Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Povestea manuscrisului din valiză


Gabriela Lungu, pe marginea unei cărţi de Alberto Moravia

02.02.2011
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alberto Moravia
Cei doi prieteni
Editura ART, 2010

Traducere din limba italiană şi prefaţă de Gabriela Lungu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Povestea manuscrisului din valiză

Alberto Moravia (1907-1990), unul dintre marii protagonist ai Novecento-ului italian, avea obiceiul să-şi ardă manuscrisele după publicarea operelor. Iată ce povesteşte despre acest gest destul de neobişnuit criticul de film Sebastian Schadhauser, care îl vizita deseori în anii '70-'80 ai secolului trecut: "În anii aceia am aprins deseori focul în cămin ca să-i ard manuscrisele. Pentru că el avea obiceiul, o dată terminată o operă, să ardă manuscrisele. Ardea chiar şi corecturile trimise de la tipografie. (...) În perioada aceea o făceam eu, pentru că el nu se putea ridica din pat. Ardea întotdeauna toate manuscrisele. Nu cred că există prea multe manuscrise ale lui în circulaţie. Opera odată publicată era pentru el o operă încheiată. Tot restul îl ardea." Nu mică le-a fost deci uimirea celor care au preluat de la moştenitoarele lui Moravia casa scriitorului, donată de către acestea Primăriei din Roma, când, la un inventar, au găsit în două valize uitate în pivniţă un vraf de hârtii de toate felurile, unele având o netă legătură între ele. După o atentă şi minuţioasă cercetare s-a ajuns la concluzia că nu puteau fi altceva decât un manuscris pierdut al unui roman despre proiectul căruia Moravia vorbea la începutul anilor '50. Ce se întâmplase, cum de manuscrisul nu fusese ars, aşa cum se întâmplase cu alte multe manuscrise ale autorului Indiferenţilor? Explicaţia rezidă probabil în faptul că în 1953 Moravia îşi părăsise vechea locuinţă din Roma şi se mutase într-una aflată pe strada ce mărgineşte Tibrul, locuinţă în care va rămâne până la sfârşitul vieţii. Probabil că în graba mutării anumite documente fuseseră puse în cele două geamantane, cu gândul de a li se hotărî soarta mai târziu, şi fuseseră uitate ocolo vreme de patruzeci de ani. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, probabil că manuscrisul despre care vorbim ar fi avut soarta multor altor scrieri moraviene arse în flăcările căminului, cum afirma Schadhauser.

De fapt nu era vorba despre un singur manuscris, ci despre trei, în legătură cu care s-a ajuns în cele din urmă la concluzia că sunt variante ale aceluiaşi roman. Simone Casini, îngrijitorul ediţiei operelor complete ale lui Moravia pentru Editura Bompiani, s-a ocupat luni întregi de studierea acestor manuscrise, pregătindu-le pentru tipar. Şi astfel, în anul 2007, cu ocazia centenarului naşterii lui Alberto Moravia, manuscrisele din valiză au văzut lumina tiparului, publicate într-un singur volum cu titlul Cei doi prieteni. Fragmente dintr-o poveste petrecută imediat după război. Titlul a fost dat de îngrijitorul volumului, pentru că, aşa cum afirmă el însuşi, printre documentele găsite într-una dintre valize, cele care aveau legătură cu proiectul unui roman, despre care Moravia vorbeşte de mai multe ori, au fost catalogate sub denumirea "Sergio e Maurizio", iar pentru publicare a fost ales titlul Cei doi prieteni, "un titlu suficient de neutru şi de descriptiv pentru a declara originea sa editorială şi nu auctorială".

Se presupune că Moravia lucrase la acest proiect în perioada dintre 1952, anul publicării romanului Conformistul, şi 1954, anul în care apare Dispreţul, pentru că iată ce afirma în februarie 1952, într-un interviu cu Pasquale Festa Campanile: "Am în minte un roman foarte scurt, dar şi acesta este un proiect despre care nu pot încă să vorbesc." Un an mai târziu acelaşi Festa Campanile comentează astfel un alt interviu luat lui Moravia: "Între 1950 şi 1952, a scris un lung roman de care nu a fost satisfăcut şi pe care l-a ars. Romanul spunea povestea unor tineri comunişti şi a întâmplărilor lor amoroase în raport cu ideologia politică, voia să vorbească despre măsura în care viaţa sentimentală este influenţată de un partid ce nu lasă nici un strop de individualitate." Şi în sfârşit, mulţi ani mai târziu, în lungul interviu cu scriitorul Enzo Siciliano, vorbind despre perioada succesivă apariţiei romanul Ciociara, Moravia afirmă: "M-am apucat atunci să scriu un roman total diferit, ajunsesem la mai mult de două sute de pagini, dar nu îmi plăcea. Era povestea unui bărbat foarte bogat care îl face pe un tânăr comunist să-şi piardă încrederea în partid, împingându-l să se culce cu soţia sa." O variantă a aceleiaşi idei, pentru că, aşa cum afirmă Antonio Debenedetti, Moravia "voia poate să scrie romanul unei generaţii anihilate de violenţa timpurilor şi astfel, de la o variantă la alta, corecta, modifica trama, făcea loc unor pagini cu o amprentă aproape eseistică".

Cert este că scriitorul a fost multă vreme preocupat de ideea modului în care politica şi ideologia pot influenţa existenţa unui individ. Ce altceva este Conformistul dacă nu povestea unui om care, sub imboldul unei nevoi interioare de ordine şi disciplină, ajunge să găsească în regimul fascist ceea ce căuta şi să-i urmeze fidel preceptele, ajungând până la comiterea unei crime. Cei doi prieteni este într-un anumit sens o replică a Conformistului. Aici, unul dintre protagonişti, Sergio, un tânăr sărac, se simte atras de ideologia comunistă, iar celălalt, Maurizio este, conform celor trei versiuni, burghez, liberal sau chiar fascist. Sergio va încerca în toate felurile să-şi atragă prietenul spre ideologia comunistă, ajungând să accepte un adevărat "pact cu diavolul", împingându-şi prietena în braţele lui Maurizio în schimbul promisiunii acestuia că a doua zi după ce Nella va fi fost a lui, se va înscrie în partidul comunist. E interesant totuşi ce spunea Moravia, într-un lung dialog cu Nello Ajello, publicat cu titlul Interviu cu un scriitor incomod: "Am pentru comunism, cum să spun, o simpatie oarecum estetică. Poate că nu-i împărtăşesc anumite idei, dar îmi place caracterul său neprovincial şi doar în parte naţional, fundalul global pe care se mişcă până şi prin dramele sale."

Cu toată simpatia exprimată, romanul este fără umbră de dubiu o critică a ideologiilor şi a ideii de a sacrifica în numele lor tot ce este mai omenesc posibil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer