Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Darul ploii


Tan Twan Eng, traducere şi note de Mădălina Şerban

26.01.2011
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Darul ploii
Tan Twan Eng

Editura Trei, 2010
Traducere şi note de Mădălina Şerban


 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


*****
 

Era în sufragerie când m-am întors din bucătărie. Camera, la care n-am făcut niciodată schimbări, era parchetată, tavanul şi cornişele tencuite erau înalte şi întunecate. Statui din marmură neagră, ale unor eroi mitici romani, purtând torţe, iluminau vag colţurile camerei. Scaunele erau sculptate în Teak de Burmă şi capitonate cu o piele crăpată, conturul lor deformându-se în timp sub greutatea generaţiilor ce se aşezaseră pe ele. Străbunicul meu le comandase în Mandalay, când a construit Istana. Într-un colţ se afla o pianină Schumann. Am păstrat-o întotdeauna acordată perfect, deşi nimeni nu mai cântase la ea de foarte mulţi ani.

Ea examina un perete cu fotografii, sperând probabil să-l găsească printre ceilalţi. Ştiam că va fi dezamăgită. Nu am avut niciodată o fotografie cu Endo-san; printre toate fotografiile pe care le-am făcut, niciuna nu era cu el, ori cu noi toţi. Chipul lui era pictat în amintirea mea.
Îmi arătă una din poze.
- Aikikai Hombu Dojo?
Ochii mei îi urmăriră degetul.
- Da, am răspuns.

Era o fotografie de-a mea, realizată la Centrul Mondial de Aikido, în districtul Shinjukku din Tokyo, cu Morihei Ueshiba, fondatorul aikido-ului. Eram îmbracat într-ungi din bumbac alb - o uniformă de antrenament - şi hakama, pantalonii negri tradiţionali purtaţi de japonezi. Priveam concentrat înspre aparatul de fotografiat, iar părul meu era încă negru. Lângă cei o sută optzeci de centimetri ai mei, O' Sensei, Marele Învăţător, cum era supranumit, părea mic, copilăros şi aparent vulnerabil.
- Încă profesezi?
Am dat din cap că nu.
- M-am pensionat, i-am răspuns eu în japoneză.

A rostit numele unor oameni pe care îi cunoştea, toţi maeştri de rang înalt. Am încuviinţat a recunoaştere la auzul fiecărui nume în parte şi un timp am discutat despre ei. Unii muriseră; alţii, ca şi mine, se pensionaseră. Însă alţii, deşi octogenari, continuau să se antreneze cuminţi, aşa cum o făcuseră aproape întreaga lor existenţă. Mi-a arătat o altă fotografie.
- Acela trebuie să fie tatăl tău, spuse. Ai chipul lui.

Monocromatica mea poză de familie fusese realizată de şoferul nostru, chiar înainte de război. Ne adunaserăm cu toţii în faţa porticului, iar lumina soarelui şi marea făceau ca ochii albaştri ai tatei să pară mai deschişi, dinţii lui mai strălucitori. Părul lui alb, pieptănat cu grijă părea desprins din strălucirea cerului senin.
- Era foarte chipeş, spuse ea.

Noi eram aşezaţi în jurul lui: Edward, William şi Isabel din prima lui căsătorie, şi eu din ultima, fiecare dintre noi ajutând cu o trăsătură sau alta la dăinuirea fizionomiei lui. Era ceva etern în zâmbetele noastre, ca şi cum am fi putut rămâne mereu împreună, râzând, iubind viaţa. Îmi amintesc şi acum ziua aceea, pierdută undeva în negura anilor. Era unul din acele momente rare în care simţisem că aparţin de familia mea.

- Sora ta? mă întrebă, îndreptându-se către o altă fotografie.
I-am confirmat şi am privit-o pe Isabel, stând pe balconul de la camera ei, cu puşca în mână, obrajii supţi de îndârjire, în timp ce luminile de dedesubt păreau să o înalţe. Aproape că simţeam vântul lin jucându-se cu fustele ei.
- A fost făcută la ultima noastră petrecere, am spus. Înainte că războiul să năruie totul.
 

Ploaia contenise, aşa că i-am propus lui Michiko să mâncăm pe terasă. A insistat să mă ajute la aşezarea mesei şi am strâns baldachinul să privim bolta cerească. Ne-am aşezat sub un petic de stele care semănau cu nişte seminţe pâlpâind într-o brazdă de nori.
Ea avea un apetit gargantuesc, în ciuda simplităţii mâncării ce o preparasem. Era de asemenea amuzantă; părea că ne cunoaştem de-o viaţă. A sorbit din ceaiul pe care i l-am oferit, s-a arătat surprinsă şi şi-a ridicat ceaşca la nas. Am urmărit-o cu atenţie, întrebându-mă dacă va trece testul meu.
- Esenţa Copacului Singuratic, spuse, identificând corect băutura pe care o importasem special din Japonia.
- Recoltată din plantaţiile aflate în apropierea casei mele. Nu se putea obţine în perioada de după război fiindcă domeniile terasate fuseseră distruse.

După masă a înălţat paharul cu vin şi a închinat graţios în direcţia insulei.
- În amintirea lui Endo-san, spuse ea cu glas stins.
Am îngânat.
- Pentru Endo-san.
- Ascultă, îmi spuse. Tu îl auzi?
Am închis ochii şi, da, îl auzeam. Îl auzeam respirând. Am zâmbit palid.
- El este întotdeauna prezent, Michiko. De aceea, oriunde merg, întodeauna tânjesc să revin aici.

Mi-a luat mâna într-a ei şi i-am simţit din nou fragilitatea, ca a unei păsări. Când a început să vorbească, vocea-i era cuprinsă de amărăciune.
- Sărmanul meu prieten. Cât ai suferit tu.
Mi-am retras mâna uşor.
- Cu toţii am suferit, Michiko. Endo-san poate cel mai mult.

Am rămas tăcuţi. Marea ofta cu fiecare val ce se spărgea de stânci, ca un alergător de cursă lungă ajuns la linia de sosire. Întotdeauna am simţit o mai mare afinitate pentru marea văzută pe timp de noapte. E magnifică în plină lumină, cu valurile ei puternice şi zgomotoase izbindu-se tumultuos de plajă, propulsate de forţa întregului ocean. Dar când se lasă întunericul, forţa aceea este epuizată şi valurile se rostogolesc înspre ţărm, cu placiditatea călugărului care desface un pergament.

Apoi, şoptit, a început să-mi povestească despre viaţa ei. A vorbit într-un amestec rapid şi natural de japoneză şi engleză, iar cele două limbi s-au îmbinat ca două fire colorate, torcându-i istorisirea.
- Sunt o văduvă care încă nu s-a acomodat cu hainele albe. Soţul meu, Murakami Ozawa, m-a părăsit la începutul acestui an.
- Condoleanţele mele, i-am spus, nesigur unde voia să ajungă.
- Am fost măritată cu Ozawa timp de cincizeci şi cinci de ani. El deţinea o companie de electronice, una foarte cunoscută. Moartea lui mi-a golit lumea, întreaga viaţă, de sens. Am plutit în derivă şi m-am exilat în casă mea din Tokyo. Mi-am petrecut zilele în grădinile spaţioase, plimbându-mă desculţă de-a lungul drumurilor pietruite şi stricând cercurile frumos create de Seki, grădinarul nostru. El nu s-a plâns niciodată, a continuat să refacă modelele, zi după zi, spuse ea cu privirea pierdută.

Mi-a mărturisit că nu putea găsi forţa de a se rupe de suferinţă. În lumea exterioară, conducerea companiei era înnebunită, întrucât ei îi fuseseră lăsate moştenire acţiunile soţului. Le-a interzis accesul în casă şi a refuzat să răspundă la telefon. Servitorii i-au tulburat tăcerile cu şuşotiri temătoare.
Dar lumea s-a infiltrat.
- Am primit o scrisoare de la Endo-san, zise ea, şi felul în care şi-a întors privirea de la mine, ca şi cum sclipirea picăturilor de rouă îi răpise atenţia, era atât de neforţat, încât oricine l-ar fi crezut firesc.
Îi eram recunoscător pentru amabilitate, deşi am primit veştile ei cu mai mult calm decât se aşteptase.
- Când ţi-a trimis-o? am întrebat.
- În urmă cu peste cincizeci de ani, în primăvara lui 1945, replică ea zâmbitoare. A revenit din trecut că o fantomă. Îţi poţi imagina călătoria sa? Mi-a scris despre viaţa lui de aici şi despre tine.

Am lăsat-o pe ea să ne umple paharele. Vizitasem Japonia destul de des ca să-mi dau seama că s-ar fi simţit jignită dacă aş fi turnat eu.
- Îţi voi povesti cum ne-am cunoscut, spuse ea după o vreme, ca şi cum meditase îndelung asupra acestei decizii.
- Endo-san a lucrat pentru tatăl său, care conducea o afacere comercială de succes. De fapt, deja conducea afacerea, călătorind prin China şi Hong Kong. Îşi petrecea serile predând la şcoala de aikijutsu din satul nostru. Ca fiică de samurai, trebuia să fiu expertă la mânuirea sabiei şi în lupta corp la corp - bujutsu - mai presus de orice artă. Spre deosebire de surorile mele, m-am delectat cu bujutsu mai mult decât cu muzica şi lecţiile de aranjament floral.
- Pe atunci, aikijutsu era o artă neofită; nu evoluase în practica aikido de azi. Tatăl meu nu era impresionat de ea, însă eu, când am văzut clasa şi mişcările, am ştiut că descoperisem ceva de preţ. Cred că înţelegi ce am simţit: era ca şi cum inima mea, ţinută până atunci în întuneric, se întorsese pentru a primi căldura şi lumina soarelui.

A râs încet.
- Curând, am început să îndrăgesc momentele petrecute alături de Endo-san. Prietenii de şcoală mă tachinau îngrozitor pentru sentimentele pe care i le purtam. Dar am continuat să visez, şi să visez, învelindu-mă în nori de fantezie.
- Fiind cel mai mare, toată lumea se aştepta să preia într-o zi controlul companiei tatălui. El era mai mereu plecat din ţară. Când se întorcea, îmi aducea daruri, din China, Siam, insulele Filipine şi odată mi-a adus chiar şi un batic împletit, din munţii din nordul Indiei.
- Am început să ne vedem periodic. Obişnuiam să ne plimbăm de-a lungul plajei, uitându-ne îndelung la porţile sfinte Miyajima, întâlnindu-l adeseori la ceai, în foişorul din parc, hrănind raţele şi rândurile obediente de răţuşte de pe lac. Cred că acelea au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea.
- Infatuarea mea iniţială s-a maturat în ceva mai adânc, mai permanent. Tata, care era magistrat, nu a consimţit să fim prieteni. Endo-san era bineînţeles mult mai în vârstă ca mine, şi familia lui, deşi provenind dintr-o clasă de samurai, fusese retrogradată la statutul de negustori, o poziţie considerată foarte joasă pe scara noastră socială, precum ştii şi tu. Tatăl lui a decis să transforme diversele ferme şi proprietăţi ale familiei în afaceri comerciale. Erau bogaţi, dar nu la un nivel acceptat de aristocraţi.

M-am apropiat de ea, dorindu-mi să nu ratez nimic din ceea ce spunea. Endo-san îmi descrisese în mod superficial copilăria lui, fără să-mi dezvăluie şi rădăcinile sale. Pe când locuiam în Japonia, am încercat să-mi conduc singur cercetările, dar cum toate sursele documentaristice fuseseră distruse, n-am avut prea mare succes. Dar acum, auzind de la ea, cea care a fost acolo, curiozitatea mea fu trezită la viaţă.

Ea a sesizat interesul meu şi a reluat firul povestirii.
- În satul nostru se vorbea foarte mult despre faptul că tatăl lui Endo-san era un oficial de curte căzut în disgraţie. Dar lucrul acesta nu m-a deranjat. De fapt, sentimentele mele pentru el au devenit mai puternice şi de multe ori am aruncat vorbe urâte detractorilor familiei lui.
- Tatăl meu a simţit că petreceam prea mult timp cu Endo-san şi mi-a interzis să-l mai văd.
Şi-a clătinat capul.
- Ce copii ascultători eram. Nici nu intra în discuţie să ignor poruncile tatei. Am plâns în fiecare noapte, îndurând cu greu zilele acelea îngrozitoare.
- Şi pentru Japonia a fost o perioadă teribilă. Că să supravieţuim, am fost nevoiţi să devenim un stat militar; tu eşti un învăţat al Japoniei, deci ştii cum a fost. Oh, nesfârşitele scandări şi vociferări lozincarde ale războiului. Ciocnirile violente dintre militanţi şi pacifişti ce se derulau pe străzi, înfricoşătoarele marşuri şi demonstraţii -- pe toate le detestam. Le auzeam până şi în cele mai profunde visuri.
- Tatăl lui Endo-san condamna soldaţii şi îşi exprima opiniile în public. Gestul acesta era privit că un ultraj la adresa Împăratului, o trădare criminală. Tatăl său a fost arestat şi familia lui, ostracizată. Viziunile lui Endo-san le reflectau pe ale tatălui său, dar el şi le exprima cu mai multă subtilitate. Şi, deşi tentativele au fost nelipsite din viaţa lui Endo-san, el a rămas neclintit. Aceasta, cred, s-a datorat în parte sensei-ului său.

Am aprobat-o. Endo-san studiase sub aripa lui O' Sensei Ueshiba, un renumit pacifist care era, în mod paradoxal, unul dintre cei mai mari artişti ai artelor marţiale din Japonia. Mi-am amintit de ziua în care l-am cunoscut pe O' Sensei. Pe atunci omul trecuse bine de şaizeci de ani şi suferea de varii afecţiuni, aflându-se în pragul morţii; şi totuşi era în stare să mă azvârle de pe rogojinile de antrenament până îmi pierdeam respiraţia, lumea începea să se învârte în jurul meu de la căzături, articulaţiile mă dureau acolo unde el le încleştase.
I-am spus asta lui Michiko şi ea a râs.
- Şi pe mine m-a azvârlit că pe o păpuşă de cârpă.

S-a ridicat şi a ieşit în noapte, apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus:
- Într-o zi, după câteva luni timp în care Endo-san fusese plecat timp de câteva săptămâni, l-am reîntâlnit. Mă întorceam de la piaţă şi el m-a prins din urmă şi m-a rugat să ne întâlnim pe plaja unde am stat de atâtea ori. M-am dus acasă, m-am prefăcut în faţa mamei că am uitat ceva la piaţă şi apoi am fugit până la plajă.
- Eu l-am zărit prima. Stătea cu faţa spre mare. Soarele părea că şi-a scurs culoarea în apă, pe faţa lui şi în ochi. Când am ajuns la el, mi-a spus că părăsea Japonia pentru câţiva ani.
"Unde te vei duce?" l-am intrebat eu.
"Nu ştiu, deocamdată. Îmi doresc să văd lumea şi să găsesc răspunsuri."
"Răspunsuri la ce?" am întrebat.
- El şi-a clătinat capul. Apoi mi-a spus că avusese vise ciudate, vise din vieţi diferite, din ţări diferite. A refuzat să-mi spună mai multe.
- I-am spus că o să-l aştept, dar mi-a spus că nu, că ar trebui să trăiesc viaţa ce îmi fusese deja scrisă. Ar fi fost prostesc să încerc să fac altminteri. Noi nu eram sortiţi să fim împreună. Viitorul meu nu era lângă el.

- Eram atât de furioasă pe el, că vorbea aşa. I-am spus că era baka - un idiot. Şi ştii, doar a zâmbit şi mi-a spus că e adevărat.
- L-am văzut atunci pentru ultima dată. Mai târziu am auzit că fusese trimis de către guvern într-un loc în Asia, într-o ţară despre care nu auzisem niciodată - Malaezia. Era foarte derutant, cel puţin aşa credeam pe atunci, ca un om atât de opus agresivităţii politicilor militare japoneze să accepte serviciul faţă de guvern.
- Dar, precum am zis, nu l-am mai văzut niciodată, oricât de mult mi-am dorit. Tatăl meu mi-a aranjat o căsătorie şi am fost învăţată cum să am grijă de viitorul meu bărbat şi să-i conduc gospodăria. Ozawa, ca şi Endo-san, era implicat în compania familiei lui, care atunci făcea echipament electronic de război.

S-a oprit şi, pe chipul ei devenit translucid de amintiri, am văzut fetiţa care fusese odată şi am simţit o durere vagă pentru Endo-san, faţă de ceea ce aruncase deoparte.
- Nu am încetat niciodată să mă gândesc la el, spuse ea.
Mi-am împins scaunul înapoi, simţindu-mă ostenit după conversaţie, tulburat de emoţiile pe care venirea ei le deşteptase în mine.

- Pot să rămân aici peste noapte? m-a întrebat ea.
Nu eram dispus să-i permit unei alte persoane să tulbure structura vieţii mele, care fusese aranjată cu grijă de-a lungul anilor. Mi-am preţuit întotdeauna propria companie, şi puţinii oameni care au încercat să treacă de această barieră fuseseră întotdeauna răniţi pe parcurs. Mi-am îndreptat privirea către mare; nu era nicio călăuzire dinspre Endo-san, numai că asta nu mă oprise niciodată să-l întreb. Era târziu şi serviciile de taximetrie din Penang erau arhicunoscute că fiind rele. Într-un final, am dat din cap aprobator.

Ea era conştientă de împotrivirea mea.
- Îmi cer iertare dacă te-am deranjat.
I-am exprimat printr-o fluturare a mâinii că nu era cazul şi m-am ridicat, tresărind la articulaţiile mele înţepenite, auzindu-le trosnetele şi fisurile - simptome ale vârstei şi lipsei de antrenament. Vechile răni îşi trimiteau mesajele repetitive de durere şi cicatrizare, îndemnându-mă să abdic, ceea ce refuzam întotdeauna să fac.

Am început să curăţ firimiturile de pe masă, aşezând farfuriile în teancuri mici.
- Nu ai nicio poză cu el? întrebă ea în timp ce mă ajuta să duc farfuriile în bucătărie.
Am văzut cea mai stinsă expresie de speranţă în ochii ei, ca o mică stea pâlpâitoare, şi am clătinat din cap.
- Nu. Nu l-am fotografiat niciodată, am răspuns, privind cum pâlpâierea de speranţă din ochii ei se îneacă în ocean.
Clătină din cap.
- Nici eu. În satul nostru nu existau aparate de fotografiat când a părăsit el Japonia. E atât de ironic, pe cuvânt - compania soţului meu produce acum cele mai cunoscute aparate de fotografiat din lume.

Am condus-o pe scări spre una din cele mai primitoare camere de oaspeţi. Fusese camera lui Isabel. După război redecorasem dormitoarele într-o încercare de a lua totul de la capăt şi uneori mă întrebam dacă ar fi trebuit să mă deranjez. Văd camerele doar aşa cum au fost, sunetele lor sunt ecourile vechilor sunete, mirosurile sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani. Cineva m-a întrebat odată dacă Istana era bântuită şi am răspuns că da, bineînţeles, cum e şi firesc. Nu-i de mirare că am musafiri aşa rar.
Se opri în dreptul unui semipalier, iar ochii ei erau fixaţi la o scobitură din perete.
- Isabel, sora mea. Aici a tras cu puşca spre cineva, am explicat.
Nu acoperisem niciodată zgârietura din perete.

La intrarea în cameră i-am făcut o plecăciune lui Michiko, iar ea mi-a răspuns cu una şi mai adâncă. Am lăsat-o singură şi am păşit încet prin casă, am încuiat uşile, am închis ferestrele şi am stins luminile una câte una. Apoi m-am îndreptat spre balconul de la camera mea. Era aceeaşi cameră pe care o am avut-o mereu din momentul naşterii mele. Am simţit cum timpul se dilată până la un punct din trecut, cum se curbează dincolo de orizont, ca ţărmul unui golf imens. Câţi oameni de pe lumea asta pot spune că au avut aceeaşi cameră de la naştere şi, în cazul meu, până la moarte?

Vânturile puternice au risipit norii de pe cer. Noaptea devenea rece, curată şi straturile de stele de deasupra mea confereau întunericului o profunzime incomensurabilă. M-am gândit la scrisoarea pe care o primise Michiko de la Endo-san. Cincizeci de ani! Ar fi fost scrisă la patru ani după ce japonezii invadaseră Malaezia, spre sfârşitul războiului. Condiţiile haotice din aceste ţări pe timp de război, paranoia, mările ce erau constant patrulate de nave de război şi avioane, toate ar fi putut să pricinuiască pierderea scrisorii. Cincizeci de ani inimaginabili, întinşi ca o pânză mare şi destrămată, o cârpă decolorată de soare fluturând în vânt. Atât de mult timp trecuse? Uneori păruse mai mult.

Sub lumina antică a o mie de stele, am desluşit insula lui Endo-san, dormind în îmbrăţişarea valurilor. Rezistasem tuturor ofertelor de cumpărare a acelei bucăţi de pământ şi am păstrat-o curată, cu mica lui casă de lemn de sub copaci, poiana în care obişnuiam să exersăm, plaja unde barca mea atingea mereu pământul.

Amintirile - sunt tot ceea ce au bătrânii. Tinerii au speranţe şi vise, în timp ce bătrânii ţin rămăşiţele lor în palmă şi se întreabă ce s-a întâmplat cu vieţile lor. Mi-am scrutat viaţa în noaptea aceea, de la clipele tinereţii mele cutezătoare, la anii de război, dureroşi şi tragici, şi până la decadele solitare ce au urmat. Da, aş putea spune că mi-am trăit viaţa, dacă nu din plin, cel puţin pe aproape. Ce şi-ar mai putea dori cineva? Rar este omul ale cărui bucurii se revarsă din cupa vieţii. Am trăit, am călătorit prin toată lumea, iar acum, viaţa mea, ca cea a unui ceas stricat, se apropie de final; mâinile mele încetinesc, ieşind din curgerea timpului. Cu ce rămâne cineva care iese din timp? Cu trecutul, bineînţeles, epuizat încet-încet de ani, ca un prundiş încremenit în albia unui râu, erodat de trecerea apei.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer