Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Gustul femeilor urâte


Richard Millet, Traducere din limba franceză de Sanda Oprescu

30.01.2008
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Richard Millet
Gustul femeilor urâte
Editura Trei, 2007




*****

Intro

Scrisul reprezintă o armă a seducţiei
(Richard Millet)Născut în 1953 în Franţa, în regiunea Limousin, autorul acestui roman şi-a petrecut o parte din copilărie în Liban, apoi a revenit la Paris. Cărţile sale sunt influenţate de ambele culturi, regiunile care i-au marcat copilăria fiind prezente în textele sale.

Opera sa e construită pe tematica timpului, a morţii, a suferinţei şi dorinţei. A scris numeroase romane printre care Ma vie parmi les ombres, La gloire des Pythre, La voix d'alto, Dévorations etc. Stilul său este bogat şi exigent îmbinând eseul cu literatura. Cu o inteligenţă de excepţie, Millet îşi conduce cititorul printre idei şi imagini minuţios descrise.

Cartea lui Richard Millet, Le Sentiment de la langue a primit în 1994 premiul pentru eseu al Academiei Franceze.

Romanul Gustul femeilor urâte urmăreşte itinerariul spiritual al eroului-narator, un individ însingurat care alege să-şi exploreze semnificaţiile profunde ale propriei urâţenii. Cu un chip desfigurat încă de la naştere, eroul îşi analizează cu precizia unui anatomist propriile experienţe, dar şi caracterele celor cu care intră în contact.

Gustul femeilor urâte este un roman al introspecţiei amare. Personajul este un scriitor aflat într-un etern conflict cu lumea şi cu propriul erotism mânat de dorinţe supradimensionate, care cu greu pot fi traduse în realitate, datorită faptului că, urât fiind, nu poate fi acceptat decât de femei urâte. Până când, într-o zi, o tânără atrăgătoare va intra în viaţa lui...

"Oroarea pe care mi-o inspiram mie însumi nu era cu totul şi cu totul ură, ci ceva foarte aproape de o primejdioasă milă, mă condamna la o izolare sexuală şi afectivă din care nu avea să mă scoată nici plăcerea solitară (...), nici prostituatele frecventate la Clermont-Ferrand".

*****

"Or, întocmai cum cei ce au citit multe cărţi sunt foarte curioşi să le citească pe cele noi, chiar dacă ar fi proaste, se întâmplă ca un bărbat, care a iubit multe femei, toate frumoase, să ajungă într-un final să fie curios în privinţa celor urâte, pe care le consideră ceva nou."
(Casanova, Histoire de ma vie)


"Ceea ce urăsc, nu sunt femeile foarte urâte, sunt semiurâţeniile care aspiră la frumuseţe."
(Stendhal, Journal


"Inima omului îi schimbă chipul şi-l face fie bun, fie rău."
(Ecleziastul, XIII, 31)


I
Asemenea majorităţii bărbaţilor, mi-am ratat viaţa sexuală.

Totuşi, cred că am scăpat din acest interminabil naufragiu ceva mai puţin păgubit decât alţii. Nu am nici vicii, nici manii de ascuns, nici măcar nişte porniri nestăvilite spre acea sinceritate care m-ar împinge să-i mărturisesc unei femei de patruzeci de ani că nu-mi plac decât fetele foarte tinere, unei femei cu sânii mici că nu le pot îmbrăţişa decât pe cele cu sâni opulenţi, sau unei tipe drăguţe că frumuseţea mă sperie. De altfel, rare sunt femeile pe care să le poţi numi frumoase, aproape toate fiind întru câtva nişte urâţele care ignoră asta până când, iubind, pot face dovada că nu sunt aşa, şi mai rari bărbaţii care iubesc cu adevărat femeile, iar până la urmă dragostea, fericirea, văpaia pură a dorinţei sunt aproape imposibile. De altfel, imposibilul domină relaţiile de dragoste. Cât despre ceea ce se cheamă viaţa sexuală nu e decât un fel comod de exprimare: la urma urmei, nu-i nimic altceva decât umbra visărilor noastre de copii melancolici sau de vânători preistorici, proiectată asupra altcuiva.

Aparţin acelei categorii de oameni cărora mama lor le-a spus că nu sunt frumoşi. Desigur, a mea n-a formulat-o chiar aşa clar şi poate că nici n-am auzit-o, ci, doar, copil fiind, m-am temut de ea sau am ghicit-o în privirea ei, în acei câţiva ani când, închişi în noi înşine, părăsiţi, nefericiţi, am trăit la Siom, pe platoul înalt al ţinutului Limousin unde, probabil, nu mă voi mai întoarce niciodată; sau poate a exprimat-o altfel, aluziv, pe şoptite şi în dialect, limbaj în care cuvintele nu au întru totul acelaşi sens ca în franceză şi în care tot ceea ce se spune este totodată mai violent, mai blând şi evident mai puţin solemn.

Trebuie să fi şoptit cu jale "ei be leyde", căci nu-mi pot închipui că mi-a aruncat-o drept în faţă, pe tonul tăios pe care era în stare să-l folosească adresându-se cuiva care nu-i plăcea sau izgonind vreun animal ce se aventurase pe coridorul casei noastre.

Propoziţia aceasta am auzit-o exact aşa, în gura ei, atunci când un ţigan ne trecuse pragul ca să ne propună să ne tapiseze scaunele. Tipul mărunţel şi oacheş scotocea cu privirea în toate direcţiile şi mama se sufoca de indignare că cineva îndrăznise să intre în casa ei fără să bată la uşă şi fără să aştepte ca ea să-i fi îngăduit. Îl dăduse afară fără menajamente cu degetele întinse, rostind cuvinte franţuzeşti, cu hotărârea unei femei capabile să se ducă şi să ia puşca soţului ei ca să se facă mai bine înţeleasă; apoi se întorsese spre mine ca să-mi spună, cu ochi strălucitori, cu chipul împietrit, obosită, desigur, de confruntarea cu lucruri neplăcute: "Ei be leyde!"

Vorbea despre ţigan, dar ochii ei nu-i ocoleau pe ai mei, care fugeau de ea, de altfel întotdeauna fugisem de ea, de cea a cărei privire descuraja orice elan şi se străduia să găsească la ceilalţi ceea ce ar putea s-o dezamăgească, lăsând-o pradă melancoliei sale; fără îndoială, în ziua aceea descoperise în mine un lucru pe care nu acceptase să-l vadă niciodată, dar pe care mânia o silea să îl admită, ceva ce aveam la rândul meu să descopăr atunci când am înţeles ce anume aveam în comun cu ţiganul (cel puţin aşa credeam), deşi cazul meu se dovedea a fi mai grav, tipul din barăci era urât ca urmare a rasei sale, aşa cum o auzisem spunând de multe ori (şi cum se spunea pe platoul din Limousin, unde unii aveau chipuri la fel de tipice ca şi ţiganul nomad, descendenţi ai invaziilor arabe sau ai populaţiilor din Asia Centrală), în timp ce eu eram urât prin însăşi esenţa mea şi fără nici o speranţă de transfigurare. "Ché be leyde!"

Fie că a spus-o efectiv, fie că am văzut-o în ochii ei, era ceva la fel de cutremurător ca descoperirea morţii sau ca revelaţia sexualităţii, adică sfârşitul copilăriei; iar a mea se încheia la opt ani, când am aflat că frumosul şi urâtul nu se aplicau doar animalelor şi obiectelor, ci şi fiinţelor, şi nu numai celorlalţi, ci şi mie, care astfel intram în ceata nasoilor având drept apărare acea formulă ce mi s-a ivit pe loc şi ale cărei consecinţe îmi va trebui multă vreme să le înţeleg - acel soi de deviză ce-o arunc încă în faţa oricui mă priveşte cam prea insistent şi cu dezgust: "Nu pot fi toţi frumoşi."

Speram că formula va atenua întru câtva situaţia şi că, din urât, mă va face să fiu considerat, pur şi simplu, "lipsit de frumuseţe", nu acel "nu prea frumuşel", care la Siom, proferat întotdeauna cu ironie, însemna, pe şleau: urât, nici să cadă în aparatul de eufemisme ce răvăşeşte limbile moderne care folosesc "ne-frumos" în loc de hidos, la fel ca "ne-văzător" în loc de "orb". Şi limbile îşi pot avea urâţenia lor.

Îmi dau seama că azi ţin la "urât" mai mult decât la orice altă expresie: deşi dur în scurtimea sa, adjectivul îşi are nobleţea lui şi găsesc în el un fel de eleganţă a tot ce poate fi rău, un mod de a exista, o calitate, o artă chiar, ce presupune deriziune şi abnegaţie. Există aici ceva ce ţine de ciliciu şi de jabou, de obrăznicie ca şi de spaimă, provocare şi umilinţă şi fără îndoială că n-aş fi trăit la fel de intens dacă aş fi fost frumos sau, pur şi simplu, plăcut la vedere. Atunci n-aş fi avut nimic deosebit, frumuseţea, când nu e excepţională, nici specifică unei fiinţe cu caracter puternic, fiind adesea insipidă. N-aş fi ajuns ceea ce sunt; i-aş fi urmat surorii mele pe calea învăţământului, meserie pe care urâţenia mi-o interzicea, evident, ca şi orice altă meserie publică, până şi pe cele lipsite de orice prestigiu: până şi aceea de paznic, de pildă, la care mă gândisem la un moment dat, ca să-mi plătesc studiile la Clermont-Ferrand, îmi fusese refuzată sub pretextul că i-aş fi speriat, mai degrabă, pe clienţi decât pe delincvenţi şi că noaptea aş fi putut fi confundat cu un răufăcător, având în vedere mai ales modul în care îmi ascundeam capul în gulere ridicate sau cagule, cu aerul că mă feream nu doar de priviri, ci şi de altceva, îmi spusese patronul firmei de supraveghere, fost militar în Legiunea Străină, un om cu o înfăţişare atât de cumplită, încât am fost gata-gata să încep să plâng, înainte de a-i urma sfatul şi de a mă duce să descarc lăzi în piaţa oraşului, în zori, alături de negri, arabi, turci şi de câţiva autohtoni care mă sfătuiau să nu mă uit prea mult la fructe şi legume ca nu cumva să le stric. Era o glumă, nu foarte răutăcioasă şi mă cam obişnuisem cu ea, dar mi-au trebuit mulţi ani ca să mă arăt lumii fără să roşesc; şi, oricum, mă prezentam întotdeauna cu acea frază cu ajutorul căreia încerc să explic faptul că frumuseţea nu e decât un moment al urâţeniei: formulă paradoxală şi destul de facilă (ce poate fi la rândul ei răsturnată), dar prezentând avantajul de a-i face pe oameni să vorbească liber, fără să le pese de figura din faţa lor, care cel mai adesea le slujeşte drept stranie oglindă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer