Dulcea plictiseală

Pentru Florence Malraux

Dragostea e ceea ce se întâmplă între două persoane care se iubesc.
(Roger Vailland)

Ne petrecusem după-amiaza într-o cafenea de pe strada Saint-Jacques, o după-amiază de primăvară ca toate celelalte. Mă plictiseam puţin, nu prea mult; mă plimbam de la tonomat la fereastră, în timp ce Bertrand vorbea despre cursul lui Spire. Îmi amintesc că, la un moment dat, mă sprijinisem de tonomat, mă uitasem la disc cum se ridica, lent, ca apoi să se lipească vertical de ac, aproape cu tandreţe, ca un obraz. Şi, nu ştiu de ce, fusesem cuprinsă de un sentiment violent de fericire; de intuiţia fizică, năvalnică, irezistibilă, că într-o zi voi muri, că mâna mea nu se va mai aşeza pe acea margine din crom, că soarele nu-mi va mai lumina ochii.

Întorsesem capul spre Bertrand. Se uita la mine şi, când mi-a văzut zâmbetul, s-a ridicat. Nu accepta să fiu fericită fără el. Momentele mele de fericire trebuiau să fie doar clipe esenţiale ale vieţii noastre comune. Ştiam asta în mod confuz, dar, în ziua aceea, n-am putut să suport şi i-am întors spatele. Pianul schiţase tema melodiei Love and sweet, preluată apoi de un clarinet, căruia îi cunoşteam fiecare acord.

Îl întâlnisem pe Bertrand la examenele de anul trecut. Petrecusem amândoi o săptămână cu frica în sân, apoi plecasem să-mi petrec vara la părinţii mei. În ultima seară mă sărutase. Apoi îmi scrisese. Distrat, la început. După care tonul se schimbase. Urmăream această evoluţie cu o oarecare înfrigurare şi, când mi-a scris "Declaraţia asta mi se pare ridicolă, dar cred că te iubesc", am putut să-i răspund pe acelaşi ton şi fără să mint: "Această declaraţie e ridicolă, dar şi eu te iubesc". Răspunsul îmi venise natural sau poate că fonetic.

Proprietatea părinţilor mei, de pe malul râului Yonne, oferea prea puţine distracţii. Coboram pe mal, priveam un moment mulţimea de alge, unduitoare şi galbene, plutind la suprafaţă, apoi aruncam pe oglinda apei cu lişii uzate, negre, care alunecau iuţi ca nişte rândunele.

Toată vara m-am gândit la Bertrand şi la viitor. Într-un fel, stabilirea consimţământului unei pasiuni prin scrisori se potrivea destul de mult cu firea mea. Acum, Bertrand se afla în spatele meu. Îmi întindea paharul; întorcându-mă, m-am pomenit lipită de el. Era întotdeauna puţin vexat că nu participam la discuţiile lor. Totuşi, îmi plăcea destul de mult literatura, dar mă plictisea să vorbesc despre ea.

Însă el nu se putea obişnui cu asta.
- Pui mereu aceeaşi melodie, a spus el. Să ştii că-mi place foarte mult.

Ultimele cuvinte le rostise cu o voce neutră şi îmi amintesc că ascultasem pentru prima dată acel disc împreună. Regăseam mereu la el mici răbufniri sentimentale, jaloane ale legăturii noastre, pe care nu le păstrasem în minte. "Nu înseamnă nimic pentru mine", mi-am spus brusc, "mă plictiseşte, totul mi-e indiferent, nu sunt nimic, nimic, absolut nimic." Şi am simţit cum mă cuprindea acelaşi sentiment de exaltare.
- Trebuie să mă întâlnesc cu unchiul meu, voiajorul, a spus Bertrand. Vii şi tu?

A luat-o înainte şi l-am urmat. Nu-l cunoaştem pe unchiul voiajor şi nici n-avem chef să-l cunosc. Dar ceva în mine mă împingea să mă ţin după acel tânăr, să mă las mereu dusă de el, fără să mă împotrivesc, purtând după mine gânduri reci şi alunecoase ca nişte peşti. Şi o anumită tandreţe. Străbăteam bulevardul alături de Bertrand; paşii se potriveau ca şi corpurile noaptea; mă ţinea de mână; eram neînsemnaţi şi nostimi ca personajele unor ilustraţii.

Cât am mers pe bulevard şi pe platforma autobuzului care ne ducea la întâlnirea cu unchiul voiajor, simţeam că-l iubesc pe Bertrand. Zdruncinăturile mă aruncau peste el, râdea şi mă cuprindea cu un braţ protector. Stăteam sprijinită de haina lui, lipită de curbura umărului, acel umăr de bărbat atât de comod pentru capul meu. Îi simţeam parfumul, îl recunoşteam foarte bine, şi mă emoţiona. Bertrand era primul meu amant. În contact cu el cunoscusem parfumul propriului meu trup. Numai în contact cu trupul altora îl descoperim pe al nostru - forma, mireasma, la început cu neîncredere, apoi cu recunoştinţă.

Bertrand îmi vorbea despre unchiul voiajor la care nu părea că ţine cine ştie ce. Pomenea despre "teatrul" călătoriilor sale; pentru că Bertrand căuta tot timpul teatrul pe care îl jucau alţii, cu atâta convingere, încât trăia oarecum cu teama că juca şi el teatru în mod inconştient. Mie mi se părea comic, pe el îl înfuria.

Unchiul voiajor îl aştepta pe Bertrand pe terasa unei cafenele. Când l-am zărit, i-am spus lui Bertrand că nu arăta deloc rău. Am ajuns imediat lângă el şi s-a ridicat.
- Luc, a spus Bertrand. Am venit cu o prietenă, Dominique. El e unchiul meu, Luc, voiajorul.

Eram surprinsă în mod plăcut. Îmi spuneam:"Foarte acceptabil, unchiul voiajor". Avea ochii cenuşii şi părea obosit, aproape trist. Într-un anumit fel era şi frumos.
- Cum a fost în ultima călătorie? a întrebat Bertrand.
- Foarte rău. Am rezolvat o succesiune tare enervantă la Boston. Peste tot doar jurişti prăfuiţi. Foarte plicticos. Şi tu?
- Avem amândoi examen peste două luni, a răspuns Bertrand.

Apăsase pe cuvântul "amândoi". Asta era latura conjugală a Sorbonei. Vorbeai de examen ca de un bebeluş!

Unchiul a întors capul spre mine.
- Dai şi tu examen?
- Da, am răspuns distrată.

Activităţile mele, oricât de minime, mă ruşinau întotdeauna.
- Am rămas fără ţigări, a spus Bertrand.

S-a ridicat şi l-am urmărit cu privirea. Mergea repede, cu supleţe. Mă gândeam uneori că tânărul acela, îmbinare de muşchi, reflexe şi piele mată, îmi aparţinea, şi asta mi se părea un dar uimitor.
- Cu ce te ocupi în afara examenelor? m-a întrebat unchiul.
- Cu nimic, am răspuns. Mă rog, nu cu cine ştie ce.

Am ridicat mâna, făcând un semn de descurajare. Mi-a prins-o din zbor şi m-am uitat la el uluită. Preţ de o secundă, foarte repede, mi-am spus: "Îmi place. E puţin în vârstă şi îmi place". Dar mi-a aşezat mâna pe masă, zâmbind.
- Ai degetele pline de cerneală. E semn bun. Vei lua examenul şi vei ajunge o avocată strălucită, chiar dacă nu pari vorbăreaţă, mi-a prezis el râzând.

Am izbucnit şi eu în râs. Trebuia să mi-l fac prieten. Dar chiar atunci s-a întors Bertrand şi Luc a început să discute cu el.

Nu ascultam ce vorbeau. Luc avea o voce lentă şi nişte mâini mari. Îmi spuneam: "E seducătorul tipic al fetelor de genul meu". Şi am devenit imediat circumspectă. Nu îndeajuns ca să nu am o senzaţie neplăcută când ne-a invitat peste două zile la dejun, împreună cu soţia lui.

Înaintea dejunului cu Luc, am petrecut două zile destul de plicticoase. În fond, ce aveam de făcut? Să învăţ puţin pentru un examen care nu m-ar fi dus la cine ştie ce realizare, să stau la soare, să fiu iubită de Bertrand, fără prea mare reciprocitate din partea mea. Altfel, ţineam mult la el. Încrederea, tandreţea, stima nu mi se păreau de dispreţuit şi mă gândeam foarte puţin la pasiune. Absenţa unor emoţii adevărate mi se părea felul cel mai normal de a trăi. În fond, a trăi însemna să faci în aşa fel, încât să fii cât mai mulţumit cu putinţă. Şi nu era deloc uşor.

Locuiam într-un fel de pensiune de familie, unde stăteau doar studenţi. Disciplina nu era deloc strictă şi puteam să vin acasă la unu-două dimineaţa. Camera mea avea tavanul jos, era mare şi cu pereţii complet goi, pentru că planurile mele de decoraţie interioară de la început se risipiseră foarte repede. Nu ceream mediului înconjurător mai mult decât să nu mă stânjenească. În casă domnea un parfum de provincie care îmi plăcea mult. Fereastra dădea spre o curte închisă cu un zid jos, deasupra căruia se ghemuia cerul redus şi maltratat al Parisului, care evada uneori în perspective vertiginoase deasupra unei străzi sau a unui balcon, blând şi emoţionant.

Mă sculam, mă duceam la cursuri, îl reîntâlneam pe Bertrand, luam masa împreună. Biblioteca de la Sorbona, cinematografele, învăţatul, terasele cafenelelor, prietenii... Seara mergeam să dansăm sau ne duceam la Bertrand, ne întindeam pe un pat, ne iubeam şi pe urmă vorbeam mult timp în întuneric. Mi-era bine şi aveam întotdeauna înlăuntrul meu, ca un animal cald şi viu, acea senzaţie de plictiseală, de singurătate şi uneori de exaltare. Îmi spuneam că, probabil, sufeream de ficat. În vinerea aceea, înainte de a merge la Luc la masă, am trecut pe la Catherine şi am stat o jumătate de oră. Catherine era vioaie, autoritară şi permanent amorezată. Pot să spun că mai curând îi înduram prietenia decât că i-o doream. Dar mă considera fragilă, dezarmată, şi asta îmi făcea plăcere. Uneori, chiar mi se părea minunată. Indiferenţa mea devenea poetică pentru ea, aşa cum fusese mult timp şi pentru Bertrand, mai înainte să-l fi apucat dorinţa subită de posesiune.

În ziua aceea, era îndrăgostită de un văr şi mi-a istorisit toată povestea acestei idile. I-am spus că mergeam să iau masa la rudele lui Bertrand şi, în acel moment, mi-am dat seama că uitasem oarecum de Luc. Îmi părea rău. De ce nu puteam să-i destăinui şi eu prietenei mele una dintre acele poveşti de dragoste interminabile şi naive? Dar n-o mira, pentru că eram încremenite în rolurile noastre. Ea povestea, eu ascultam, ea dădea sfaturi, eu n-o mai ascultam.

Vizita asta m-a deprimat. M-am dus la Luc fără entuziasm. Ba chiar cu o oarecare teamă: trebuie să vorbesc, să fiu amabilă, să mă distrez în ochii lor. Aş fi vrut să iau masa singură, să răsucesc în mâini un borcan cu muştar, să plutesc într-o stare vagă, vagă, complet vagă...

Când am ajuns la Luc, Bertrand era deja acolo. M-a prezentat soţiei unchiului său. Avea o faţă foarte frumoasă. Înaltă, puţin cam corpolentă, blondă, în fine, frumoasă, dar fără agresivitate. Îmi spuneam că era genul de femeie pe care mulţi bărbaţi ar fi dorit s-o aibă şi s-o păstreze, o femeie care i-ar fi făcut fericiţi, o femeie blândă. Eu eram blândă? Ar fi trebuit să-l întreb pe Bertrand. Sigur, îl prindeam de mâini cu tandreţe, nu ţipam, îi mângâiam părul. Dar nu-mi plăcea să ţip şi mâinile mele îi atingeau cu încântare părul cald şi aspru, ca al unui animal.

Françoise a fost imediat foarte atentă cu mine. Mi-a arătat apartamentul, care era luxos, mi-a oferit ceva de băut, m-a aşezat într-un fotoliu cu graţie, amabilitate. Jena provocată de fusta şi sveterul meu puţin uzate, deformate, a dispărut ca prin farmec. Îl auzeam pe Luc lucrând. Îmi spuneam că poate ar fi trebuit să simulez un oarecare interes faţă de profesiunea lui Luc, ceea ce nu mă gândisem să fac niciodată.

Aş fi vrut să-i întreb pe oameni: "Sunteţi îndrăgostiţi? Ce citiţi?" Dar nu mă interesa ce profesiune aveau... uneori primordială în ochii lor.
- Pari îngândurată, a remarcat Françoise, râzând. Mai vrei puţin whisky?
- Cu plăcere.
- Dominique e considerată o beţivă, a spus Bertrand. Ştii de ce?

S-a ridicat brusc şi s-a apropiat de mine, cu un aer important.
- Are buza de sus puţin mai scurtă; şi, când bea închizând ochii, are un aer de fervoare, fără nici o legătură cu ceea ce bea.

Tot vorbind, mi-a prins buza de sus între două degete. Mă arăta lui Françoise ca pe un căţeluş. Am început să râd şi mi-a dat drumul. Atunci a intrat Luc. Când l-am văzut, mi-am spus, încă o dată, dar acum cu un fel de părere de rău, că era foarte frumos. Am simţit o oarecare durere sufletească, aşa, ca în faţa tuturor lucrurilor care nu puteau fi ale mele. Rareori mi se întâmpla să întind mâna după ceva, dar acum mi-am spus foarte repede că aş fi vrut să prind acel chip între mâini, să-l strâng între degete, cu violenţă, şi să strivesc acea gură plină, puţin cam lungă, de buzele mele.

Totuşi, Luc nu era frumos. Mai târziu aveam să-mi spun deseori asta. Dar trăsăturile aveau ceva care făcea ca faţa lui, văzută de două ori, să-mi fie de o mie de ori mai puţin străină decât cea a lui Bertrand, de o mie de ori mai puţin străină, de o mie de ori mai atrăgătoare decât cea a lui Bertrand, care îmi plăcea totuşi.

A intrat, ne-a salutat şi s-a aşezat. Imobilitatea lui putea să fie uneori uimitoare. Vreau să spun că avea ceva încordat, reţinut în lentoarea gesturilor, care neliniştea. Se uita la Françoise cu tandreţe. L-am privit. Nu ştiu ce spuneam. Mai mult vorbeau Françoise şi Bertrand. De altfel, nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc acest moment de la început. Atunci ar fi fost de ajuns puţină prudenţă, puţin spaţiu ca să fug de el. În schimb, sunt nerăbdătoare să ajung la acel moment când am fost prima dată fericită datorită lui. Gândul de a descrie acele prime clipe, de a înfrânge inerţia cuvintelor, îmi provoacă o bucurie amară.

Aşadar, a fost acel dejun cu Luc şi Françoise. Apoi, în stradă, mi-am potrivit imediat pasul după Luc, care mergea repede, uitându-l pe cel al lui Bertrand. M-a prins de cot ca să mă ajute să traversez: asta m-a jenat, îmi amintesc foarte bine. Nu mai ştiam ce să fac cu antebraţul meu, nici cu mâna care atârna, descumpănită, ca şi cum, începând de la mâna lui Luc, braţul meu ar fi fost mort. Nu-mi mai aminteam cum făceam cu Bertrand.

Mai târziu, el şi Françoise ne-au dus la un croitor şi mi-au cumpărat un pardesiu roşu, fără să ştiu, din cauza stupefacţiei, nici să refuz, nici să mulţumesc. În prezenţa lui Luc, simţeam că se declanşa ceva care se derula foarte repede. Apoi timpul revenea la normal, brusc, lăsând să se înşire fără grabă minutele, orele, ţigările...

Bertrand era furios că acceptasem pardesiul. După ce ne-am despărţit de ei, mi-a făcut o scenă violentă.
- E pur şi simplu incredibil. Oricine poate să-ţi ofere orice că tu nu refuzi! N-ai fi nici măcar mirată!
- Nu e vorba de oricine. E unchiul tău, am replicat eu cu perfidie. Oricum, nu aveam bani să-mi cumpăr un astfel de pardesiu, e îngrozitor de scump.
- Presupun că te-ai fi putut lipsi de el.

Purtam de două ore acel pardesiu şi mă obişnuisem cu el, îmi venea foarte bine, iar ultimele lui cuvinte m-au şocat puţin. Aveau o anumită logică, dar acest lucru îi scăpa lui Bertrand. I-am spus asta, ne-am certat. Ca să sfârşim, m-a dus la el acasă, sărind peste cină, ca un fel de pedeapsă. O pedeapsă care era pentru el, ştiam asta, momentul cel mai intens, cel mai profitabil al zilei sale. Întins lângă mine, mă săruta cu un fel de respect, de tremur, care mă emoţiona şi mă speria totodată. Îmi plăcuse mai mult veselia exuberantă de la început, acel elan tineresc, animalic al îmbrăţişărilor noastre când făceam dragoste. Dar când s-a întins peste mine, când mi-a căutat intimitatea, am uitat de toate. Era din nou Bertrand, şi acea nelinişte, şi acea plăcere. Încă şi astăzi, mai ales astăzi, fericirea de atunci, acea cufundare în uitare a corpurilor noastre, mi se pare un cadou incredibil şi o mare deriziune, dacă mă gândesc la raţionamentele, la sentimentele mele, la ceea ce nu pot, deşi aş vrea, să nu numesc esenţial.