Nopţi orientale

Zully Mustafa, autoarea unei rubrici despre sex în revista FHM, vă propune acum nouă povestiri erotice, fierbinţi ca lava unui vulcan, materializate în nouă nopţi orientale din care nu lipsesc cele mai ascunse fantezii de la sexul în trei la lesbianism. Linia între iubire şi sex este atît de fină, încît personajul principal, Hazel, se transformă dintr-o femeie care credea în dragoste într-una care încetează să mai caute marea iubire.

Ce mai rămîne dintr-o relaţie cînd aceasta se consumă? Prin cîte dezamăgiri, trădări, minciuni şi compromisuri trebuie să treci ca să întîlnesti partenerul dorit?

"Presupun că şi tu visezi. Să fii părinte. Să fii liber. Să ai încredere în prietenul tău. Să iubeşti. Să împarţi. Să zbori. Să rîzi. Să rămîi undeva. Sau în cineva. Acolo unde trebuie.", spune autoarea, prin vocea personajului ei. Aventuri erotice care încep la malul mării şi se sfîrşesc, ca o întoarcere la matcă, tot la marginea ei.

O construcţie în ramă, tablouri de o noapte, vibrante prin întrebările care se ivesc.

Nu pune mîna că frige!

Cu frunze roşcove toamna plînge,
Ceaţa foşneşte cu foi de sînge...
Se scriu legendele, Elend, singure se scriu...
(Din poemele rupte ale lui Hazel)

Casa era cufundată într-o tăcere de gheaţă. M-a trezit în toiul nopţii chiar liniştea asta absurdă, care mai întîi mi-a pătruns în minte, apoi în oase, apoi în vene, apoi sîngele a încetat să curgă, apoi trupul meu a amorţit, s-a mortificat de frică. Aveam senzaţia că sînt într-o cuşcă liniştită, vătuită, dar cumplit de rece. Aşchii ascuţite de panică. Dezmăţul umbrelor care se prelungea într-un dans sălbatic pe pereţi mă încătuşa, mă ţintuia printre perne. O gheară de plumb îmi apăsa inima. Mi-era teamă pînă să şi respir.

Am mijit ochii, neştiind cum să clipesc ca nu cumva să deranjez dansul umbrelor. Ştiam că la fereastră am o plantă şi că este posibil ca luna să proiecteze mişcarea frunzelor pe pereţii albi ai încăperii. Întunericul subit mă atrăgea într-o călătorie în adîncurile subconştientului, mă chema să-mi arate o lume paralelă, pleoapele-mi erau grele, atît de grele, şi mai grele, ca într-un vis din care nu mai reuşeşti să te trezeşti deşi ai impresia că eşti treaz, pînă cazi în alt vis şi mai profund, ca într-o spirală a morţii, ca într-un labirint legendar fără bafta lui Tezeu.

Luna, la naiba, făcea un rotocol plin chiar în mijlocul ferestrei deschise. O priveam printre genele abia mijite cum cochetează cu diavolii. Era o tăcere atît de pîcloasă că puteai s-o spinteci cu braţele. Numai dacă aş fi putut să ridic braţele...

O pală de vînt dădu perdeaua cărămizie la o parte şi gălbuiul acela murdar-roşiatic năvăli indiscret, reverber celest pe covorul scămos. Îşi prelungi acele de întuneric pe obiectele din jur, amplificînd senzaţia de pustietate şi hău nemernic care se căscase în creierii mei.

Sau poate era doar o proiecţie a imaginaţiei, a dorinţei mele, a chemării tenebrelor, hai, vino, drace, să ne facem de cap... Ia-mă de cutezi în noaptea asta, şi în următoarea, şi în cealaltă, mereu şi mereu, extazul de a fi numai a ta, orgasmul diabolic al amantelor demult părăsite...

Prezente deşucheate îmi jucau pe dinaintea ochilor, aş fi vrut să întind mîna să apăs pe butonul on al veiozei cu gîtul lung din cauciuc negru şi cu deschizătura în formă de lalea, dar îmi închipuiam că e o gură deschisă larg, care, la prima mea mişcare, haţ! mi-ar fi muşcat mîna şi mi-ar fi smuls-o. Am renunţat.

Am renunţat pînă şi să mai îndrăznesc să gîndesc asta, incapabilă, neputincioasă, paralizată. Preferam să mor pe loc decît să mai suport teama asta. Aveam impresia că sîngele meu curge în sens invers, că acele ceasornicului s-au oprit, că orele sînt înaintate în încremenire, ore ce-şi vor sacrificiile.
- Daimone, daimone, nu mi-e frică de tine...

Mi se arătase într-un alt vis sau coşmar, nici nu mai ştiu, că nu mai fac diferenţa dintre ele, că într-o noapte, cu trei ore înainte de cîntatul cocoşilor, Elend mă va vizita şi-mi va arăta cum se iubeşte în Tartar.
"Cum se iubeşte în Tartar?" am întrebat naivă şi visul de-atunci s-a risipit, nu înainte de a auzi foarte aproape de urechea mea o şoaptă răutăcioasă, cinică, absolut seducătoare, ca un sîsîit de şarpe: "Vei vedea!"

Nu cred în iad, nici în rai. Toate astea se află în mintea noastră, sîntem produsul propriei noastre imaginaţii. Sîntem spălaţi de mici pe creieri cu buretele religiilor, cu normele sociale şi cu regulile educaţionale. Ratăm din start tot ce e mai bun şi esenţial în noi umflîndu-ne cu sforăituri ortodoxe în care nici preoţii nu cred, uităm cine sîntem înainte de a ne aminti cu adevărat, trecem prin maşina de spălat a sistemelor sociale ca să ajungem sclavii perfecţi, micii roboţi incapabili să mai caute, să afle, să descopere, să fie ceva mai mult decît ceea ce li s-a spus că sînt. Rebuturi ale societăţii. Minciunile realităţii. Zîmbetele largi de pe ecranele televizoarelor. Destul despre asta. Sînt plictisită!

Vreau un simplu sentiment care să mă scoată de pe axa normalului şi din iubirile astea călîi pe care le tot văd în jur, pe care le-am trăit şi eu, care se rotesc vesele ca moriştile de hîrtie şi care sînt spulberate la prima pală de vînt. Oamenii îşi fac rău unul altuia fiindcă nu ştiu să iubească. Să-mi facă rău cine se pricepe cu adevărat la asta. Sînt sătulă de amatori.

În urma acestei chemări a apărut Elend în anumite nopţi.

Îl chem de fiecare dată cînd simt că sînt pe cale să mai avortez un sentiment. Chiar dacă pe Elend nu-l iubesc, ba mai degrabă îl detest, Elend e sincer în iubirea lui, crede cu tărie că mă manipulează, dar o face fără să se ascundă, fără să fie transparent, o face crud, dur, fără pic de milă, mă iubeşte fără sentimente Elend ăsta. O iubire rece, aproape indiferentă.

Eu sînt ca el. Pot fi chiar el. Îl întrec în cruzime şi răutate, dar e de-ajuns că ştiu asta despre mine. Sînt mai puternică şi deasupra acestor lucruri fiindcă nu aplic învăţăturile nocturne ale lui Elend, dar am nevoie de el să-mi ţin treze toate simţurile, văz, auz, miros, pipăit etc., de-aia îl chem. Şi vine. Dacă vreau cu adevărat, lasă baltă totul şi vine.
"Am venit... "
"Ai venit?", îl înfrunt. "Te aşteptam... ".

Da, aşa era. Pe Elend mereu îl aşteptam. Cîte ca mine? Hahaha!

Ca să vină însă, trebuia să mă înfurii ca o gorgonă, numai astfel mă recunoştea. Trebuia să bat din picior, să scot flăcări pe ochi, pe gură, pe urechi, să pîrjolesc în viaţa reală tot ce nu fusese încă pîrjolit, să distrug ce mai era de distrus, să-mi ascut ghearele de chipurile false ale celor din jur, să-mi înfig colţii în beregatele sirenelor care dădeau frumuşel din coadă prin apele nesărate ale vieţii şi apoi să mă aşez într-un con de umbră, să mă identific sau chiar să transced umbrele şi să-mi opresc respiraţia pentru marea întîlnire. Abia atunci Elend apărea.
"Mă aşteptai deci?" şi rînjea.

Îl detestam pentru că aveam nevoie de el. Mai mult decît întîlnirea cu el, aşteptam însă ziua cînd Elend va deveni o simplă cîrpă de şters amintirile, un diavol ca oricare altul care nu-şi putea depăşi condiţia de diavol, nu putea deveni om, ci tot o maimuţă de circ în jurul căreia să se strîngă celelalte maimuţe de circ. Or să zbiere la el: "Hei, Elend, o creangă mai sus, te rugăm... " Cu tristeţe ştiu că se va întîmpla asta. Nu-i nimic! O să-l iubesc pînă n-o să-l mai iubesc.

Da, ultima provocare, ultima seducţie...
"Hai, vii?! După cum vezi, îl ademeneam eu, am braţele ţintuite în genunile nopţii, şi luna îşi rîde de mine, sînt slabă, atît de vulnerabilă, Elend, atît de vulnerabilă în faţa ta... daimone, daimone... îmi iei şi sufletul?"
"Îţi iau şi sufletul... "

Rîd. În hohote rîd şi teama dispare.

Teama dispare.
"Probabil doar tu eşti singurul ce mă domină şi mă poate reduce la tăcere. Ce rece eşti, Elend, ce piele umedă, de cavernă, ascuţitele gheare ale morţii, galbene, tari, despicate, vrei să-ţi laşi iar urmele pe pielea mea, nu-i aşa?"
"Vreau să-mi las iar urmele pe pielea ta... să fii pergamentul meu viu, să umbli prin mulţime cu pecetea întunericului pe chip, nebuno! Crezi că mi te poţi împotrivi?"

El rîde mai tare decît mine. Poate asta. Îi este şi timpul aliat. Şi experienţa. Hohotul său e năprasnic şi iute, întrece trăsnetele şi luminile fulgerelor. Perdeaua scapă pe fereastră şi fîlfîie greu ca o aripă a morţii, umbrele se năpustesc bezmetic pe stîlpii pereţilor, înghiţind pîlpîirile lunii. E frig. Mi-e frig.

Mă ridic în capul oaselor să-l privesc în ochi, în găurile alea roşii, vreau să-l recunosc drept stăpîn, vreau să-l răstignesc în mine ca pe o cruce.
"Nu mi-e teamă de tine", îi spun. "Doar te doresc... te vreau, înţelegi?"
"Sssssssss... ", se apropie de mine. Îl simt după felul mieros în care mă învăluie. Un şuier pe piele. M-a lovit scurt, rapid, cu răsuflarea lui. Nu foarte tare, dar suficient cît să-mi crape buza de jos. Rînjesc în timp ce-mi ling sîngele. E rece şi sărat.
"Să-ţi vorbesc în limba viperelor?" m-a întrebat.
"Nu te sfii, drace", i-am zis şfichiund la rîndul meu în aer cuvintele, "vorbeşte-mi în limba tenebrelor, nu cred că ştii altfel şi te urăsc pentru asta, urăsc felul în care nu ştii să iubeşti, doar să smulgi, să răpeşti, şi nici măcar n-o faci ca un tîlhar cinstit, o faci ca un hoţ căruia i se cuvin nişte amărîte de suflete, urăsc lipsa ta de intuiţie şi de înţelegere. Aşa că arată-mi ce poţi. Arată-mi pasiunea pură, Elend! Arată-mi fiara, Elend! În afară de dorinţa ta de dominare, altceva n-ai ce să-mi oferi. Aş simţi dacă ai avea un grăunte de apropiere umană."

Şi iar rîd năpustindu-mă peste el.

Mă strînge în braţe, simt menghina ghearelor.
"Lasă-mă doar să-ţi cuprind gîtul firav cu mîinile mele, nebuno! Nu mai rîde ca proasta!"

Cuvintele lui vuiesc cu puterea unui vînt rău şi mă lipesc de perete. Simt coloana scrîşnind, spatele mele striveşte umbrele. Gem. Mă doare. Mă preling de durere pe covor. Mă fac covrig precum un copil lipsit de căldura iubirii.

Elend mă culege cu o mînă de pe jos şi mă ridică aproape de candelabrul care clănţăne din balamale. Aproape că zbor, apoi îi simt pielea umedă, ca pielea unui bărbat transpirat, ca pielea unui bărbat pe al cărui piept soarele s-a jucat cîteva clipe. O umezeală stranie, lipicioasă, cleioasă. Mă lipesc şi alunec în acelaşi timp. Cad şi zbor. Sînt şi nu sînt în braţele lui.
"Îţi place mirosul părului meu? E negru, nu?! E aspru, nu?! O să-ţi aminteşti textura lui şi cînd nu vei mai fi aici, Elend, o să vrei să te îngropi în firele mele de păr sau dacă vrei, uite, îţi dau pletele mele să-ţi faci o cordelină din ele, sau un bici zdravăn să-ţi biciui viitoarele amante neascultătoare, hahahaha... Îmi auzi gîndurile? Ştiu că mi le auzi. Ştiu că irişii mei sînt acum măriţi de spaimă. Ţi se pare. Poate sînt măriţi de fascinaţie. Poate de prea multele doruri visînd la tine... Hai, Elend, urlă-mi în ureche pustiurile iadului, zici că-l cunoşti, eu nu cred în el, cred că eşti o simplă plăsmuire a imaginaţiei mele. Zi-mi povestea singurătăţii tale, a revoltelor tale! Te-a îngreţoşat binele care se căsca prea mult înaintea ta, nu-i aşa?"

Şi Elend îmi intră pe sub piele, simţeam cum zgîrmă în vene, cum pune stăpînire pe sîngele meu. Dacă nici asta nu e iubire, atunci de alta nu vreau să ştiu. Dacă freamătul ăsta nu e patimă, dacă ura asta nu e colosală, dacă nu ating cu tine buricul întunericului, dacă nu ies din el întreagă să-ţi pot vorbi apoi despre jertfe, dacă nici ăsta nu e oceanul promis cu nopţile lui de miere şi fiere, atunci ceea ce trăiesc alţii e doar zeamă şi borş. E doar zeamă. Şi borş.
"Mă priveşti... Ştii cum... Privirea asta o aşteptam... nebună, delirantă, dementă, privirea abisală a genunilor inventate, nu, nu, hai, nu te înmuia acum... fă-mă piatră... fă-mă sloi ca şi tine, hai... înfige-ţi limba aia lungă, umedă, jos, mai jos de pîntecul meu, limba ta despicată în două, fierbinte şi rece, uite, desfac picioarele, pune-ţi ghearele pe mijlocul meu, strînge-mă tare, sfărîmă-mă, sfîrtecă-mă, simţi? Fii tu şarpele meu kundalini. Spune, simţi? Simţi cum aerul explodează între noi, cum pînă şi Universul în miliarde de bucăţi? Hai, aşşa... Elend, dracu să te ia! Zvîrcoleşte-ţi pustiurile în mine, vîră-ţi coada între coapsele mele fierbinţi... să te ia dracu, e foarte bine aşa... e şi mai bine aşa, ce diavol! Ah, ce diavol ispititor, ce diavol... "

Degeaba încerc să-mi păstrez luciditatea printre răsuflările mele şi ale lui, întretăiate de şoapte şi dorinţe... Mă trădează propriul corp, felul în care ţip, de parcă m-ar durea cînd ajung la orgasm, şi iar totul de la capăt, e un supliciu interminabil, interminabil, mă doare al naibii cît de mult îmi place.
"O ştii şi tu, o ştiu şi eu: într-o zi, foarte apropiată, n-o să mă mai găseşti cînd te vei intoarce şi gîndul ăsta e singura mea fericire... "

Şi iar ţip.
"Ascultă-mă, drace, şi te voi face să vezi dincolo de iad şi de rai... te-au minţit toţi dumnezeii tăi cu balivernele lor despre bine şi rău. Cum poate să fie rău că te iubesc chiar dacă nu meriţi? Nu-i asta cea mai mare dovadă de iubire? Mi-a putrezit sîngele tot căutîndu-te şi aştepîndu-te. Te-am strigat şi te-am căutat în privirile oamenilor... Am crezut c-o să se scurgă timpul, c-or să se pietrifice firele de nisip în clepsidre... Credeam că nu vei mai veni... Au murit secundele... Mi-a fost dor pînă cînd am uitat să-mi fie dor, pînă cînd am uitat de ce mi-a fost dor... Hai, diavole, şuieră-mi încet, în scoica urechii, ca şi cum ai fi iubit cîndva, demult, o femeie ca mine... "

De unde să ştiu că mult înaintea mea, că mult înaintea vremurilor şi a tuturor timpurilor, cînd nu exista nici frigul, nici caldul, nici teama, nici minciuna, că ele neavînd din ce să se nască, trebuia să fie trîntite pleosc de cineva, cineva care slavă cerului se plictisea, ca noi să ne putem juca acum în voie cu termenii, cu măştile, cu sforile, crezînd că ne aparţin, de unde să ştiu că linia orizontului avea să despartă lumea în două, dar nu în bine şi rău, cum deja intuisem, ci în văzute şi nevăzute, în auzite şi neauzite, în întîlnite şi neîntîlnite. De unde să am confirmări?

A trebuit să vină Elend să mi le arate pe toate, să mi le fluture pe la nas şi pe urmă să vină iar şi să plece după vrerea şi cheremul lui. Şi nu m-am priceput să-l pedepsesc altfel decît iubindu-l cînd lipsea şi urîndu-l cînd venea. Sau cred că era invers.

Mi-e frig... de ce cînd mi-e frig totul devine posibil?

Răsuflarea lui mincinoasă în părul meu are amintiri cenuşii, e umedă, nu fierbinte, nu rece, doar una, singură, aceeaşi, doar dorinţele mele ard nerostite, necutezate. Va trebui să mă omoare de tot şi să mă ducă în împărăţia lui de funingine şi ceaţă să-mi arate că este el. Altfel nu cred nimic.

Îl încalec furioasă şi zbier:
"Hai sus şi jos, mai lent, între noi să fie doar sămînţa nebuniei, divină şi aia, ah, haha, daimone, mai vreau, şi mai şi, curbează-ţi tăcerea şi golul singurătăţii pe trupul meu, ţi-l dăruiesc ţie, aşa cum pofteşti, fă-ţi de cap, fă ce-ţi trece prin cap, înlănţuie-mă cu teama de a nu mă mai găsi într-o noapte, căci sufletul mi l-au luat alţii, ai venit prea tîrziu, hahaha!"

Şi simt cum mi se curmă rîsul. O palmă grea îmi sfîşie obrazul. Simt nara dreaptă amorţită. Ameţesc şi cad din pat iar pe covor. Îmi acopăr cu palma obrazul. Acolo sînt urme. Numai acolo sînt urme. Vocea îmi tremură, se îneacă într-un vîrtej de lacrimi.
"De ce m-ai lovit acum, Elend? Hai, spune-mi, vreau să înţeleg. E cumplit, nu? Ca pînă şi diavolii să vină prea tîrziu, contratimp, ce să-i faci? Pînă nici tu nu înţelegi cît de perfectă e simetria, şi cît de la locul ei trebuie să fie, pe stînci, pe gheţuri, în inimi, pe ceruri, şi luna, la naiba, te aşteptam, Elend, da, dar asta nu înseamnă decît că ştiam că vei veni... Eşti un tîmpit, la fel de tîmpit ca toţi cei care au venit să jefuiască ceea ce le-aş dat de bunăvoie şi nesilită de nimeni, nici de biserici, nici de prejudecăţi, nici de reguli, nici de sfaturi, nici de norme. Probabil că ştii multe despre genuni. Şi despre intrînduri. Dar nu şi despre ieşinduri... nu şi despre ieşinduri... Mă auzi, idiotule? Crezi că o palmă o să mă sperie pe mine?"

Şi-atunci următoarea aproape că-mi sparse timpanul. Futu-i! O să-mi ţiuie urechea timp de două săptămîni, poate chiar mai mult. Eram încă deasupra lui, cu mîinile înfipte în părul lui scurt, aspru şi des, diavolul ăsta era cel mai fascinant bărbat din viaţa mea. Firele lui de păr alb m-au înduioşat. Uite că poate şi îmbătrîni. Ce idioţenie! Venea nopţile şi mă căsăpea în orgasme şi palme date peste obraji. Aşa ştia el să iubească. Era un biet diavol, nu aveam prea mari pretenţii de la el, dar nici chiar aşa. Am început să-l călăresc cu furie, ochii îmi ieşiseră din orbite de draci, legiuni de istorii cretine îmi treceau pe dinaintea ochilor ca filmul unei vieţi întregi prin faţa unui muribund.

Am început să-l înjur să mă lase dracu în pace, că m-am săturat de temerea că n-o să mai vină într-o noapte, păi să nu mai vină, ce atîta... că prefer să-i dau pas ca oricărui amărît de bărbat care ştie să facă aceleaşi chestii ca şi el, să fută, să rănească, să pleznească, să susure, să şuşure, ba ăla din cînd în cînd mai vede în mine şi omul care sînt, nu numai femeia.
"Îmi auzi gîndurile, Elend? Nu eşti altceva decît o mocirlă care intră şi iese, o mocirlă umedă, umedă şi rece... Mai ai pînă să cunoşti extazul... Ar fi mişto să renunţi la nemurire pentru o vizită în Arcadia, nu? Ce zici? Hai, lasă-te în voia mea, cunosc drumul. Dă-mi mie fierbinţeala ochilor, dă-mi mie găvanele astea reci şi cuprinzătoare, priveşte-mă ca şi cum ai vrea să-mi răpeşti sufletul şi continuă-ţi mişcările sinusoidale şi mocirloase care se zvîrcolesc extatic în trupul meu, continuă în ritmul trupului meu, îţi place, nu?

Rîdeam. Rîdeam isteric cu obrajii făcuţi praf.
"... Ai colţi răi, lungi, care lucesc în lumina sferică a nopţii, ştii ceva? Îi văd, uite, îmi dezvelesc gîtul, muşcă şi mai du-te dracu... hai, muşcă! Aici gîlgîie viaţa, curm-o, muşcă, diavol cretin, pentru ce altceva ai venit?"
- Am venit pentru că m-ai chemat, Hazel!

De data asta i-am auzit vocea clar. O voce umană, incredibil de caldă. M-a zăpăcit complet, aşa că am tăcut. Au fost primele lui cuvinte şi ultimele pe care le-am auzit rostite de el. Apoi nu l-am mai văzut.

Din noaptea aceea a dispărut pentru totdeauna. Dar ultimele minute petrecute cu Elend mi-au topit furiile, aşa cum ceara fierbinte topeşte lumînările cînd sînt la capătul puterilor. A întins mîinile după mine şi m-a adus aproape de piept. Toate trăsăturile lui de fiară s-au retras de pe chip, de pe trup. Acum era cald în braţele lui, era bine. Un altfel de bine. Un bine pe care-l recunoşteam. Nu foarte bine, doar bine.

L-am sărutat apoi... l-am sărutat iar... l-am sărutat... Tremura sub gura mea, dar mîinile... mîinile lui... nu m-au atins. Muream, îi voiam mîinile, mîinile care mă loviseră, aveam viaţa în palmele lui, îmi pierdeam sufletul în timp ce-l sărutam... L-am sărutat dulce, l-am sărutat cu respiraţia mea şi el gemea, se trăgea de sub mine, venea înapoi, dar mîinile lui nu m-au atins, îmi sorbea şi el răsuflarea, mă lăsa mută, dar nu mă atingea decît cu gura... Eu îi ţineam capul, el mă privea răscolitor, o duioşie total necunoscută mi-a invadat inima, o blîndeţe pe care n-am avut-o niciodată pentru vreun om, animal sau lucru, o pricepere şi o înţelegere totală a tuturor lumilor posibile pe care le-aş putea întîlni şi imposibile pe care doar mi le-aş putea imagina.

Îi mîngîiam părul recunoscătoare, îşi apropia obrajii reci de obrajii mei arşi de loviturile lui, mă respingea parcă-l duream, parcă i-aş fi muşcat sufletul cu gura... Îl lingeam pe buze, pe umeri, pe gît, pe palme şi gîndurile lui gemeau "nu, Hazel, nu aşa, ajunge, draga mea, trebuie să plec, vor cînta în curînd cocoşii'', dar gura mea era surdă şi oarbă şi nu vroia să înţeleagă, nu vroia să tacă, i-aş fi lins şi sufletul dacă ar fi avut vreunul, gura mea vroia viaţa din el una cu viaţa din mine, şi-a ţipat gura mea pe buzele lui şi ţipătul s-a răspîndit în încăpere.

Apoi Elend m-a luat în sfîrşit în braţe ca pe o povară dragă şi m-a ţinut strîns, m-a ţinut foarte strîns, mi-a mîngîiat obrajii peste care mă lovise mai devreme şi n-a mai fost nevoie de gînduri. N-a mai fost nevoie de nimic.

Singurul bine care putea să existe. Avea o voce seducătoare Elend care se asorta de minune cu sfîşierile de mătase ale sufletului meu. Sfîşieri ca nişte zdrenţe pe care le voi atîrna, ca pe însîngerate solii ale unui timp încrustat în nemurire, de stînci, de simple pietre, de invizibilele grăunţe de nisip, o să le las să atîrne în vînt, mici jertfe căpiate de tristeţe...

Întunericul îşi retrăgea oştile, umbră cu umbră... Cumva, trupul meu îşi recăpăta simţurile în dimineaţa aceea. Oasele capului se cufundau în perne, fantomele tăceau, Elend se topea şi el în braţele mele. "Hai dormi, acum e bine... " îi auzeam din nou gîndurile pînă cînd n-a mai fost nimic decît o pastă lăptoasă în care au căzut regretele, amintirile şi, cred, nu sînt sigură, dar cred că şi recunoştinţa.

Să te ia naiba, Elend, eu tot în şoaptă o să te urmez în cripta pe care mi-ai construit-o şi ştii foarte bine că acolo vîntul doar şuieră, nu mîngîie obrajii copiilor născuţi prea tîrziu. Sîntem nişte siluete în ceaţă, care bîntuie prin propriul Tartar. Atît. Şi niciodată n-am fost nimic mai mult decît asta. Ce frumos este să te sacrifici pentru alţii, nu-i aşa, Elend? Halal diavol...

Acum e muşuroi de furnici în mine, un cuib de remuşcări, peste care, ca pana corbului, fîlfîie amintirea morţii. O aştept. Se apropie hoţeşte, încălţată în pîslari moi, dar cu ochii însetaţi de sînge. Se apropie mută, desprinsă parcă din ceaţa de noiembrie.

Elend mi-a promis că va fi acolo. Însă Elend promite des şi degeaba. Aşa sînt toţi diavolii. Nişte neserioşi...