cine îi luase?
- Unii cred că Oom Paul îngropase aurul și argintul în Lowveld chiar în ultimele zile ale războiului.
- La fel cum se spune că au făcut japonezii?

Magnus a izbucnit în râs și a aruncat o privire spre Emily.
- Lao Puo, te-ai plâns domnișoarei de distracția mea de duminică? Află că ce au îngropat japonezii din Tanah Rata e un flecușteț pe lângă milioanele lui Kruger.
- Doar n-o valora mai mult decât aurul lui Yamashita? am zis. Povestea asta ai auzit-o?
- Cine n-a auzit-o?!
- E ciudat cum de apar întotdeauna povești din astea după războaie, am remarcat eu. A găsit cineva aurul îngropat de Kruger?
- De cincizeci de ani îl tot caută unii, dar nimeni n-a dat de el.

A ridicat privirea în tavan auzind huruitul îndepărtat al tunetului.

Pe perete mai era o fotografie.
- Acela e fratele meu, Piet, tatăl lui Frederik. Fotografia a fost făcută cu puțin timp înainte să moară, mi-a explicat Magnus, apropiindu-se de mine. L-am rugat pe Frederik s-o aducă atunci când a venit aici. E singura fotografie a unui membru al familiei pe care o am.
- Frederik seamănă mult cu tatăl lui.

Emily a lăsat jos cartea și l-a privit pe Magnus.
- Am pierdut tot - jurnalele bunicului, cărțile de rețete ale bunicii, animalele sculptate de mine din lemn de casia... a zis Magnus. Fotografiile părinților mei și ale surorii mele. Tot.
- Mai ții... vorbele mi s-au oprit în gât. Îți amintești fețele lor?

M-a privit îndelung. Am citit în ochii lui că îmi înțelegea spaimele.
- Multă vreme n-am putut. Dar de câțiva ani... mi-au venit iarăși în minte. Pe măsură ce îmbătrânești, începi să-ți amintești lucruri vechi.
- Are să plouă, a zis Emily.

S-a ridicat, i-a întins mâna lui Magnus și au ieșit împreună pe veranda care dădea spre grădina din spate. O pală de vânt, cu aripile muiate de ploaia de dincolo de munți, s-a năpustit în odaie, învolburând perdelele. Am șovăit o clipă, apoi am ieșit și eu, dar am stat mai la o parte.
- Nou lê die aarde nagtelang en week in die donker stil genade van die rëën, a șoptit Magnus, luând-o pe Emily pe după talie și trăgând-o spre el.

Nu știu din ce pricină, sunetul acelor vorbe m-a emoționat.
- Ce înseamnă? am întrebat.
- Acum pământul doarme noaptea-ntreagă, spălat de binecuvântarea tăcută a ploii, a spus Emily. E din poezia lui preferată.

S-a întors și s-a lipit și mai tare de Magnus.

Fulgerele s-au zvârcolit deasupra munților. Îndată după aceea a venit și ploaia, încețoșând noaptea.

Puțin înainte de ora șase am aprins veioza și mi-am pus o bluză veche, galbenă și o pereche de pantaloni până la genunchi. Pe mâini mi-am tras o pereche de mănuși de bumbac, tot vechi, pe care mi le dăduse Emily. Am intrat în bucătărie, unde servitorii aprindeau focul în sobe. Am mâncat două felii de pâine și am băut o cană cu lapte. Când ieșeam pe ușă, l-am auzit pe Magnus tușind, apoi dregându-și glasul în baia lui. Sirena plantației s-a pornit să sune, dar ne-am îndepărtat și sunetul a fost înăbușit de copaci.

Zorii mijeau când am ajuns la Yugiri. Era puțin cam devreme, așa că m-am dus la ușa din spate. Ah Cheong își sprijinea bicicleta de zid. A dat din cap când l-am salutat. Aritomo era pe terenul de tir. Am stat deoparte și l-am privit cum trage. Când a terminat, mi-a spus să-l aștept în fața casei. În scurtă vreme a venit și el; se schimbase într-o cămașă albastră și pantaloni kaki. A arătat spre blocnotesul meu.
- Nu vreau să iei notițe. Nici măcar să scrii ceva acasă, când pleci de aici.
- Dar n-am să pot ține minte totul.
- Va avea grijă grădina să-ți amintească.

Am lăsat carnetul în casă și l-am urmat în grădină, ascultând cu atenție ce aveam de făcut în ziua aceea.

Primii grădinari japonezi fuseseră călugări care doreau să recreeze raiul pe pământ în apropierea mănăstirii. În introducerea la Sakuteki citisem că Aritomo se trăgea dintr-o familie de niwashi - grădinari - care îi slujiseră pe conducătorii Japoniei încă din secolul al XVI-lea. Fiul cel mare ducea mai departe meseria moștenită de la tatăl său. Se spunea că primul Nakamura fusese un călugăr chinez pe vremea dinastiei Sung, izgonit din China. Călugărul traversase marea și ajunsese în Japonia, unde trăgea nădejde să răspândească învățăturile lui Buddha. Cu toate astea, s-a întâmplat să se îndrăgostească de fiica unui nobil de la curte; și-a călcat jurămintele și n-a mai plecat din Japonia. Îl priveam pe Aritomo cu coada ochiului și mai-mai că-mi venea să dau crezare acelei legende. Avea într-adevăr ceva dintr-un călugăr: ținuta lui, purtarea calmă, dar hotărâtă, felul în care vorbea, rar și cumpătat.
- Fii atentă, a zis, pocnind din degete în fața mea. Ce fel de grădină construiesc eu aici?

M-am gândit la părțile de grădină pe care le văzusem - aleile șerpuite și priveliștile variate - și am făcut o încercare.
- O grădină de plimbat. Nu, stați... o combinație între o grădină de plimbat și o grădină cu priveliști.
- Din care perioadă?

Aici mă încuiase.
- Nu pot să aleg una anume, am recunoscut. Muramachi nu este. Însă nu e pe de-a-ntregul nici Momoyama, nici Edo.
- Într-adevăr. Când am creat Yugiri, am vrut să combin elemente din perioade diferite.

Am ocolit o băltoacă lăsată de ploaie.
- Cred că a fost cu atât mai greu să armonizați toate părțile grădinii.
- Nu toate ideile mele puteau fi puse în practică. E unul dintre motivele pentru care fac aceste schimbări.

Mergând prin grădina despre care auzisem când aveam pe jumătate vârsta mea de acum, îmi doream ca Yun Hong să-mi fie alături. S-ar fi bucurat de grădină mult mai mult decât mine. Chiar mă întrebam ce caut eu acolo, trăind viața care ar fi trebuit să fie a surorii mele.

La fiecare cotitură, Aritomo îmi atrăgea atenția asupra unui aranjament de pietre, o sculptură deosebită sau un felinar de piatră. Privindu-le, ai fi zis că stau acolo, pe patul de mușchi, de veacuri întregi.
- Aceste obiecte îi spun călătorului că intră în altă etapă a călătoriei lui, mi-a explicat Aritomo. Îi spun să se oprească, să-și adune gândurile și să se bucure de priveliște.
- A existat vreo femeie care să învețe arta grădinăritului?
- Nu, dar asta nu înseamnă că nu e îngăduit. Pe de altă parte, ai nevoie de forță fizică pentru a construi o grădină. Unei femei i-ar fi greu și n-ar rezista multă vreme.
- Dar ce crezi că ne-au pus gardienii să facem? am întrebat într-o izbucnire de furie. Ne-au pus la săpat tuneluri, femei și bărbați laolaltă. Bărbații sfărâmau stânca, iar noi aruncam bolovanii într-o trecătoare, la câțiva kilometri distanță.

Am tras aer în piept și l-am dat afară șuierând.
- Yun Hong mi-a spus odată că, pentru a crea o grădină, ai nevoie de puterea minții, nu a trupului.
- Pe cât se vede, ai și una și alta din belșug, a zis.

Era să mă cuprindă iar furia, dar până să mai spun ceva, am auzit voci și râsete.
- Au venit lucrătorii, a zis Aritomo. Târziu, ca de obicei.

Bărbații erau în picioarele goale, îmbrăcați cu maiouri cârpite și pantaloni scurți, cu prosoape aruncate pe umăr. Aritomo mi i-a prezentat. Kannadasan, cel care o rupea puțin pe englezește, era șeful. Ceilalți patru nu știau decât tamil și malaeza. Când au auzit că urma să lucrez alături de ei, dinții lor albi au sclipit într-un zâmbet pe fețele negricioase.

Ne-am dus cu toții după Aritomo în spatele magaziei de unelte. Acolo fuseseră adunate pietre de diferite mărimi; unele erau cât o nucă de cocos, altele îmi ajungeau până la umăr.
- Le-am găsit în preajma peșterilor de la Ipoh, în timpul Ocupației, a zis Aritomo.
- Încă de pe atunci vă gândeați să faceți schimbări în grădină?
- Aveam nevoie de un motiv serios ca să-i țin pe lucrători aici. Așa că am umblat pe ici, pe colo, căutând materiale pe care să le pot folosi.
- Înseamnă că ați văzut și ați auzit ce le făceau oamenilor cei din Kempeitai, poliția militară.

Mi-a aruncat o privire, apoi s-a întors și a plecat, punând o tăcere stânjenitoare între noi. Simțind încordarea care plutea în aer, lucrătorii se fereau să se uite spre mine. Iar eu, privind silueta lui Aritomo îndepărtându-se, am înțeles că, oricât de greu mi-ar fi, va trebui să las deoparte prejudecățile dacă voiam să învăț ceva de la el.

Am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă.
- Pietrele pe care le-ați găsit... toate au semne ciudate, am zis.

A tăcut îndelung. În cele din urmă a glăsuit:
- Arta grădinilor se mai numește și arta așezării pietrelor. Acum înțelegi ce însemnătate au.

Am răsuflat ușurată, fără să las să se vadă. Ne-am întors la pietre și el le-a cercetat atent, frecându-le cu palmele ca să le curețe. Cele mai mari aveau între un metru și jumătate și un metru optzeci, erau înguste, cu muchii ascuțite și striații pe toată suprafața. Buruienile se încolăceau în jurul lor, parcă încercând să le tragă înapoi în pământul rece și umed.
- Fiecare piatră are personalitatea ei, nevoile ei.

A ales cinci, atingându-le cu mâna.
- Scoate-le în față.

Mi s-a tăiat respirația. Mă simțeam ca atunci când fusesem sclav pentru militarii japonezi și trebuia să le duc ordinele la îndeplinire. Parcă nu mai eram chiar atât de hotărâtă, mai ales că Aritomo mă privea într-un fel curios. M-am uitat în jur și mi-am amintit cum, în lagăr fiind, mă silisem să fac tot ce-mi stătuse în putere ca să scap cu viață. Înțelegeam acum că pornisem pe un drum care nu se sfârșise încă.
- Scoate-ți mănușile, m-a îndemnat Aritomo.
- Le pot spăla și, oricum, pot face rost de mai multe perechi.
- Ce fel de grădinar vrei să fii dacă nu simți pământul cu mâinile goale?

Ne-am uitat unul la altul multă vreme. I-am susținut privirea în timp ce mi-am scos mănușile și le-am îndesat în buzunare. Ochii i s-au oprit la mâna mea stângă. N-a făcut niciun gest, în schimb muncitorii au murmurat între ei.
- Ce așteptați? Să crească iarba? a strigat Aritomo, bătând din palme. Apucați-vă de treabă!