Cei doi prieteni

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Femeia, văduvă, locuia singură în micul său apartament, iar Maurizio mergea să o viziteze mai ales seara; în timpul zilei îşi continua vechile obiceiuri şi se întâlnea de cele mai multe ori cu Sergio. Femeia, geloasă şi nefiind sigură de Maurizio, îi reproşa deseori voalat relaţia cu Sergio; era o persoană destul de convenţională, şi pentru ea sărăcia era cel mai mare defect; după părerea ei, Maurizio, cu mult mai bogat decât Sergio, ar fi trebuit să frecventeze numai lume de acelaşi rang cu el, de altfel Sergio nici nu-i era prieten, se agăţa de el pentru că era bogat, cum de nu-şi dădea seama, şi tot aşa înainte. Femeia, nemţoaică de origine, îşi ascundea însă ostilitatea faţă de Sergio, ba chiar era cât se poate de mieroasă cu el. Dar îi spunea deseori lui Maurizio: "Poţi fi sigur că dacă i-aş face ochi dulci dragului tău prieten, nu ar ezita să te trădeze imediat." Maurizio, care era convins de contrariul şi cunoştea lealitatea lui Sergio, nu reuşea totuşi să protesteze cu suficientă energie împotriva acestor insinuări pentru că ele îi cădeau bine, ca şi cum ar fi intuit că prin această [...]

Ajunşi aici, femeia se gândi că auzise destul şi, sub pretextul că Maurizio întârziase deja prea mult ca să mai vină, îl trimise acasă pe Sergio. În aceeaşi seară, în timp ce Sergio cina cu familia, Maurizio îi telefonă şi Sergio veni la telefon, convins că prietenul voia să-i dea o întâlnire pentru a doua zi. Dar vocea lui Maurizio începu imediat:
- Ce i-ai spus Emiliei despre mine... ce-ai avut în cap?

Vocea era furioasă, şi nu numai furioasă, dar, i se păru lui Sergio, şi dispreţuitoare. Răspunse cu însufleţire:
- Nimic care să nu fie adevărat.

La celălalt capăt al firului, vocea lui Maurizio continuă cu o violenţă crescută:
- Continui să fii acelaşi individ indiscret şi bârfitor dintotdeauna... nu se face aşa ceva... nu te duci la amanta unui prieten ca să-l vorbeşti de rău... habar n-ai de educaţie... n-am mai auzit aşa ceva.

La auzul acestor vorbe lui Sergio i se aprinseră obrajii de furie şi ruşine. Răspunse cu brutalitate:
- N-am spus altceva decât adevărul... aşa că lasă-mă în pace... adio, şi trânti receptorul în furcă.

După telefonul acela, Sergio, gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că îl ura pur şi simplu pe Maurizio, chiar cu o oarecare părere de rău. Cu toată rivalitatea lor, era totuşi singurul prieten care însemna ceva pentru el în momentul acela. Înţelegea că femeia îi întinsese un soi de cursă, iar acum, reconstruind relaţiile dintre ei, înţelegea şi că ea încercase întotdeauna să-l facă să renunţe la prietenia lui pentru Maurizio. Rămânea totuşi faptul că Maurizio fusese chiar prea dispus să nu piardă ocazia de a-l jigni şi, după cum părea, să creeze toate condiţiile pentru o ruptură. După o lungă şi dureroasă meditaţie, hotărî că nu va mai da nici un semn de viaţă.


În iarna aceea, Sergio se împrietenise cu un tânăr de vârsta lui pe nume Maurizio, care în multe privinţe era exact contrariul său. Sergio era sărac, locuia într-o cameră mobilată din centru şi se întreţinea dând meditaţii şi scriind articole pentru ziare; Maurizio era bogat, locuia la periferie, în vila părinţilor săi, şi studia fără nici o tragere de inimă pregătind o licenţă încă foarte îndepărtată. Din punct de vedere fizic, Sergio era mai degrabă mic de statură, foarte palid, ba chiar cu o faţă lungă şi slabă aproape lividă, ochii apropiaţi cu o privire intensă şi inteligentă, nasul subţire şi o gură mare, fără buze, încreţită la colţuri, totul încadrat de un păr negru, s-ar putea spune faţa unui cocoşat bolnav şi nervos.

Maurizio, în schimb, era înalt, bine proporţionat, cu o faţă senină, cu trăsături regulate, părul creţ şi castaniu, cu o privire deschisă şi calmă, trupul robust şi slab. Sergio simţea o oarecare atracţie pentru Maurizio şi îi invidia anumite calităţi care lui îi lipseau: seninătatea, simţul calm al umorului, amabilitatea, chiar bunătatea, sănătatea viguroasă. I se părea că nu simte decât dispreţ pentru bogăţia şi posibilităţile lui Maurizio. Sergio era comunist şi îl considera pe Maurizio un burghez, chiar dacă dotat de calităţi neburgheze, dar din când în când, îşi dădea seama că pe el, sărac dintr-o familie săracă şi trăit mereu în sărăcie, acele posibilităţi şi acea bogăţie îl atrăgeau sau cel puţin îi inspirau o anumită plăcere. Pe de altă parte, era atras şi de perfecta dezinvoltură cu care Maurizio îl alesese ca prieten, fără să-i pese de diferenţa socială sau de ideile pe care el nu le împărtăşea.

În privinţa acestui aspect, Sergio era convins că dezinvoltura deriva nu atât din indiferenţă, cât dintr-o secretă simpatie, niciodată confesată, dar evidentă pe care Maurizio, chiar dacă era atât de bogat şi de o origine atât de clară, o nutrea pentru ideile salecomuniste şi pentru oamenii diferiţi de el, săraci şi simpli. Foarte repede, nu rezistase imboldului de a-i dezvălui ceea ce gândea despre el. Aşa că îi spusese: tu eşti burghez numai pentru că întâmplarea a făcut să te naşti într-o casă bogată din părinţi bogaţi; dar tu ne simpatizezi şi probabil ne împărtăşeşti ideile. Maurizio începuse să râdă, dar după mai multe discuţii nu negase întru totul adevărul afirmaţiilor lui Sergio. Atunci începuse între ei o polemică amicală, care avea totuşi un scop precis, cel puţin în ceea ce-l privea pe Sergio. El ar fi vrut ca prietenul său să se convertească la ideile sale şi să se înscrie în partidul său. Prietenul, chiar negând că avea simpatie pentru ideile comuniste pe care i le atribuia Sergio sau cel puţin dorinţa de a le adopta, nu-l contrazicea cu totul, ba chiar îl momea cu un comportament oscilând între glumeţ şi evaziv, care în multe aspecte putea fi considerat scrupulos. În iarna aceea Sergio se simţea mai apăsat ca de obicei de un vag sentiment de inferioritate în faţa vieţii şi a oamenilor, care îl însoţea, s-ar putea spune, încă din copilărie. I se părea mai mult ca de obicei că avea nevoie de o afirmare victorioasă pentru a avea încredere în el şi în destinul său care nu-i fusese niciodată prea clar. Pe nesimţite, aproape fără să-şi dea seama, voinţa sa de afirmare se orientase tot mai mult spre un scop precis: acela de a face în aşa fel încât Maurizio să se convertească la comunism.


Imediat după terminarea războiului au avut loc în viaţa mea două evenimente importante. Primul a fost înscrierea în Partidul Comunist. Îmi imaginez că fiecare om acţionează în acelaşi timp din motive interesate şi dezinteresate, personale şi impersonale. Motivele dezinteresate ale înscrierii mele în partid (am să-i spun aşa de acum înainte, fără să mai adaug cuvântul comunist, pentru noi comuniştii Partidul Comunist este partidul, fără nimic în plus) nu diferă prea mult de cele ale multor altora care în perioada aceea au făcut acelaşi pas, fie ei simpli ţărani şi muncitori, fie persoane din clase înstărite. Mi se pare inutil să vorbesc despre motivele dezinteresate, pentru că aici am intenţia să spun o poveste foarte personală care îmi va permite să mă definesc în faţa propriei mele persoane şi în faţa altora, iar motivele dezinteresate, tocmai pentru că sunt astfel, nu au definit niciodată pe nimeni şi au fost întotdeauna un patrimoniu comun al tuturor oamenilor.

Îmi este deci suficient să afirm că m-am înscris în partid cu o perfectă bună-credinţă, cu destul entuziasm sentimental şi o bună cunoaştere doctrinară. Cât despre motivele interesate ele au fost multe şi examinându-le îmi dau seama că toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, mă conduc la Maurizio şi la relaţia mea cu el. Dar s-o luăm în ordine, materialul este bogat, oarecum ciudat şi nou şi, fără un criteriu de selecţie conform importanţei, nu voi reuşi niciodată să-l clarific. Aşadar, luând-o de la început, printre numeroasele lucruri pe care Maurizio mi le reproşa în felul său îngăduitor şi sarcastic era caracterul meu, zicea el, de intelectual. Deseori i se întâmpla să-mi spună "Voi, intelectualii" sau "tu eşti unul care în limbajul comun se numeşte intelectual" sau "nueştidecâtunintelectual". Ajuns aici trebuie să spun că nici n-ar fi fost nevoie de Maurizio ca să urăsc cuvântul intelectual, care, la fel ca "burghez" şi multe alte cuvinte, s-a deteriorat cu timpul, a primit înţelesuri negative pe care înainte nu le avea; astăzi e aproape o insultă şi nu există persoană care auzind că i se spune astfel să nu simtă nevoia de a protesta. Dar ceea ce îmi displăcea era faptul că tocmai el mi-o spunea, el de care mă simţeam în mod iraţional foarte atras, pe care, nu mai puţin iraţional, îl stimam şi cu care la urma urmei vream să mă împrietenesc. Pe de altă parte îmi dădeam seama că fie şi într-un mod nefavorabil şi răutăcios, Maurizio spunea adevărul: eu eram ceea ce, fără umbră de dubiu, se numeşte de obicei un intelectual. Adică o persoană cultă, dar săracă, şi de aceea incapabilă să facă din cultură un simplu ornament şi un hobby, constrâns să o facă pe criticul cinematografic la un ziar de mâna a treia, să traducă romane poliţiste, să scrie articole despre varieteu, leneş în fond, chiar dacă activ, mereu fără o ocupaţie, chiar dacă foarte ocupat.

Ba mai mult, insinuase el de vreo câteva ori, eu eram, chiar şi fizic, tipul perfect de intelectual: destul de mic de statură, cu părul vâlvoi, ochelarist, îmbrăcat cu pulovere sportive în loc de cămaşă, cu buzunarele pline de hârtii, pantalonii deşiraţi, pantofii plini de noroi. Eram deci un intelectual sub toate aspectele şi o ştiam cât se poate de bine.