Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă


Radu Cosaşu

13.02.2008
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Cosaşu
Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă
colecţia Ego-grafii,
Editura Polirom, 2007




*****

Notă asupra ediţiei
Autorul a înţeles să monteze pentru prima oară în ciclul Supravieţuirilor o cronică a anilor 1968-1969 (Un august pe un bloc de gheaţă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971), urmată de călătoria sa în URSS din octombrie 1969, dintr-un motiv apăsător, de neuitat: "Augustul" acela avea printre obsesiile sale invadarea Cehoslovaciei, citarea permanentă a unor medicamente pentru bolile de nervi şi a unor indicaţii - în caz de război atomic - dintr-o carte apărută tot atunci la Editura Militară. Cenzura a cerut reducerea reţetarului farmaceutic şi nu a acceptat citatele din acea carte intitulată chiar aşa: Supravieţuirea. Amintirea acelei interziceri garantează - cel puţin pentru autor - dreptul la acest montaj.

(Radu Cosaşu)

*****

Prefaţă
Se spune prea des şi prea nedrept că ziaristul e omul eforturilor scurte şi superficiale, că tenacităţile aparţin doar autorilor de romane-fluvii, că jurnalistul e consemnat pe viaţă în cazarma cotidianului cenuşiu şi a faptului de trei parale, din care doar câte un Flaubert (Doamna Bovary), câte un Tolstoi (Anna Karenina) ştiu a scoate câte un palat. Ziaristul e o efemeridă, ziaristul e duşmanul numărul unu al literaturii. Ziaristul e un paria, ziaristul e un sclav pe galera zilei. Ziaristul n-are..., nu e..., nu e..., nu poate fi..., dar câte lucruri urâte nu se spun despre noi, cei care n-avem alt păcat decât că respirăm odată cu lumea şi ne mărginim la veştile ei. Eu am degetele negre de cerneala ziarelor devorate; mi-e dragă această murdărie; sunt vârât cu mâinile până la coate în colecţiile de reviste ale lumii şi le cunosc până la ştirile de două rânduri, până la mâlul fertil din care se înalţă neîncetat aburul vieţii pe pământ. Îmi place să stau la coadă pentru ziare. Caut Sportul şi Scânteia, şi Contemporanul, şi Lumea, la prima oră; spre prânz nu mai au acelaşi farmec, le cunosc prea mulţi - şi mă simt ca un bărbat în serie cu alţi o sută în jurul aceleiaşi femei. Caut Le Monde-ul de la gară până la Piaţa Palatului şi mor dacă l-am pierdut, ca după o întâlnire ratată într-un parc pustiu, iarna. Nu ţin la abonamente - sunt prea comode, exclud vânătoarea de dimineaţă; îmi place să am ziare multe la mine, le prefer florilor - nu au parfumul lor, tainele lor. Am locurile mele unde le răsfoiesc, orele de noapte când le "operez", când le tai, când le arunc, când le dau la câini - chirurg lunatic care vede fantome acolo unde nu-s decât fapte diverse, basme acolo unde nu-i nimic, doar explozia unui primus sau un turism strivit de un platan, viaţă acolo unde nu-i decât circulaţie rară de reni şi sănii pe un bloc de gheaţă.

*****

Septembrie '68
5: Apar controverse privitoare la numărul exact al victimelor de la Hiroshima. Oficial, se susţine că au dispărut atunci 62.524 de oameni: cifra e contestată şi se înaintează o alta, care ar ajunge la 200.000 de victime. Oricum, primarul Hiroshimei a depus pe cenotaful celebru din oraş o nouă listă, cu numele a 212 persoane decedate în 1967 ca urmare a radiaţiilor din urmă cu 23 de ani. E de observat că, în ciuda diferenţelor dintre cifrele controversate, victimele au totuşi un număr al lor şi, în orice caz, un nume. În mai toate măcelurile - mari şi mici, colective, individuale - se ajunge la o evaluare a victimelor. S-a ajuns în lume la cimitire foarte întinse în care, pe blocuri enorme, dăltuitori în piatră scriu şi tot scriu nume de morţi: sunt morminte colective cu inscripţii individuale. Dar aţi citit vreodată cifra cât de cât exactă a călăilor participanţi la măceluri? Victimele au număr - călăii, nu. Să fie una dintre răzbunările victimelor?

9: Într-o vilă de pe malul lacului Michigan se găsesc cadavrele a şase oameni - tatăl, mama şi patru copii - împuşcaţi, după cât se pare, de vreo lună de zile. Ziarele scriu: "Afacerea aceasta reaminteşte masacrarea familiei din Arkansas descrisă de Truman Capote în cartea sa Cu sânge rece". Fireşte, ce altceva să reamintească? Într-o cronică a coridei din Mont-de-Marsan se scrie: "Ultimii doi tauri n-au putut nici ei să răscumpere dureroasa slăbiciune a primilor patru...". Dar cum ar fi putut s-o răscumpere? Citat: "...prin rezistenţă, prin poftă de luptă...". Dirijorul german Joseph Kleiberth face o criză cardiacă în timp ce conducea, la München, actul al doilea din Tristan şi Isolda. Dintr-un necrolog consacrat artistului: "Dirijor neobosit, nu e de mirare că a căzut fulgerat la pupitrul său...". De ce nu e de mirare? Şi: "...dar care dirijor german n-ar dori să moară conducând Tristan?".

Crowhurst e convins că va izbândi, fiindcă de doi ani proiectează să facă ocolul pământului.

10: Descopăr fotografia unui bătrân rabin măturând piatra funerară a mormântului lui Kafka; o lipesc pe perete, lângă poza lui Rebreanu.

12: Pedeapsa "statuii" în Portugalia - intelectualul arestat stă zi şi noapte în picioare, interogatoriu perpetuu; în câteva zile, omul vorbeşte.

13: Articolul 213 din Codul penal canadian: încercarea de sinucidere e pedepsită cu maximum 6 luni închisoare sau 500 dolari amendă.

15: Caz aproape unic în analele criminalisticii: Oswald Kaluk, la Auschwitz, a spânzurat încă o dată un deţinut, după ce frânghia s-a rupt. Un alt ştab al lagărului nu se liniştea decât dacă-i dădeai să semneze cu numele lui un stoc de dosare.

16: O fetiţă neagră, în vârstă de două luni, căreia i s-au grefat inima şi plămânii unui prunc alb, moare la Houston, la douăsprezece ore după operaţie.

18: Încrederea lui Crowhurst se bizuie şi pe priceperea sa în construirea uneltelor nautice.
Vladimír Holan, poet praghez: "Iată vremea când e imposibil să-ţi mai iubeşti propria nenorocire.
Căci ea aparţine tuturor celor apropiaţi...".

21: Ziua egală cu noaptea.

În nişte păduri adânci din America de Sud s-au descoperit formidabile galerii săpate de cârtiţe. Galeriile - zic specialiştii calificaţi - atestă o intuiţie fenomenală a spaţiului subteran, o intuiţie aproape umană: coridoare-de-înmagazinat-hrana, coridoare-dormitor, coridoare-sufragerii, coridoare, parcă, bucătării, coridoare-adăpost în caz de atac din afară, mai tot ce şi-a închipuit Kafka într-o nuvelă genială consacrată cârtiţelor. "Numai cinema şi TV nu există", spune cu ironie un zoolog latino-american. Dar de ce n-ar exista? Poate că există, dar specialiştii în cârtiţologie nu şi-au dat seama. Ce ar fi rulat la un asemenea cinema? Cârtiţe săpând în întuneric şi iar cârtiţe săpând în întuneric, mult, mult întuneric. Cu cât va fi fost întunericul mai dens pe ecran, cu atât cârtiţa va fi înţeles mai bine filmul. Dar dacă o companie de filme din lumea fluturilor îi va fi trimis un film despre fluturi şi zborul lor - fluturi zburând sau jucându-se în soare, fluturi scăpând de sub lovitura unei labe de leu şi alte secvenţe -, ce va fi făcut cârtiţa? Parcă o văd: n-ar fi înţeles nimic, ar fi pufnit indignată şi ar fi trimis filmul pe lumea cealaltă...

26: N-am auzit de mult poveste mai stranie ca aceasta: un om, un francez, să-i zicem Louis Jouillac, avea 84 de ani. La 84 de ani înseamnă că văzuse cel puţin două războaie mondiale, mulţi morţi, multe lucruri şi auzise câteva basme.

La 84 de ani avea o maşină şi mergea cu ea pe şosea. Cu viteză redusă. Într-o zi, rulând cu viteză redusă, calcă - probabil că nu-i mai funcţionau reflexele - un tânăr de 15 ani căzut de pe bicicletă, îl răneşte grav, vine o ambulanţă; ambulanţa ridică victima şi porneşte spre spital. Un nou accident, al ambulanţei, şi zvon în tot satul că puştiul a murit în acest accident. Bătrânul se duce la garaj şi se spânzură. Văzuse ceva la viaţa lui, trăise bomba atomică, participase la războaie: la 84 de ani, acest Jouillac se spânzură pentru un copil de 15 ani, mort, zice-se, din cauza lui. Filosofii zic că sinuciderile nu vin niciodată din cauze imediate. Raţiunea lor e totdeauna alta decât cea care se presupune. Filosofii zic şi altfel. Filosofii zic fel de fel de chestii. Da - şi ce-i cu asta? Bătrânul s-a spânzurat, adolescentul - după operaţie - e în afara oricărui pericol.

27: Se iau trei perechi de şoareci; una dintre ele va fi excitată până când cei doi vor începe să se ia la bătaie (fireşte, cam ce pot înţelege doi şoareci dintr-o bătaie). Dintre cele două perechi care stau pe tuşă, una va fi obligată să privească spectacolul violent al şoarecilor care se bat. Cealaltă pereche nu se va uita la bătăuşi şi-şi va vedea de treburile ei de rozătoare. După 75 de minute, doamna şi domnul doctor Welch de la Universitatea din Tennessee iau perechea care a privit, le despică cutiuţa craniană şi încep să le analizeze chimic creierul de şoareci. Se constată că din creier a scăzut considerabil o anumită substanţă - şi anume: tocmai aceea care pune "individul" (şoarecii au şi ei indivizi!) în stare de încordare maximă, pregătindu-l să atace şi el, să lovească şi el. Se scormoneşte şi în creierul celor care n-au privit la spectacolul violent, unde se observă că din substanţa aceea chimică nu s-a consumat nimic. Deci - sună concluzia: şoarecii care văd violenţă devin şi ei violenţi sau gata de violenţe. Care nu - nu. Aşa o fi şi la oameni? - se întreabă experimentatorii. Violenţele la care asistă zilnic îi fac pe oamenii paşnici - violenţi? Ceea ce se întâmplă la şoareci e valabil şi la oameni? Formidabilă imaginaţie au specialiştii!

28: Fostul şef al rebelilor congolezi, Pierre Mulele, se alătură generalului Mobutu.


Octombrie '68
7: Fostul şef al rebelilor, Pierre Mulele, a fost condamnat la moarte şi executat.

8: Un an de la moartea lui "Che" Guevara.

10: Curierul francez din 14 iulie 1793: "La ora când trimitem la tipar, ni se anunţă că Marat a fost asasinat. Ucigaşul, o femeie, a fost arestat. Marat a murit la ora 8 seara".

11: E mai necesar ca niciodată să ne fortificăm spiritul prin umor. Fără cinism, evitând apatia şi indiferenţa, atenţi la tot ce e trist şi urât în jurul nostru - nu trebuie să abandonăm cura zilnică de vitaminizare prin reflecţii surâzătoare. Pastile de acest gen avem, fiecare îşi poate recomanda singur o medicaţie corespunzătoare; în ceea ce mă priveşte, îmi propun:

Dimineaţa, când spiritul e mai aspru şi mai excitat, câteva doze mici de gânduri cu privire la vindecarea unei englezoaice surde prin urale. Doamna nu mai auzea din '43, când căzuse lângă ea o bombă. În '68, în epoca ultrasunetelor, ultrascurtelor şi ultraultra, bătrâna se duce la Portsmouth să-l primească pe Sir Alex Rose, marele navigator solitar, şi uralele celor câteva sute de mii îi deschid deodată auzul.

Spre prânz, când începem să obosim - şi pentru a echilibra dozele prea optimiste luate pe stomacul gol -, sunt bune câteva picături din exploziile care au avut loc de curând într-o fabrică de jucării din Spania şi într-o lăptărie franceză. Au început să sară în aer jucăriile şi laptele - din ideea asta nu trebuie luat mai mult de două ori, pentru a nu deranja bila.

Seara, înainte de culcare, o pastilă - e suficient - "Erle Stanley Gardner", celebru autor de romane poliţiste, care la 79 de ani se căsătoreşte cu secretara sa, doamna căreia de 40 de ani îi dicta minunatele crime şi enigme poliţiste concepute de dânsul. Căsătoria a avut loc în casa unui vechi director al închisorii din Nevada.

Pun pe noptieră, în caz de insomnie, şi ştirea că mari turme de elefanţi din Uganda, Kenya şi Tanzania, îngrămădite pe un spaţiu prea mic, cam cât un departament francez, cu o vegetaţie din ce în ce mai redusă, sunt predispuse la infarctul de miocard. Din cauza îngrămădelii - elefanţii de acolo stând ca sardelele în cutii -, inimile lor sunt alimentate tot mai slab cu oxigen. Se mai constată - din acelaşi motiv de spaţiu - printre elefanţi şi o proastă dispoziţie vecină cu plictiseala.

14: Crowhurst e priceput nu numai în construirea uneltelor nautice, ci şi a mecanismelor electronice pentru traversări. El realizează o ambarcaţiune cu trei fuselaje, extraordinar de rapidă în condiţii ideale de navigaţie; dar cine poate garanta că ocolul pământului se realizează în condiţii ideale de navigaţie? Crowhurst investeşte în aventura sa ultima centimă.

17: Că Joseph Kaczmarczyk - acuzat de răpirea, violarea şi uciderea unei fetiţe de 12 ani - a fost achitat de curtea juraţilor din Reims nu mă tulbură peste măsură. Dacă nu-l achitau, Joseph K. trebuia ucis. A treia cale nu exista. Juraţii n-au fost convinşi de probele acuzării şi - după o deliberare de doar 45 de minute - au spus NU, convingerea noastră intimă este aceasta: Joseph K. e nevinovat. N-am mai avea de ce trăi dacă, din când în când, convingerile intime ale unor oameni cinstiţi nu ne-ar face asemenea surprize, decizând ca omul nevinovat să nu fie ucis, nedreptăţile să nu triumfe întotdeauna, inocenţii să nu mai cadă sistematic în laţul călăului. Şi am avea o viaţă tristă dacă asemenea excepţii ne-ar tulbura peste măsură...

Dar proba de căpetenie a acuzării era următoarea: soţia lui K. mărturiseşte - spre indignarea multora, convinşi că astfel ea şi-a "înfundat" decisiv omul - că, în noaptea aceea socotită a crimei, Joseph venise târziu acasă şi-i ceruse să-i spele puloverul şi cămaşa. Ea a refuzat şi atunci bărbatul s-a dus să-şi spele singur lucrurile. Aha, strigă, bineînţeles, triumfal acuzarea, ce vreţi mai mult? Chiar soţia declară că în noaptea crimei acuzatul vrea să şteargă urmele crimei, aşa cum am văzut în toate filmele, aşa cum am citit în toate cărţile, aşa cum ştim din toate procesele. Se face expertiza cămăşii şi puloverului - nu se găseşte nimic. Expertul susţine că urmele de sânge pot dispărea într-adevăr dacă sunt spălate cu apă rece sau călduţă. Apa caldă, dimpotrivă, nu curăţă urma, ci fixează proteinele. Se ajunge astfel la proteine şi la întrebarea capitală: dar dacă Joseph K. ştia că apa caldă fixează proteinele şi a spălat cu apă rece?

Numai soţia tace, tocmai soţia acuzată de toţi că şi-a "turnat" urât soţul. Ea nu înţelege: de ce o cămaşă spălată noaptea e o probă acuzatoare? De ce să vedem peste tot sânge? De ce fiecare gest normal al unui om să ceară expertiza? De ce faptele cele mai paşnice pot intra în dosarul unui proces în care ţi se joacă viaţa? "Nu e nimic anormal în ce a făcut soţul meu..." - zice ea, şi juraţii o cred, căci nu orice pulover spălat în noaptea unei crime e plin de sânge, nu toate cămăşile ne acuză, mai sunt oameni pentru care apa - caldă sau rece - e apă şi nimic altceva. În sfârşit, nu toate soţiile ce mărturisesc că au refuzat să spele cămăşile soţilor fac "turnătorie", nu tot ce spune o soţie poate folosi acuzării. Mai suntem capabili de gesturi care nu cer expertiză. Pe scurt: ingenuitatea soţiei mi se pare şi mai importantă decât judecata dreaptă a încruntaţilor juraţi.

20: Pe insula Skorpios se celebrează, conform ritualului ortodox, căsătoria doamnei Jacqueline Kennedy cu Aristotel Onassis. Times şi Newsweek susţin că familia Kennedy a primit "cu tulburare" vestea.

22: Roy Bates, 50 de ani, fost maior în armata britanică, ocupă împreună cu soţia şi cei doi copii (Penelopa, 18 ani, şi Michael, 16 ani) o insuliţă pustie în Marea Nordului, la 6 mile de limita apelor engleze. El declară insula stat independent, se proclamă "Prinţ al ţării de pe Mare", arborează drapel propriu, emite timbre şi promulgă o constituţie care-i dă dreptul să deţină arme de foc. În primul incident, un tribunal britanic îşi mărturiseşte incompetenţa.

25: Milioane de omizi japoneze ocupă calea ferată de la Kumi, întrerupând circulaţia o zi. Explicaţia nu poate fi decât poetică, metaforică - dar nu mă interesează. Eu vreau explicaţii ştiinţifice într-un secol ştiinţific, care a dezlegat până şi enigma care-l obseda pe Cervantes: de ce castorii îşi mănâncă testiculele în clipa când simt că au fost prinşi de vânători? Ce s-a întâmplat pe linia ferată de la Kumi - înţeleg: mai întâi trenurile au strivit sute de mii de omizi şi şinele au devenit alunecoase, pe urmă trenurile nu au mai circulat, pericolul deraierii fiind mare; s-au aruncat tone de insecticid pe şine - zadarnic, omizile vii nu se retrăgeau; atunci autorităţile au vărsat petrol şi i-au dat foc; omizile s-au speriat şi au dispărut. De câte ori autorităţile dau foc - înţeleg. Cum se ajunge la incendii între oameni - iar pricep. Dar de ce au invadat omizile linia ferată de la Kumi - nu-mi pot explica. Să existe o metafizică a omizilor? Să apară şi acolo fenomenul de iraţionalism în masă, să ne învârtim în lumea lor printre mistere? Asta ne mai lipsea.

28: Poliţia mexicană a pus laba pe marele asasin Azucano Viniegra: 20 de crime şi o evadare în care 5 gardieni "au dat în primire" nu sunt de ici, de colo. Viniegra era un bandit şi jumătate. Omul nu era prost, dar nici poliţia n-a fost proastă! L-a găsit în gaură de şarpe, adică exercitându-şi funcţiile de sergent în poliţie - mai exact, chiar în clipa când redacta o cerere de reangajare în poliţie. Căci asasinul se ascunsese în haine de păzitor al ordinii. Nu-mi place să fac pe deşteptul şi n-am să spun că descoperirea era la mintea cocoşului. Dar când văd - pe gheţarul nostru - câţi proşti se înscriu în rândurile oamenilor inteligenţi, câţi carierişti luptă cu toată energia împotriva carierismului, câţi linguşitori fac front comun pentru a demasca linguşeala, câte mediocrităţi se zbat pentru a răpune definitiv mediocritatea, câţi incapabili nu mai suportă incompetenţa, câte neadevăruri caută înfrigurate masca adevărului - când văd această panoramă, un bandit devenit poliţist mi se pare floare la ureche.

29: Sigur că toate condamnările astea americane, la sute de ani închisoare, pentru fapte mult mai îngrozitoare decât Războiul de o sută de ani sfârşesc prin a fi amuzante, ceea ce nu e deloc în intenţia judecătorilor. Nu există judecători care să dorească a fi amuzanţi. Cât o fi un om de criminal, dacă-i dai 1.000 de ani temniţă grea - cum s-a întâmplat de curând în Texas - nu mai rămâne nimic din crimă, iar condamnatul devine mai degrabă simpatic pentru că te face să râzi şi devii mucalit: cum adică, dom'le, unul - tot un texan - violează o femeie şi pentru asta-i dai 800 de ani puşcărie? Chiar şi femeia violată nu văd de ce ar mai plânge... Asta nu mai e crimă, nu mai e pedeapsă, nu mai e viol, nu mai e simbol, nu mai e roman, nu mai e informaţie - e o glumă.

E întotdeauna grav ca o crimă urmată de o judecată să dea naştere până la urmă unei glume. Şi se înmulţesc în lume crimele care sfârşesc prin glume - sărate sau nesărate, nu asta contează.

Se ajunge chiar la crime al căror final e interzicerea glumelor pe vaste teritorii - ceea ce duce, bineînţeles, la înmulţirea atât a criminalilor, cât şi a glumeţilor. Care e rezultatul? Judecătorii devin glumeţi, glumeţii devin criminali, iar criminalii... - de criminali nu mai ştie nimeni, nici măcar timpul, căci chiar pentru el, cât o fi el de timp, 800 de ani temniţă grea pentru o efemeridă de om sunt o glumă bună care, ca orice glumă bună, se uită repede.

E adevărat că una singură, o singură glumă bună ţine afişul de milioane de ani - dar nimeni nu mai ştie cui aparţine, când a fost spusă prima oară, care e poanta şi, mai ales, dacă e o glumă sau o crimă.

31: "Dacă ţi-e frică, renunţ", îi zice Crowhurst soţiei, dimineaţa. Femeia clatină din cap, neputincioasă. Nava se leagănă, liniştită, în mica radă a portului Teignmouth - Cornwall. Nu este încă gata, multe şuruburi urmează să fie strânse şi multe puncte mai trebuie sudate, dar suntem în 31 octombrie, ultimul termen pentru a intra în întrecere. Crowhurst se vede silit să plece.

Navigatorul solitar iese mândru din port. Dar, îndată ce s-a aventurat pe mare, observă că velele iahtului său "Teignmouth Electron" (numele portului de plecare combinat cu pasiunea lui pentru electronică) nu sunt la locul lor. Uşor ruşinat, se întoarce la debarcader şi face ultima revizie. Apoi, în sfârşit, ridică ancora.

Marmura Acropolei moare încet. Lustrul marmurei de pe Acropole se stinge încet-încet - din cauza fumului industrial, a vaporilor de benzină, din cauza uzurii în timp. Noaptea, umiditatea intră în porii pietrelor, se cristalizează acolo, îmbolnăveşte piatra; dimineaţa, când soarele arde oraşul, picăturile microscopice de apă se evaporă şi lasă în pori goluri, carii, caverne minuscule. Colţii de fier, de mult bătuţi în marmură, ruginesc. Vin peste cariatide nori de praf, vânturi sărate, boli şi ierburi abundente, serviciile de anastiloză fac radiografii ale pietrei, tubaje, analize. Pe urmă, sunt avioanele cu reacţie care fac să vibreze îndelung şi periculos pilonii, coloanele bătrâne, fragile, anemiate. Se încearcă operaţii de salvare; pentru Parthenon se propun cârje, cămăşi de sticlă, corsete de fier, tuburi de oţel, pansamente de lemn. Se visează la grefe, la înlocuirea în interior a colţilor de fier ruginiţi cu colţi de oţel inoxidabil. Dar Parthenonul e bolnav: de bătrâneţe, de timp, de ateroscleroză. Când poveştile cu oameni - prea multe, prea vesele, prea triste, prea frumoase, prea urâte - mă plictisesc, mă gândesc la marmură, la Acropole.


Ferpar
Noi, colecţionarii de ziare, cei care plecăm în fiecare zi până la Polul Sud al unei pagini externe,
până la ultimele ştiri,
până la ultimul rând al ultimelor ştiri,
până la ştirile tipărite cu litere minuscule pentru că însuşi secretarul de redacţie - la 12 noaptea - a socotit că vestea e cu totul neînsemnată;
noi, cei care ne înhămăm la sănii trase de reni şi ne scufundăm în submarine pentru a găsi
un primus care explodează la Neapole,
un aragaz care sare în aer la Manila,
un tren care deraiază în Africa,
un incendiu care înroşeşte pustiurile arctice,
un avion care se rupe în două deasupra Mării Marmara,
un bărbat care se sinucide din amor la Toledo,
o femeie care zboară la cer aruncându-se în Sena;
noi, colecţionarii de ziare, suntem azi în doliu.
Noi purtăm zilnic doliul altora. Noi suntem mereu în doliu, fiindcă în fiecare zi ziarele anunţă morţi - în toate ziarele lumii, pe paginile externe, sunt mai mulţi morţi decât nou-născuţi şi nouă nu ne scapă acest amănunt.

Obişnuiţi astfel cu moartea, noi, colecţionarii de ziare, trăim ca incineratorii de la crematoriu, ca oamenii de serviciu ai institutelor medico-legale. Învârtindu-ne, ca şi aceştia, printre atâtea cadavre, noi, colecţionarii de ziare, avem iluzia că moartea nu ne poate atinge. Dar azi, rătăcită printre două sinucideri, trei demisii şi patru atentate, aflăm că:
"Stockholm 17 (Agerpres): Un cetăţean suedez în vârstă de 60 de ani a fost găsit mort prin sufocare în apartamentul său din Malmö. El îşi umpluse, până la tavan, întregul apartament cu ziare vechi, nelăsând decât «o potecă» foarte strâmtă, de la intrare până la pat. Organele de anchetă au declarat că, într-una din nopţi, un teanc de ziare s-a prăbuşit peste bătrân, în timp ce acesta dormea, strivindu-l".

În faţa corpului său neînsufleţit, aplecaţi pios înaintea acestui proaspăt mormânt, resimţind adânc această pierdere - ireparabilă, ca orice pierdere -,

Noi, colecţionarii de ziare ai întregii lumi, castă nobilă, dispreţuind orice confort material şi intelectual, ne luăm angajamentul să ne strângem rândurile şi să strângem totodată şi mai multe ziare în apartamentele noastre, transformându-le dintr-un bloc de gheaţă într-o junglă sălbatică, fără nici o potecă de acces pentru muritori.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer