Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Din Bucureştii trăsurilor cu cai


Paul Emil Miclescu

06.02.2008
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Paul Emil Miclescu
Din Bucureştii trăsurilor cu cai
Editura Vremea, 2007




*****

Află tu, care crezi c-a noastră-i veşnicia:
Vecinică-n lume, e doar vremelnicia
...
(Phostayleliada [1])
Cap. LVII cânt MCLIX
După versiunea lui Metodius Thunderdentronck [2]

În loc de prefaţă
Cele 3000 de exemplare ale primei ediţii a cărţii lui Paul Emil Miclescu, Din Bucureştii trăsurilor cu cai, apărută în 1985 la editura Litera, s-au epuizat, atunci, în câteva zile. Deşi nimeni nu bănuia, erau ultimii ani ai dictaturii comuniste care, intuindu-şi, poate, sfârşitul, îşi manifesta, mereu mai acerb, vigilenţa. Cenzura, tremurând la rândul ei, era atentă ca nu cumva să ajungă la urechile "savantei cetăţean", cea care singură decidea în cultura română ce-i îngăduit şi ce nu este, vreo vorbă care să poată câtuşi de puţin să-i dea prilejul unei interpretări peiorative.

De aceea, apariţia cărţii, dat fiind conţinutul şi originea "spurcată" a autorului ei, şi, totodată, marele succes editorial pe care l-a avut au reprezentat, în acel moment, o surpriză. Publicarea, datorată în bună măsură intuiţiei şi stăruinţei redactorului, Radu Albala, încălca grav canoanele oficiale, constituind astfel o formă subtilă de disidenţă.

Generalul Constantin Rosetti-Bălănescu, într-o scrisoare datată 6 mai 1985, deci cu mai puţin de o lună după apariţia în librării a Bucureştilor trăsurilor cu cai, adresată autorului, îi spune că după ce a căutat prin librării fără izbândă... am avut cartea (împrumutată) pe care am citit-o într-o singură seară, până târziu, care m-a încântat, cum, dintr-o negură prin care treci, dai deodată într-o poiană de lumină. O carte care mi-a plăcut din toate laturile, scriitură, talent de evocare, naturaleţe, umor şi ironie, sensibilitate, la care adaug şi curaj, într-o vreme de frică şi de laşitate de-o parte, şi ură pe de altă parte, pornită şi îndreptată spre acele "bestii boiero-moşiereşti" pe care cartea le iveşte din întuneric şi neştiinţă în lumină curată şi adevăr.

În 1985, generalul Rosetti-Bălănescu avea 93 de ani, aşadar întocmai vârsta la care s-a stins din viaţă, în 1994, la Frankfurt, autorul cărţii, arhitectul Paul Emil Miclescu.


În oraş, la Bucureşti
O întâmplare veche de aproape un sfert de veac mi-a rămas în gând:Eram în convalescenţă, după ce zăcusem de două boli infantile de care mă molipsisem de la fiul meu - pojar şi vărsat de vânt - amândouă odată.

La patruzeci de ani trecuţi, asemenea boli - uşoare pentru cei nevârstnici - mă doborâseră, sleindu-mi puterile.

Fratele meu, Ştefan, ştiindu-mă singur cu necazurile mele, îmi trimisese, ca să-mi ţină de urât, o veche cunoştinţă a lui, un bătrân arhivar-paleograf [3] care descoperea din când în când câte un hrisov privind ascendenţa familiei noastre şi i-l aducea la cunoştinţă.

Mult mai sensibil, la drept vorbind, de cum vroia să pară, Ştefan îşi croise o a doua fire, impunându-şi să arate numai dispreţ pentru tot ce nu avea finalitate practică şi, deci, pentru cronica de familie, pe care o socotea lipsită de sens în vremea noastră, menită doar să întreţină fumurile snobismului celor ce închinau naşterii şi numelor răsunătoare un cult excesiv - înfumurări de care el însuşi era cu desăvârşire lipsit.

Ştiindu-mă mai atras de tot ce aparţine istoriei şi îndeosebi de istoria minoră - cea mai vie şi adevărată, cea mai apropiată, mai umană -, se gândise să dea două lovituri dintr-una, îndrumându-şi musafirul inopinat la mine ca să scape de dânsul fără a-l jigni şi ca să-mi facă pe deasupra şi plăcere.

A fi nevoit să primesc un necunoscut în halul în care mă aflam nu pot spune că-mi promitea satisfacţii deosebite, şi totuşi când ne-am despărţit, după vreo două ore de convorbire, am rămas sub farmecul povestirilor lui pline de reminiscenţe istorice, de amintiri ale vieţii trecute, fie izvorâte din arhivele pe care le cerceta zilnic, fie chiar trăite de dânsul.

Înainte de a pleca, el îmi puse o întrebare:
- Dumneavoastră vă scrieţi memoriile?
- Hotărât, nu, îi răspunsei. Nu sunt o personalitate destul de "marcantă" pentru ca amintirile mele să merite vreo atenţie, nici nu am atins o vârstă destul de înaintată ca să mă simt cuprins de obsesia unei asemenea recapitulări a vieţii.
- V-am pus întrebarea fiindcă mă aşteptam la răspuns. Permiteţi-mi să vă dau părerea mea: comiteţi o greşeală... O foarte mare greşeală! Lăsând deoparte ambiţii literare şi pretenţia de a nu relata decât evenimente de importanţă istorică, consemnarea simplă şi sinceră a celor mai banale întâmplări ale vieţii de toate zilele poate căpăta, în timp, un interes nebănuit; iar pentru copiii şi nepoţii noştri să fie cu atât mai atrăgătoare, mai distractivă şi fermecătoare cu cât rămâne mai departe de corectitudinea doctorală, gulerată şi scrobită a istoriei oficiale, revizuită, epurată şi ştiinţific consacrată.

Apoi nu trebuie să trecem cu vederea că evoluţia este atât de rapidă în ţara noastră, încât multe lucruri văzute şi întâmplări trăite de noi nu vor părea copiilor noştri mai puţin năstruşnice decât cele ce le-ar putea aminti, de pildă, în Franţa, un străbun de pe vremea "vechiului regim", care s-ar trezi din mormânt ca să povestească nepoţilor săi cum arăta lumea în vremea lui.

Ca să concretizăm prin exemple cele de care încerc să vă conving, eu vă rog să faceţi un mic efort de memorie şi să-mi spuneţi, de pildă, ce vă aduc aminte aceste locuri ale casei părinteşti în care ne aflăm, în care v-aţi născut şi aţi copilărit? [4] M-am lăsat ademenit de acest joc al aducerilor aminte.

Mi-au revenit astfel în memorie o sumă de amănunte, în aparenţă neînsemnate, dar care, toate laolaltă, contribuie să ne înfăţişeze viaţa patriarhală de atunci a Bucureştilor dinainte de "Marele Război" (aşa cum era denumit până când a rămas "depăşit" de al Doilea Război Mondial, care a fost şi mai mare). Viaţă acum de mult trecută, care, din depărtarea anilor, după mai bine de o jumătate de veac, ne pare atât de rudimentară şi simplistă faţă de "modernismele" noastre actuale şi de culmile progresului spre care năzuim, încât o privim cu un sentiment de superioritate şi ne distrăm pe seama naivităţilor ei, uitând că şi ea a fost odată a noastră, a făcut parte din noi, întocmai ca şi cea pe care o trăim azi cu toate cele mai de avangardă născociri proslăvite de "contemporaneitate" şi pe care, dacă vom avea zile, le vom considera mâine la fel de răsuflate.

"Modern este ceea ce se demodează", a scris undeva Jean Cocteau, iar, înaintea lui, La Bruyère reamintea contemporanilor săi în secolul de rafinată cultură şi de sclipitoare expansiune creatoare al "Regelui Soare": "Şi noi, care suntem atât de moderni, vom fi odată învechiţi" (ceea ce după trei veacuri ne pare atât de evident, încât parcă nici nu merita osteneala de a fi spus...).

Adevărul este că, în faţa "judecăţii de apoi" (a posterităţii), toate nimicurile vieţii - că sunt de azi, că sunt de ieri - au cam aceleaşi drepturi.

De aceea, fără prea multă alegere, m-am hotărât să povestesc despre fiecare din ele, la întâmplare, aşa cum mi-au revenit în minte. Iar dacă voi fi consemnat doar impresii subiective în loc de realităţi riguros adevărate, este fiindcă aşa mi le-a păstrat memoria: în imagini cărora timpul le-a mai şters conturul - uneori le-a împodobit, alteori dimpotrivă - care nu mai au rigoarea fotografică, dar care trăiesc în mine mai vii şi mai sincer adevărate decât în fotografie.

Cineva - nu mai ştiu cine - de la care se aştepta o mărturie a spus: "Cereţi-mi să fiu sincer. Nu-mi cereţi să fiu obiectiv."

Zic şi eu la fel. Iar dacă micile amintiri care urmează n-au alte însuşiri, să nu se îndoiască nimeni de sinceritatea lor.

I
Fundul grădinii noastre, înainte de a fi croită prelungirea bulevardului Colţei de-a curmezişul ei, se învecina cu mica şi sărăcăcioasa curte a unor târgoveţi bătrâni - un moş şi o babă -, care trăiau ca la ţară în căsuţa lor, cu prispă, cu acoperiş de tinichea de sub care apăreau pe alocuri vechile şindrile când le dezvelea vântul, cu bătătura plină de orătănii de toate neamurile, a căror crescătorie se îmbogăţea zilnic cu câte o găină din coteţul nostru, furişată ca din întâmplare pe sub uluci, cu cocină puturoasă în care guiţa un porc veşnic flămând - curte rămasă aşa încă de pe vremea când mahalaua noastră era abia la marginea Capitalei [5].

Pe locul acestei curţi s-a înălţat, după războiul de "reîntregire", statuia lui Take Ionescu, azi dispărută şi ea din peisajul bucureştean.

Alături de noi, la numărul 32 al străzii Primăverii, era "Pensionul de domnişoare" al doamnei Delavrancea. Clădirile acestei distinse instituţii de bună creştere se înşirau în adâncime cât ţinea şi grădina noastră. Primăvara, pe ferestrele deschise, se revărsau, nostalgice, polifoniile distonante ale gamelor şi arpegiilor a zeci de piane simultane, pe care pensionarele doamnei Delavrancea exersau pentru perfecţionarea educaţiei lor, visând la ce visează domnişoarele de pension...

Înspre stradă, cu intrarea dintr-o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, era casa cu parter a Doamnei directoare şi a ilustrului ei soţ, Barbu Delavrancea [6].

De la acest om mare, personalitate tumultuoasă şi complexă - om de stat şi artist în toată puterea cuvântului şi în toate amănuntele înfăţişării, până şi în fasonul meşteşugit al barbişonului frezat, al mustăţilor în furculiţă şi al zulufilor romanticului edificiu capilar care-i întregea atât de caracteristic fizionomia -, amintirile mele cele mai directe, mai autentice şi mai vii sunt nocturne şi auditive, mai mult decât vizuale [7]. Iar oricât vor fi fost ele de hazlii, după felul cum îmi speriau somnul meu nevinovat de copil, se încadrează mai degrabă în categoria coşmarurilor. Într-adevăr, nu se putea să nu fii cuprins de spaimă când te trezeau din visurile cele mai dulci scandalurile nocturne ale lui "Conu Barbu" cu suita lui, ori de câte ori se întorceau înspre ziuă de la chef.

Din vociferările lor mai mult sau mai puţin articulate, se desprindea glasul său sonor de tribun, cu inflexiuni ba fioroase, ba rugătoare. Cu dicţiunea împleticită şi cu obstinaţia specifică emulilor lui Bacchus, el urmărea o halucinantă idee fixă: să ducă "fetelor" salutul său părintesc... "Că ce ştiu ele, săracele, ce-i aia viaţa!..."Onorabila doamnă Delavrancea se străduia - sărmana - în şoaptă, să-i potolească ardoarea şi să-i reducă diapazonul, ceea ce avea darul de a-l stârni şi mai rău.

Până la urmă, imprecaţiile lui se înfundau în casă, de unde mai răzbeau în surdină, pe când birjele se urneau din loc în tactul copitelor pe caldarâm:
- Clipa-clopa-clipa-clopa, clip-clop, clip-clop..., însoţite de chiotele şi fanteziile corale ale amicilor veseli.

II
Strada noastră a fost în avangarda progresului în anii care au precedat cel dintâi "război mondial", fiindcă pe ea a trecut una din primele linii de tramvai electric ale Capitalei, realizate după principiul călăuzitor consfinţit de lozinca "Prin noi înşine!", memorabila deviză a Partidului Liberal, atunci la putere.

Prima linie de tramvai electric din Bucureşti - Obor-Cotroceni - a fost pare-se şi una din cele mai vechi existente în Europa. Construită cu capital străin şi exploatată de societatea concesionară atunci "Federico Thalassa & Conte E. Graziadei", a fost inaugurată în 1894. Abia cu aproape două decenii mai târziu - prin 1912-13 - a început exploatarea primelor linii de tramvai electric ale "Societăţii Comunale a Tramvaielor Bucureşti" - S.T.B., realizate cu capital în cea mai mare parte liberal şi inaugurate după câştigarea unui răsunător proces intentat de Partidul Conservator. Din acea perioadă datează linia Obor-Gara de Nord care, dacă memoria nu mă înşală, ar fi fost chiar prima pusă în exploatare - sau, dacă nu, cea mai importantă dintre primele realizate, fiindcă era cea mai lungă, fiindcă străbătea întreg oraşul şi lega cele două gări - de Nord şi de Est... sau poate doar fiindcă trecea prin strada noastră [8].

Ca întotdeauna, progresul nu s-a instaurat pe nesimţite, fără frecături, fără împotriviri şi fără lupte. Odată cu el s-a ivit şi nelipsita-i soaţă vitregă, otrăvită şi cicălitoare: infama reacţiune care, cu forţele ei oculte, l-a urmărit din umbră ca să-i taie avântul şi să-i zădărnicească iniţiativele.

Infama reacţiune s-a încuibat la numărul 24 în casa şi în persoana lui "Mănescu". Acest Mănescu era un pensionar bătrân cu desăvârşire inofensiv în aparenţă, retras şi şters, tacticos şi taciturn, de ale cărui tabieturi îngrijea o menajeră la fel de bătrână ca şi dânsul. Posaca, neînsemnata lui figură ar fi fost desigur dată uitării dacă n-ar fi intrat, împreună cu tramvaiul, năvalnic în istoria străzii noastre.

Este, de altfel, cazul atâtor personalităţi pe care posteritatea le cinsteşte şi de care nimeni n-ar fi ştiut, dacă ele n-ar fi întâlnit - dintr-o fericită întâmplare - mediul prielnic înfloririi lor şi eliberării unor forţe lăuntrice în adormire în străfundurile lor.

Mănescu - fără îndoială - avea şi un prenume, pe care nu l-am ştiut însă niciodată, fiindcă atât taică-meu, cât şi toţi cei din cartier când îl pomeneau îl numeau scurt "Mănescu" [9]: "O să plouă, fiindcă Mănescu şi-a luat umbrela" sau "Se răceşte vremea: Mănescu a ieşit în pardesiu", sau când se dădea o adresă: "Peste drum de Mănescu", sau "de la Mănescu două case mai departe".

Mănescu avea şi titluri academice; iar înainte de a fi rentier, aşa cum l-am apucat, avusese şi funcţiuni de care am aflat abia târziu: era matematician şi inginer feroviar şi fusese între pionierii din epoca eroică a construirii primelor noastre căi ferate.

Tatăl meu, şi el inginer de la începuturile CFR, fusese deci coleg cu dânsul. Dar pe cât era unul de scump la vorbă, era şi celălalt de puţin comunicativ, aşa că nu aveau decât prea rare prilejuri de a schimba câte un cuvânt.

Cu atât mai surprinzător a apărut pentru noi când, într-o zi, ne-am pomenit, sub bolta casei noastre, cu neagra şi costeliva lui siluetă, strânsă în redingota austeră de pastor protestant, cu borurile largi ale pălăriei trase pe ochi după cea mai autentică tradiţie a conspiratorilor romantici, sunând de zor la scară şi dând semne vădite de agitaţie.

Avea să facă, anunţă el, o comunicare urgentă şi gravă.

În realitate, venise să-şi asigure adeziunea tatălui meu la o acţiune colectivă de protest împotriva iniţiativei trâmbiţate de mai multe zile în presa de propagandă guvernamentală, iniţiativă pe care el o califica "absurdă şi barbară", de a se aduce tramvaiul în tihnita şi prea îngusta noastră stradă.

Când citise pentru prima oară în ziare asemenea ştire, o primise dând din umeri şi rânjind batjocoritor, fără a-i da mai multă crezare decât atâtor altor lăudăroşenii răspândite de politicianismul demagog. Pe măsură însă ce zvonul se adeverea - dovedindu-se prea legat de puternice interese individuale pentru a se mai pierde în lumea născocirilor -, Mănescu începuse a se îndârji din ce în ce, până îl cuprinse treptat o chinuitoare monomanie. Perspectiva tramvaiului devenea astfel pentru el o gogoriţă mereu mai ameninţătoare: "O să ne piară liniştea!...", "O să ne doboare!", "O să ne bage în groapă!" ţipa el când taică-meu - care nu părea pe deplin convins de importanţa şi de gravitatea faptelor - încerca să-l liniştească demonstrându-i că tot omul trebuie oricum să se resemneze a face concesiuni exigenţelor vieţii moderne, iar că acestea, cu toate neajunsurile lor, pot prezenta prin compensaţie chiar şi unele avantaje. Atâta pasivitate şi resemnare, departe de a-l potoli, îl îndârjeau, dimpotrivă, aşa încât ajunsese să se consacre trup şi suflet acţiunii lui de protest, iar ambiţia de a avea cu orice preţ câştig de cauză nu-i mai dădea răgaz.

Dar pe când umbla din casă în casă să strângă iscălituri pe jalbele lui, progresul îşi urma cursul, căci, odată stârnit, nu-l poţi trage înapoi cu una cu două. Începură să apară echipe de oameni având felurite îndeletniciri mai mult sau mai puţin tehnice, înarmaţi cu jaloane văpsite în alb şi roşu şi cu lunete prin care măsurau cu privirea lor iscoditoare şi indiscretă toate amănuntele străzii noastre. Apoi veniră camioane grele din care se descărcau cu tărăboi infernal şine, traverse, tuburi, cabluri şi alte diverse fierării; se desfundară pavajele ca să se aşeze calea tramvaiului şi pe alocuri stâlpi de fontă mari şi grei, care abia îţi mai lăsau loc să treci pe trotuare.

În faţa unei asemenea provocări, Mănescu, din ce în ce mai obsedat, îşi ducea înainte lupta, sumbru şi febril, urcând treptele ierarhiei administrative până la oameni ajunşi la putere, pe care niciodată n-ar fi voit să se umilească a-i solicita. Pe când se consuma astfel, ziarele nu pierdeau nici un prilej de demagogie din toate câte le oferea tramvaiul "Obor-Gara de Nord".

Cele ce ţineau cu partidul la putere ridicau în slavă virtuţile guvernului iniţiator şi gloria epocală a realizării în curs. Zelul lor bombastic umfla importanţa evenimentului chiar şi până la nivel internaţional, subliniind, de pildă, că de aci înainte "nu vei mai avea decât să sări odată din tren în tramvai şi din tramvai iarăşi în tren, ca să ajungi de la Paris direct la Olteniţa!"

Pe una din scenele Capitalei se juca cu mare succes o epocală revistă de actualităţi cu titlul sugestiv şi atrăgător: "Obor - Gara de Nord", iar presa opoziţiei, după ce îşi uzase toate armele ei cele mai veninoase şi perfide pentru a compromite societatea tramvaielor şi pe exploatatorii ei, începuse să capituleze din lipsă de muniţii, pornind să caute alte noi subiecte de ponegrire şi şantaj.

În sfârşit, veni şi ziua solemnă în care, undeva în mahalaua Oborului, un ministru cu joben pronunţă o scurtă alocuţiune înşirând cu emfaza cuvenită toate clişeele de rigoare specifice inaugurărilor: tăie cu foarfecă de argint oferită pe pernă de catifea roşie o simbolică panglică tricoloră întinsă de-a curmezişul căii, şi cel dintâi tramvai, împodobit cu pavoaz de sărbătoare, se avântă în acordurile fanfarei şi aplauzele mulţimii în lunga lui călătorie de du-te-vino pe şine, dintr-un capăt în celălalt al Bucureştilor.

Pentru nefericitul Mănescu, ziua aceea a însemnat o neagră înfrângere şi o cotitură nefastă în mohorâta lui viaţă. Dârzenia luptei dusă cu atâta îndărătnicie trezise într-însul energii nebănuite. Dar în faţa tristei realităţi a capitulării iremediabile, ceva în şubredul său mecanism lăuntric cedase brusc: o strună plesnise, un arc se rupsese şi, dintr-odată, pierise toată vlaga lui combativă.

Câtăva vreme nici n-am mai auzit de dânsul, căci se retrăsese în singurătatea casei lui, unde gusta din plin toată amărăciunea de a fi un învins al sorţii.

Am aflat mai târziu că, neputându-şi redobândi nicăieri liniştea, îşi muta iatacul întruna, ba înspre curte, ba la catul de jos, ba la cel de sus, ba în subsol, ba în mansardă, tot cu nădejdea zadarnică de a scăpa de obsesia tramvaiului, ale cărui vuiete nesuferite se apropiau necontenit şi se pierdeau când în susul, când în josul străzii, reprezentând pentru firea lui muncită şi năbădăioasă cea mai chinuitoare expresie a stridenţei şi a distonanţei provocatoare de strepezeli, de nevricale şi de insomnii.

Duruituri şi scrâşneli, dar mai presus de toate zdrang-zdrangul acela avertizor pe care vatmanul îl acţiona pentru a-şi deschide calea, mereu în aceeaşi cadenţă, călcând cu piciorul pe o pedală, cu neobosită stăruinţă şi direct pe nervii sărmanului pacient pentru a-i duce exasperarea la paroxism.

Celor ce n-au avut parte să cunoască strada noastră înainte de a fi cuprinsă în traseul liniei "Obor-Gara de Nord", le va veni, poate, greu să înţeleagă asemenea fobie şi să închipuie atâta zarvă stârnită în jurul unui vulgar, banal şi - mai ales faţă de vehiculele noastre moderne - destul de inofensiv tramvai.

Dar acesta căpăta, în microcosmosul uliţei noastre, valoare de simbol: însemna sfârşitul unei lumi învechite, rudimentare, tihnite, domoale - trecute - şi deschidea brutal o privelişte asupra viitorului.

De aceea, pentru a înţelege cum de şi-a putut pierde bietul Mănescu minţile în aşa hal încât să-l apuce de-a binelea toate pandaliile, este necesară o evocare a ambianţei străzii Primăverii dinainte de intruziunea tramvaiului.

*
Acest vajnic cuceritor al caldarâmului nostru avusese un precursor: tramcarul.

Nu ştiu dacă mai sunt mulţi astăzi pentru care acest nume reprezintă într-adevăr ceva, decât doar din auzite.

Aşa-zisul "tram-car", în ciuda alcătuirii cosmopolite a numelui său cu consonanţă britanică, nu era într-adevăr decât un prăpădit de omnibus tras de cai famelici, care hurducăia pe pavele de-i zornăiau geamurile şi trosnea şi scârţâia din toate încheieturile. Avea însă megalomania de a se împăuna cu nume englezesc, ca să-l creadă lumea cel puţin tramvai.

Faţă de adevăratul tramvai, oricât îi va fi fost de sonoră hodorogeala când trecea pe strada noastră, zgomotul lui alcătuit din duruitul roţilor şi zdruncinul trăsurii, din ropote de cai şi îndemnuri surugeşti fiind dintre cele mai obişnuite, se pierdea în mulţimea zvonurilor oraşului în care tracţiunea hipomobilă era încă suverană.

În murmurul confuz al vieţii, oraşele îşi exprimă fiecare deosebit de grăitor caracterul.

Dacă cineva s-ar fi ostenit să înregistreze acel freamăt al Capitalei din primele decenii ale veacului al XX-lea, iată cam ce ar fi putut însemna:Întâi, către zorirea zorilor, cântecul cocoşilor, care trezeau cetăţenii răspunzându-şi între ei de pretutindeni, căci aproape nu era locuinţă care să nu aibă coteţul ei de păsări, cum nu erau curţile lipsite nici de paza vigilentă a câte unui dulău anunţat de la poartă prin obişnuita tăbliţă indicatoare: "câine rău".

Această lume canină ţinea isonul cocoşilor în concertul dimineţii şi al asfinţitului. Apoi, când oraşul se trezea din somn, începeau să răsune strigătele vânzătorilor ambulanţi: olteni cu pasul mlădios, încovoiaţi sub povara cobiliţei, care în jargonul lor ofereau "puiagaia", "laptecovăsilă", "iaurcăimăcelu", "ghioc, ghioc, ghioc cărbune", "ghiarzâî" şi altele multe ce se traduceau în limbajul curent cu: pui de găină, lapte covăsit, iaurt, caimac, mangal şi gaz. Apoi intra în cor şi covrigarul. Venea dinspre piaţa Amzei doinindu-şi parcă aleanul cu duioasa-i melopee care, atât cât mă pricep să fac notaţii muzicale, suna cam în felul acesta:Iar la începutul veacului, când răsunau, încă rare, goarnele de automobil, întreg acest concert îl punctau ritmic efectele de percuţie ale copitelor de cai.

În asemenea senină armonie cvasipastorală a făcut brutal irupţie tramvaiul electric cu tam-tam-ul lui nesuferit - sol îndepărtat al mecanizării care de pe atunci se pregătea să robească lumea.

*
Ne mai izbutind să găsească nici un mijloc de a se apăra, Mănescu căzuse într-o stare de prostraţie care putea da de gândit că - aşa cum se obişnuieşte omul cu toate relele - ajunsese şi el la resemnare şi la indiferenţă, până când, deodată n-a mai putut răbda. Pierzându-şi de tot minţile, ieşea furios în balcon de unde trimitea, ameninţând cu pumnii strânşi, cele mai violente invective tramvaielor - care-şi vedeau de drum, nepăsătoare, spre hazul trecătorilor şi bucuria exuberantă a copiilor din stradă, până ce bătrâna menajeră izbutea să-l liniştească cu binişorul şi să-l aducă iar în casă.

În sfârşit, de unde lumea începuse să nu-l mai ia în seamă, a izbutit totuşi într-o bună zi să se facă temut şi să producă o serioasă panică în cartier.

Când apăru tramvaiul la capătul străzii, îl luă liniştit - dar hotărât - la ochi, din balconul lui, cu o masivă armă de război. Abia izbuti bătrâna menajeră să i-o smulgă din mână, după o luptă grea şi inegală, fără ca să fie slobozit nici un foc, nici măcar în vânt, căci arma nu era într-adevăr decât o veche flintă turcească luată din panoplie, fără iarbă, fără glonţ, fără cremene, nici fitil. Dar, pentru o clipă, zdrang-zdrangul tramvaiului a încremenit. Lumea în stradă s-a ferit speriată şi Mănescu a fost decretat primejdios şi dăunător societăţii.

De atunci, iarăşi un timp n-a mai auzit nimeni de dânsul, până când, într-o zi, i-am văzut poarta cernită cu draperii de doliu.

Sărmanul lui suflet chinuit dobândise în sfârşit dreptul de a se odihni pe veci.

A doua zi, un mic pâlc de cunoscuţi şi de neamuri - care, în lipsa unor rude mai apropiate, nădăjduiau să poată trece în rândul moştenitorilor - se pregătea să-l însoţească într-un sărăcăcios alai, în ultima lui călătorie, la "loc cu verdeaţă". Tramvaiul aştepta ca dricul refugiat pe trotuar să coboare în stradă urmat de micul cortegiu şi să pornească la drum. Dar ultimele pregătiri tărăgănându-se şi mai venind la rând încă un tramvai, manipulantul încercă să o ia înainte tocmai când se hotărâse şi vizitiul funebru să o ia din loc, aşa că intrară unul într-altul. Caii, uşuraţi de povara trăsurii agăţată de tramvai, o luară la trap şi convoiul, la fel, pierzându-şi şi el caracterul solemn şi grav de circumstanţă, urmă în dezordine, în pas alergător, oamenii vociferând cât îi ţinea gura.

Când izbutiră să se oprească şi dric şi tramvai, iar ambii profesionişti ai conducerii de vehicule - cel cu şapcă S.T.B. şi rivalul său cu bicorn de diplomat cernit - îşi epuizară, într-o aprigă controversă asupra iscusinţei lor mutuale, întreg vocabularul lor de ocazie, după ce, în fine, se desprinseră unul de altul şi-şi văzură de drum fiecare, ajunseră şi ultimele rămăşiţe ale defunctului, fără alte incidente, la destinaţia lor de veci.

Iar - aşa cum iarăşi se întâmplă, de prea adeseori, ca fiinţele cele mai alese să rămână neînţelese pentru contemporani - după ce el fusese decretat retrograd şi smintit cât mai era în viaţă, astăzi poate face figură de precursor, de vizionar, de anticipator, fiindcă nu de mult tramvaiele, socotite prea zgomotoase şi ancombrante, nu numai că s-au scos din fosta noastră stradă a Primăverii, dar au dispărut treptat şi din celelalte străzi şi bulevarde ale oraşului, ca unele ce tulburau liniştea cetăţenilor şi încurcau circulaţia.

E iarăşi adevărat că, în ultima vreme, ţinându-se seama de avantajele economice, tramvaiele (devenite şi mai rapide şi mai silenţioase) şi-au recucerit, treptat, un loc de frunte printre mijloacele de transport în comun.

Memoria lui Mănescu ar putea fi, oricum, "reconsiderată".

Note:
[1] Phostayleliada - Epopee dedicată vremurilor de odinioară, de la care se trage în limba română vorba "fost-ai lele". Cântare nostalgică de origine străveche, generată - pare-se - de un fenomen natural, similar aceluia care îndeamnă câinele să urle la lună.
[2] Thunderdentronck (Methodius baron de ~) - Personaj de aleasă erudiţie, pomenit în opera lui Voltaire şi al cărui nume, alcătuit din "thunder" (în limba engleză "trăsnet") şi din onomatopeea "tronc" pe care o întâlnim în graiul nostru (în expresii ca: hodoronc tronc; tronca-tranca; tronc Marghioală etc.), sugerează destul de grăitor aspectele cele mai caracteristice, proprii geniului său, subliniindu-le totodată oportunitatea şi eficienţa. De altminteri, blazonul baronului exprimă în limbaj heraldic la fel de grăitor aceste particularităţi. Un scut tăiat în două. Partea dextră de ghiurghiuliu, cea senestră de prăzuliu. Prima încărcată de un mănunchi de fulgere (în felul celor din mâna lui Zeus, aşa cum îl reprezintă mitologia antică), a doua de o oişte pătrunsă într-un gard, totul de-auriu. (Pentru tălmăcirea vocabularului heraldic, vezi Ştefan D. Grecianu Eraldica română - Actele privitoare la stabilirea armerielor oficiale, Bucureşti, Editura Carol Göbl, 1900. Vocabular pag. 169. Exemple pentru despărţirile, punctele şi smaltele scutului, pag. 183. Despărţire, pag. 190 şi următoarele.)
[3] Numele lui era Daşchievici, dacă-mi aduc bine aminte, şi era originar din Cernăuţi.
[4] Din strada fostă Primăverii, fostă Nicolae Bălcescu, astăzi Mendeleev, nr. 28 şi 30.
[5] Curtea aceea, vecină, avea acces dintr-o străduţă care a fost înglobată în bulevard şi şi-a pierdut atunci numele, strada Cătunu-Nou, care începea din strada Cătun (Athena, Beloiannis) şi ale cărei urme mai puteau fi recunoscute încă şi după al Doilea Război Mondial, în spatele statuii lui Take Ionescu de unde se intra, pe latura ei de răsărit, în imobilul societăţii Leonida et Comp. şi ceva mai încolo, într-o casă modestă cu parter şi etaj unde era Institutul "Biblia", de la care îţi puteai procura Biblia tipărită în toate limbile.
[6] Cam la jumătate distanţă între casa directorială şi micul templu al muzicii, din care filtrau prin jaluzele undele sonore ale zecilor de pianine, era un foişor înalt ca un turn de veghe, cu o friză de ocniţe zăbrelite sub streaşină, cu un coş de tablă în vârful acoperişului, al cărui coif se învârtea după vânt. Acest edificiu nu era - aşa cum s-ar fi putut presupune - un "belvedere", ci avea în realitate funcţia de strictă necesitate, ingrată şi vulgară, de a întruni, grupate pe etaje, toate latrinele instituţiei. Concomitent cu fonoreea care răspândea asupra grădinii noastre atâta prisos de distonanţe, datorită sârguinţelor concurente ale fecioarelor pensionului, se insinuau efluviile din turn, când abia perceptibile "pianissimo" - când "crescendo", până la a deveni "fortissimo" ba chiar "furioso" - după sensul şi intensitatea adierilor. Erau atât de intim conjugate, cacofonii şi duhori, încât nu le-am putut niciodată disocia în amintirea mea.
[7] Abia la vârsta adolescenţei l-am citit şi m-a fermecat.
[8] Completările autorului, apărute în prima ediţie ca note la sfârşitul volumului, sunt acum inserate în text în acest format (n. ed.).
[9] Nu este un caz excepţional când e vorba de personalităţi proeminente. Dacă mi s-ar cere să spun care este prenumele multor celebrităţi ale istoriei, aş fi la fel de încurcat. Citez, de pildă, câteva la întâmplare: Nostradamus, Cagliostro, d'Artagnan, Erasmus, Marat, Metternich, Fouché, Danton etc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer