Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Indiferenţii


Alberto Moravia, traducere de Eta Boeriu

23.01.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alberto Moravia
Indiferenţii
Traducere din limba italiană de Eta Boeriu
Editura ART, 2007




*****

I
Intră Carla; îşi pusese o rochie de lână cafenie cu fusta atât de scurtă, încât numai mişcarea de a închide uşa fu de ajuns să i-o ridice, mai bine de o palmă, deasupra slabelor creţuri pe care le făceau ciorapii în jurul picioarelor; dar nu-şi dădu seama şi înaintă cu grijă, uitându-se drept înainte, cu un aer misterios, păşind alene, şovăitor, ca în taină; o singură lampă era aprinsă şi lumina genunchii lui Leo, care şedea pe divan; o penumbră cenuşie învăluia restul salonului.
- Mama se îmbracă, zise Carla apropiindu-se, şi vine numaidecât.
- O s-o aşteptăm împreună, răspunse bărbatul aplecându-se; vino aici Carla, aşază-te aici.

Dar Carla nu primi propunerea; în picioare lângă măsuţa lămpii, cu ochii întorşi către cercul de lumină al abajurului, în care bibelourile şi celelalte obiecte, spre deosebire de semenele lor ce zăceau moarte şi inconsistente în umbra salonului, îşi vădeau tot coloritul şi consistenţa. Carla pipăia cu degetul creştetul mobil al unui porţelan chinezesc: un catâr împovărat, pe care, între două coşuri, şedea un fel de Buda rustic, un ţăran rotofei, înfăşurat într-un chimono înflorat; creştetul statuetei oscila în sus şi în jos, iar Carla, cu pleoapele lăsate, cu obrajii luminaţi şi buzele strânse, părea cu totul absorbită de această îndeletnicire.
- Rămâi cu noi la cină? întrebă într-un târziu, fără să ridice capul.
- Sigur că da, răspunse Leo, aprinzându-şi o ţigară; sau ai ceva împotrivă?

Şedea pe divan cu trupul înclinat înainte şi măsura fata cu o atenţie avidă: picioare cu pulpe puţin strâmbe, pântec supt, o mică vale de umbră între sânii mari, braţe şi umeri delicaţi şi capul acela rotund, prea greu, parcă, pe gâtul subţire. "Ce fetişcană frumoasă", îşi zise încă o dată în sinea lui, "ce fetişcană frumoasă!" Dorinţele amorţite pentru după-masa aceea se redeşteptau, sângele i se urca în obraji, îi venea să ţipe de poftă.

Carla mai împinse o dată cu degetul capul catârului:
- Ai observat ce nervoasă era mama azi la ceai? Toţi se uitau la noi.
- Treaba ei, răspunse Leo; se aplecă şi, fără să dea importanţă gestului, îi ridică tivul fustei:
- Ştii că ai picioare frumoase, Carla?, zise, întorcând spre ea faţa stupidă şi excitată, pe care nu reuşea să-şi facă loc un zâmbet de falsă jovialitate; Carla nu roşi, nici nu răspunse, dar îşi trase cu bruscheţe fusta în jos:
- Mama e geloasă pe tine, spuse ea, privindu-l, de aceea ne face viaţa amară la toţi.

Leo schiţă un gest care voia să spună: "Şi ce pot face eu?"; apoi se răsturnă din nou pe divan şi-şi încrucişă picioarele.
- Fă ca mine, zise cu indiferenţă; când văd că se apropie furtuna, nu mai scot un cuvânt... Pe urmă totul trece şi gata, s-a isprăvit.
- S-a isprăvit pentru tine, se auzi glasul scăzut al Carlei.

Cuvintele bărbatului păreau că redeşteaptă în ea o furie veche şi oarbă; pentru tine... dar pentru noi... pentru mine, izbucni cu buze tremurânde şi ochi dilataţi de furie, împlântându-şi degetul în piept; pentru mine, care trăiesc cu ea, nu se mai isprăveşte niciodată... O clipă de tăcere.
- Dacă ai şti, continuă cu acelaşi glas scăzut, în care resentimentul sublinia cuvintele şi le împrumuta un accent ciudat, aproape străin, cât de apăsătoare e viaţa asta, cât de mizerabilă şi meschină, dacă ai şti ce înseamnă să asişti zi de zi, zi de zi...!

De jos, din umbra care învăluia cealaltă parte a salonului, unda moartă a resentimentului se mişcă, alunecă pe lângă pieptul fetei, dispărând, neagră, fără spumă; Carla rămase cu ochii larg deschişi, cu răsuflarea tăiată; valul acela de ură o amuţise. Se priviră: "Drace" - gândea Leo, uluit de atâta violenţă - "e lucru serios..." Se aplecă, îşi scoase tabachera:
- O ţigară, propuse cu simpatie. Carla primi, aprinse ţigara şi într-un nor de fum se mai apropie de el cu un pas.
- Şi va să zică, o întrebă el, privind-o de jos în sus, ţi-a ajuns cuţitul la os?

O văzu încuviinţând cu capul, puţin cam încurcată de tonul confidenţial pe care îl lua discuţia.
- Ei bine, adăugă, ştii ce face omul când nu mai poate suporta o anumită situaţie. Caută o ieşire.
- Asta o să şi fac până la urmă, zise Carla cu o hotărâre oarecum teatrală, dar avea impresia că joacă un rol fals şi ridicol... el să fie bărbatul către care o ducea de la sine povârnişul exasperării pe care luneca? Se uită la el: nu era nici mai bine, nici mai puţin bine decât atâţia alţii, poate chiar mai bine, da, fără îndoială, dar cu o anumită fatalitate în plus, fatalitatea care aşteptase vreme de zece ani ca ea să se dezvolte şi să crească pentru ca acum, tocmai în seara aceea şi în salonul acela întunecat să vină să-i întindă o cursă.
- Schimbă-ţi viaţa, zise Leo, vino să stai cu mine. Ea dădu din cap:
- Eşti nebun...
- Ba deloc!

Leo se întinse, o apucă de fustă: îi vom face vânt mamei tale, o trimitem la dracu şi tu o să ai tot ce-ţi doreşti, Carla... Trăgea de fustă, privirea excitată îi luneca de la faţa aceea speriată si nehotărâtă la piciorul gol pe care îl întrezărea acolo, deasupra ciorapului. "S-o duc la mine, se gândea, s-o am..." I se tăia respiraţia.
- Tot ce-ai să vrei... rochii, o grămadă de rochii, călătorii... O să călătorim împreună... zău, e păcat ca o fetiţă frumoasă ca tine să fie sacrificată aşa... vino să stai cu mine, Carla.
- Dar e cu neputinţă, zise ea, încercând zadarnic să-şi tragă rochia din mâinile lui; e mama la mijloc... e cu neputinţă.
- O să-i facem vânt... repetă Leo, apucând-o acum de talie; o s-o trimitem la naiba, e vremea să isprăvească odată...! Şi tu ai să vii să stai cu mine, nu-i aşa? Ai să vii să stai cu mine, fiindcă eu sunt singurul tău prieten adevărat, singurul care te înţelege şi ştie ce vrei.

O cuprinse şi mai strâns, în ciuda gesturilor ei speriate. "De-aş fi la mine acasă" (se gândea, şi gândurile astea repezi erau ca nişte fulgere strălucitoare în furtuna poftelor dezlănţuite) "i-aş arăta eu ce vrea." Ridică ochii către faţa aceea rătăcită şi, ca s-o mai liniştească, simţi nevoia s-o mângâie cu o vorbă oarecare:
- Carla, iubita mea...

Ea schiţă din nou gestul zadarnic de a-l respinge, dar şi mai moale decât prima oară: o răzbea acum un fel de resemnare voită... de ce să-l refuze pe Leo? Virtutea ar fi azvârlit-o din nou în braţele plictiselii şi ale meschinului dezgust al obişnuinţei; şi în afară de asta, dintr-o slăbiciune fatalistă pentru simetriile morale, i se părea că aventura aceasta, oarecum familială, era singurul epilog pe care îl merita vechea ei viaţă; pe urmă totul ar deveni nou; viaţa şi ea însăşi; se uită la faţa bărbatului întinsă către a ei: "Să se sfârşească odată..." se gândea. "Să stric tot..." şi capul i se învârtea ca în pragul unei prăpăstii în care ar fi trebuit să se arunce cu capul înainte. Îl imploră:
- Lasă-mă... şi încercă din nou să scape din strânsoarea lui; se gândea nedesluşit mai întâi să-l respingă pe Leo şi apoi să-i cedeze, fără să ştie nici ea de ce, poate pentru a avea răgaz să cumpănească toate riscurile pe care trebuia să le înfrunte, sau poate dintr-un rest de cochetărie. Se zbătu zadarnic; vocea ei slabă, neliniştită şi descurajată repeta în grabă rugămintea inutilă:
- Să rămânem prieteni, Leo, vrei? Prieteni buni ca şi înainte... dar rochia trasă îi descoperea picioarele şi în toată atitudinea ei îndărătnică, în gesturile pe care le făcea ca să se acopere şi să se apere, în ţipetele înăbuşite pe care i le smulgeau îmbrăţişările dezmăţate ale bărbatului era o ruşine, o roşeaţă care îi îmbujora obrajii, o dezordine pe care nici o eliberare n-ar mai fi putut s-o şteargă vreodată.
- Prieteni, cei mai buni prieteni, repeta Leo aproape cu bucurie şi mototolea în pumn rochiţa de lână; cei mai buni prieteni, Carla... Încleşta dinţii, toate simţurile i se aprindeau în apropierea trupului dorit; "Te am în sfârşit", se gândea, zvârcolindu-se pe divan pentru a face loc şi fetei, şi era pe punctul de a-i da capul pe spate, acolo, deasupra lămpii, când din fundul întunecos al salonului zăngănitul uşii cu geamuri înştiinţa că intră cineva.

Era mama; schimbarea pe care prezenţa ei o aduse în atitudinea bărbatului fu surprinzătoare: se răsturnă imediat pe speteaza divanului, puse picior peste picior şi se uită cu indiferenţă la Carla; ba împinse prefăcătoria până acolo, încât zise cu tonul plin de importanţă al cuiva care îşi sfârşeşte fraza începută:
- Crede-mă, Carla, nu-i altceva de făcut.

Mama se apropie; nu-şi schimbase rochia, dar se pieptănase şi se fardase, pudrându-se din belşug; înaintă de acolo, din uşă, cu pasul ei nesigur; şi în umbră, faţa ei imobilă, cu trăsături nehotărâte şi culori ţipătoare, părea o mască stupidă şi patetică.
- M-aţi aşteptat mult? întrebă. Despre ce discutaţi?

Leo, cu un gest larg, arătă spre Carla care stătea în picioare în mijlocul salonului:
- Tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că astă-seară n-avem altceva mai bun de făcut decât să rămânem acasă.
- Nimica altceva, încuviinţă mama cu demnitate şi autoritate, aşezându-se într-un fotoliu, în faţa amantului; la cinematograf am fost azi o dată, iar la teatru - peste tot numai lucruri pe care le-am mai văzut... Mi-ar fi plăcut să văd "Şase personagii" cu compania lui Pirandello... dar cum să mergem?... Astă-seară e un spectacol popular.
- Vă asigur că nu pierdeţi nimic, observă Leo.
- A, nu, asta nu, protestă fără vehemenţă mama; Pirandello are lucruri frumoase... Cum îi zicea comediei pe care am văzut-o acum de curând?... Stai... a, da: "Masca şi chipul." M-a amuzat teribil!
- O fi... zise Leo răsturnându-se pe divan; dar eu unul m-am plictisit de moarte. Îşi vârî degetele în buzunarele vestei şi se uită întâi la mamă, apoi la fată.

Dreaptă în spatele fotoliului în care şedea maică-sa, fata primi privirea aceea inexpresivă şi greoaie ca pe o lovitură ce-i sfărâmă în bucăţele indiferenţa ei de sticlă; atunci, pentru prima oară, îşi dădu seama cât de învechită, cât de obişnuită şi de insuportabilă era scena care se desfăşura sub ochii ei: mama şi amantul aşezaţi unul în faţa altuia şi angajaţi într-o conversaţie oarecare; umbra aceea, lampa aceea, feţele acelea imobile şi stupide, şi ea însăşi rezemată cu un gest familiar de spatele fotoliului, gata să asculte şi să vorbească. "Viaţa nu se schimbă, se gândi, nu vrea să se schimbe." Îi venea să ţipe; îşi lăsă mâinile în jos, şi le răsuci, apăsat pe pântec, aşa de tare că o durură încheieturile.
- Putem rămâne acasă, continuă mama, cu atât mai mult cu cât toate zilele săptămânii ne sunt angajate... mâine ceaiul dansant în folosul copiilor părăsiţi... poimâine balul mascat de la Grand Hotel... în restul zilelor suntem invitaţi ba la unul, ba la altul... A, Carla... am văzut-o azi pe doamna Ricci... a îmbătrânit grozav... am studiat-o cu atenţie... are două riduri adânci de la ochi până la gură... şi părul - nici nu mai poţi şti de ce culoare e... oribilă!... Strâmbă din buze şi-şi agită mâinile în gol.
- Nu e chiar atât de oribilă, zise Carla, ieşind din spatele fotoliului şi aşezându-se lângă Leo; simţea cum o înţeapă o nerăbdare vagă şi dureroasă; presimţea că, pe căi indirecte şi întortocheate, mama avea să ajungă în cele din urmă să-i facă amantului, ca întotdeauna, mica ei scenă de gelozie; nu ştia când şi în ce fel, dar era tot atât de sigură de asta, ca de soarele ce va străluci a doua zi pe cer, ca de noaptea ce avea să-i urmeze; şi certitudinea aceasta îi dădea un sentiment de teamă; nu exista leac, totul era de neschimbat, totul era supus unei fatalităţi meschine.
- Mi-a spus o mulţime de fleacuri, continuă mama, mi-a spus că şi-au vândut vechea maşină şi că şi-au cumpărat una nouă... un Fiat... "Ştii, zice, soţul meu a devenit mâna dreaptă a lui Paglioni, la Banca Naţională... Paglioni nu se poate lipsi de el, Paglioni îl prezintă încă de pe acum ca pe cel mai sigur viitor asociat": Paglioni în sus, Paglioni în jos... dezgustător!
- De ce dezgustător? întrebă Leo contemplând-o printre pleoapele întredeschise. Ce găseşti dezgustător în toate astea?
- Dumneata ştii, întrebă mama cu o privire ascuţită, care-l poftea parcă să-şi cântărească bine cuvintele, că Paglioni e prietenul doamnei Ricci?
- Ştie toată lumea, zise Leo şi ochii lui leneşi stăruiră greoi asupra Carlei care şedea visătoare şi resemnată.
- Şi mai ştii, insistă Mariagrazia, accentuând fiecare silabă, că înainte de a-l cunoaşte pe Paglioni soţii Ricci n-aveau nici un ban... şi acuma au maşină?

Şi Leo întoarse capul:
- A, va să zică asta e! exclamă. Ei şi?... Fac şi ei ce pot.

Fu ca şi cum ai fi aprins un fitil pregătit cu grijă dinainte.
- Aha! zise mama, uitându-se ironic la el. Deci dumneata justifici o neruşinată care nu-i nici măcar frumoasă - o grămadă de oase, una care îşi exploatează fără scrupule prietenul şi-l pune să-i plătească maşinile şi rochiile, ba pe deasupra îşi mai fericeşte şi bărbatul despre care cu greu poţi spune dacă e imbecil sau face pe imbecilul... Acestea sunt principiile dumitale?... Minunat, n-am ce zice, minunat... Mă rog, în cazul acesta nici nu mai am ce adăuga... Totul e explicabil... E clar: dumitale îţi plac femeile de tipul ăsta...

"Iată şi scena!" gândi Carla; un slab fior de nelinişte o străbătu din cap până în picioare, închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate, la adăpost de lumina şi de discuţia aceea; în umbră.

Leo râse:
- Crede-mă, zău aşa, nu astea-s femeile care-mi plac! Aruncă iute o privire lacomă fetei care şedea lângă el: sâni înfloritori, obraji proaspeţi, anatomie tinerească: "Astea-s femeile care-mi plac!" ar fi vrut să-i strige amantei.
- Vorba vine, insistă mama, vorba vine... totuşi, vezi că cel care strâmbă din nas, până la urmă cumpără... şi când se nimereşte să fii în apropierea ei, ca alaltăieri de exemplu, la familia Sidoli, te pierzi în complimente; îi spui tot soiul de prostii... lasă, că te cunosc eu... Ştii cine-mi eşti dumneata?... Un mincinos...!

"Iată şi scena..." îşi repetă Carla; conversaţia putea să continue nestingherită; dar ea recunoscuse că viaţa incorigibilă, că viaţa de toate zilele nu putea să se schimbe; şi atât îi era de ajuns; se ridică:
- Mă duc să-mi pun un sveter şi vin numaidecât, şi fără să întoarcă ochii, fiindcă simţea privirile lui Leo, cum i se prind de spate ca două lipitori, ieşi.

În coridor dădu peste Michele:
- Leo e înăuntru? o întrebă; Carla îşi privi fratele:
- Da.
- Vin tocmai de la administratorul lui, continuă liniştit băiatul. Am aflat o mulţime de lucruri... în primul rând că suntem ruinaţi.
- Adică? întrebă fata surprinsă.
- Adică, îi explică Michele, că va trebui să cedăm vila lui Leo, în contul ipotecii şi să plecăm, fără un ban, să plecăm aiurea.

Se priviră; un surâs forţat, inexpresiv se ivi pe chipul băiatului:
- De ce zâmbeşti? îl întrebă fata. Ce ţi se pare aşa de vesel?
- De ce zâmbesc? repetă Michele. Pentru că toate astea îmi sunt indiferente... ba mai mult: îmi fac aproape plăcere.
- Nu-i adevărat.
- Ba-i adevărul adevărat, replică băiatul, şi fără să mai adauge altceva, intră în salon lăsând-o zăpăcită şi vag înfricoşată.

Mama îşi continua cearta cu Leo; Michele avu răstimpul să surprindă un "tu", care se transformă în ,,dumneata" la intrarea lui şi zâmbi cu milă şi scârbă:
- Cred că e vremea să mâncăm, îi zise mamei, fără să salute, fără să se uite măcar la bărbat; dar răceala lui nu-l impresiona pe Leo:
- Ia te uită! strigă cu obişnuita-i jovialitate, Michele... Vino încoa', Michele... nici nu mai ştiu de când nu ne-am văzut.
- Numai de două zile, zise băiatul, privindu-l ţintă; se silea să pară rece şi tăios, deşi nu se simţea decât indiferent; ar fi vrut să adauge: "Şi cu cât ne vedem mai rar, cu atât mai bine", sau ceva asemănător, dar nu avu promptitudinea şi nici sinceritatea necesară.
- Şi două zile ţi se par un fleac?! strigă Leo. Poţi face o mulţime de lucruri în două zile. Îşi aplecă obrazul lat şi triumfător în lumina lămpii: Ai un costum minunat. Cine ţi l-a făcut?

Era un costum dintr-o stofă albastră, bine croit, dar foarte uzat, pe care Leo i-l văzuse cu siguranţă de nenumărate ori până atunci; dar izbit de acest atac direct la vanitatea sa, Michele uită cât ai bate din palme că-şi propusese să se arate plin de răceală şi de ură.
- Zău? întrebă fără să ascundă un vag surâs de mulţumire; e un costum vechi, îl port de foarte mult timp, mi l-a făcut Nino, îl ştii?... Şi se întoarse instinctiv cu spatele spre Leo, trăgându-şi marginile vestonului în jos ca să i se lipească de talie; îşi văzu imaginea în oglinda veneţiană, care atârna pe peretele din faţă: croiala era perfectă, fără îndoială, dar atitudinea lui i se păru plină de o stupiditate rigidă şi ridicolă, ca aceea a manechinelor bine îmbrăcate, expuse în vitrinele magazinelor, cu preţul agăţat în piept; o undă de nelinişte îi şerpui printre gânduri.
- Bună, într-adevăr bună. Acum, aplecat spre el, Leo pipăia stofa; pe urmă se îndreptă: Bun băiat Michele al nostru, zise, lovindu-l cu palma peste braţ; nu-l poţi prinde niciodată cu nimic, nu face altceva decât să se distreze şi n-are nici un fel de probleme. Atunci, din tonul cu care fuseseră spuse şi din surâsul ce întovărăşea aceste cuvinte, Michele înţelese prea târziu că fusese adulat cu viclenie şi că în realitate Leo îşi bătea joc de el; unde erau indignarea, resentimentul pe care îşi imaginase că o să le încerce în prezenţa duşmanului său? Cine ştie unde, în sfera intenţiilor poate; furios şi stânjenit de frivolitatea atitudinii lui, se întoarse către maică-sa.
- Păcat că n-ai fost azi cu noi, zise ea, am văzut un film minunat.
- Da? făcu băiatul; pe urmă, întorcându-se către bărbat, cu o voce cât putu mai seacă şi mai tăioasă, zise:
- Am fost la administratorul tău, Leo... Celălalt îl întrerupse însă cu un gest net:
- Nu acum... am înţeles... o să vorbim pe urmă... după cină... fiecare lucru la vremea lui.
- Cum vrei... zise băiatul cu o docilitate instinctivă, dar imediat îşi dădu seama că fusese iarăşi dominat: "Trebuia să zic: «acuma», se gândi, aşa ar fi făcut oricare altul...; acuma, să discut pe loc şi poate chiar să-l şi înjur"; îi venea să ţipe de furie. Vanitate şi indiferenţă. În răstimp de câteva minute Leo izbutise să-l azvârle pe rând în toate aceste prăpăstii meschine, care îi erau proprii. Cei doi, mama şi amantul, se ridicaseră.
- Mi-e foame, zise Leo încheindu-şi vestonul; mi-e foame... Femeia râdea; Michele îi urmă maşinal. "Dar după cină (se gândea, căutând zadarnic să strecoare o doză de resentiment în gândurile lui risipite) n-ai să scapi cu una cu două."

La uşă, se opriră:
- Vă rog, spuse Leo; mama ieşi; rămaseră unul în faţa celuilalt, bărbatul şi băiatul, privindu-se...
- Hai, hai, insistă Leo extrem de politicos, punându-i mâna pe umăr; se cade ca stăpânul casei să treacă înainte... Şi cu un gest părintesc, cu un surâs atât de prietenos, încât părea de-a dreptul o batjocură, împinse băiatul uşor înainte. "Stăpânul casei, se gândea Michele, fără pic de ură, asta-i bună...: stăpânul casei eşti tu." Dar nu pronunţă un cuvânt şi ieşi pe coridor, pe urmele mamei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer