Frânturi dintr-o viaţă. Drumul la şi de la Auschwitz

În veacul al XX-lea, uciderea în masă a căpătat proporţii nemaiîntâlnite în istorie. Genocidul armenilor, Holocaustul în care milioane de nevinovaţi şi-au pierdut viaţa, asasinarea a zeci de milioane de inocenţi în lagărele şi închisorile comuniste, omorurile care au înjumătăţit populaţia Cambodgiei, purificarea etnică în sud-estul Europei, generalizarea torturii ca metodă de luptă, terorismul sunt doar fenomenele cele mai vizibile care conduc la ideea că violenţa umană a atins un nivel care ameninţă umanitatea însăşi.

Hédi Fried este încă una dintre fiinţele care depun mărturie despre ororile acestui secol. Născută în oraşul Sighet din Maramureş, ea a fost internată, în timpul ocupaţiei maghiare asupra Transilvaniei de Nord, împreună cu întreaga familie, în lagăr. La Auschwitz, ambii părinţi au fost gazaţi. Împreună cu sora ei, a ajuns în lagărul de muncă de la Bergen-Belsen, de unde au fost eliberate. Trăieşte în prezent în Suedia. Remarcabilă în cărţile lui Hédi Fried este capacitatea ei de a povesti fără ură această cumplită experienţă care a frânt mii de existenţe şi obsedează mii de conştiinţe.

Soarele tocmai apune în spatele dealurilor verzi.

Convoiul de bărbaţi, femei şi copii obosiţi urmează cursul liniştit al pârâului. Singurele zgomote care se aud sunt târşâitul paşilor şi loviturile toiegelor de pietre. Câţi sunt? Oameni îmbrăcaţi în zdrenţe, cu boccele pe umăr şi toiege în mâini. Femeile îşi cară copilaşii, fraţii mai mari îi cară pe cei mai mici, iar bărbaţii îi sprijină pe bătrâni. Nimeni nu vorbeşte. Ceea ce era de spus a fost spus, a rămas numai oboseala care pune totul în umbră.

Încotro merg? Îşi vor găsi oare un cămin? Vor putea rămâne acolo? Ei cred că da. Văd în faţa ochilor această imagine care se repetă la nesfârşit: evrei cu boccele şi toiege. Eu sunt una dintre ei şi în acelaşi timp stau în afară şi privesc totul.
Visul. Nu mai ştiu dacă mama era cea care îl visa sau dacă eram eu. Sau o mamă primordială la începutul timpurilor. De ce văd aceste imagini acum, când vreau să povestesc despre copilăria mea în orăşelul uitat de Dumnezeu, într-unul din colţurile îndepărtate ale Carpaţilor?

Locuiam în Sighet. Micuţul oraş din Transilvania era aşezat la poalele unui munte, înconjurat de ape curgătoare. Râul Iza îşi vărsa apele pline de noroi în Tisa cea limpede şi apa curgea apoi prin două braţe în jurul oraşului, care părea astfel ca aşezat pe o insulă. Aerul era rarefiat şi transparent, astfel încât totul părea aproape. Verdeaţa deasă de pe coasta muntelui, presărată cu poieni unde păşteau vacile, şi ţăranii îmbrăcaţi în costume populare, care păzeau oile, se vedeau de la mare distanţă. Un orăşel înconjurat de livezi, unde toamna copacii erau plini de mere şi nuci coapte.

Inima oraşului era parcul, cu straturi de flori viu colorate vara şi o pătură de zăpadă moale şi albă iarna. Viaţa adormită a orăşelului gravita în jurul parcului. Oameni în drum spre biserică, spre cinematograf, spre farmacie, spre bancă, spre şcoală, spre măcelărie, spre cofetărie. Totul se afla în jurul parcului şi nimeni nu se grăbea.

Pe aleile cu pietriş ale parcului mergea procesiunea catolică în Duminica Floriilor. Fecioara Maria trona sub baldachinul roşu, băieţei în cămăşi albe legănau cădelniţa în faţa preotului îmbrăcat în violet şi credincioşii mergeau în urma lor, cântând şi fluturând crenguţele de Florii. Tot acolo, comunitatea ortodoxă îmbrăcată în negru ţinea slujba de Bobotează în faţa crucii gigantice din gheaţă. Şi tot acolo mergeau evreii în caftanele lor lungi până la pământ, ciorapi albi şi pălării tivite cu blană, de sabat şi în timpul sărbătorilor evreieşti. În acele zile obloanele erau trase la cele mai multe prăvălii din zonă. Din cei aproximativ 30.000 de locuitori ai oraşului, aproape jumătate erau evrei, şi mulţi dintre aceştia erau negustori.

După-amiaza, în pavilionul mic cânta orchestra militară. De jur-împrejur, pe băncile albe, stăteau perechi de bătrâni şi ascultau. Menajerele împingeau cărucioarele cu bebeluşi şi nu îi scăpau din ochi pe copiii mai mari, în timp ce legau cunoştinţă cu soldaţii. Băieţeii în costume de marinar alergau după discuri, iar fetiţele în şosete albe şi pantofi de lac îşi legănau păpuşile.

Un cerşetor obişnuia să plece din parc exact când orchestra militară intona marşul de final. Acesta era semnul pentru proprietarii de magazine de pe Strada Mare că se apropia ora şapte şi că prăvăliile puteau fi închise. Unii începeau deja să tragă obloanele grele peste vitrine şi acum aşteptau numai să bată ceasul de la biserică.

Mama şi cu mine obişnuiam să stăm în prăvălia de ţesături a unchiului Samuel şi să-l aşteptăm pe tata, care venea să ne ia imediat ce era gata cu lucrul. Devenise deja o tradiţie să terminăm după-amiaza la fratele cel mare al tatălui meu. Simţeam întotdeauna emoţie când mă aflam printre toate acele textile viu colorate, lucioase şi înflorate, moi şi mătăsoase. Ştiam că voi primi câteva mostre de material, din care mama putea să îmi coasă rochii pentru păpuşi.

Ceasul de la biserică începea să bată. Zgomotul obloanelor, al trăsurilor trecând peste pavaj, oameni pe drum, toate acestea ne însoţeau când începeam plimbarea spre casă. Lăsam în urmă casele cu două etaje de pe Strada Mare şi o luam spre est, spre Strada Profesorului. Acum era mai multă linişte în jurul nostru, numai dăngănitul clopotului ne mai urmărea paşii. Treceam prin faţa seminarului pedagogic şi a vilelor drăguţe, cu grădini mici în faţă. Ajungeam la intersecţia unde se termina oraşul.

Drumul pietruit cotea la dreapta şi de aici înapoi spre oraş. În faţa noastră se întindeau sere şi terenuri pustii, la stânga era spitalul cu trotuar pavat în faţa gardului. Această stradă, care purta numele spitalului, se continua spre drumul principal, care la rândul lui ducea către nenumăratele sate din judeţ.

Noi locuiam pe Strada Spitalului numărul 33, vizavi de parcul spitalului de boli nervoase. Pe partea noastră de stradă nu era trotuar. Urmam cărarea îngustă şi bătătorită dintre gardul gri şi drumul plin de noroi până la poarta roşie, intrarea către căminul copilăriei mele, către amintirile mele.

Amintiri. O amintire care e mai degrabă amintirea unei povestiri. Acţiunea s-a pierdut. Mă văd în camera părinţilor mei, urlând de furie. E dimineaţă, paturile sunt nefăcute, eu am aproape doi ani. Tata vrea să mă spăl pe dinţi, dar eu nu vreau. Stă cu peria în mână, eu refuz. Două voinţe care se înfruntă. Eu încă nu ştiu, dar finalul este deja hotărât. El este cel puternic. Primesc o palmă peste fund, plâng, dar tot nu vreau. Tata se enervează, devine din ce în ce mai mânios, iar eu din ce în ce mai încăpăţânată. Mă loveşte şi iar mă loveşte până vine mama şi mă salvează. M-am spălat pe dinţi apoi sau nu? Nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc că a trebuit să-mi cer iertare şi să promit că niciodată nu o să mai fiu îndărătnică.

Cea mai îndepărtată amintire a mea. Aveam trei ani şi urma să încep grădiniţa. Bucuria era mare, încă nu aveam fraţi şi îmi lipseau prietenii de joacă. Mama mă ducea şi mă lua, dar eu protestam. Cei mai mulţi copii, care erau mai mari decât mine, mergeau singuri la grădiniţă şi pentru mine era important să fiu la fel de capabilă ca şi ei. Am plâns şi am implorat şi după un timp mi-am impus voinţa. Mama mă ducea la grădiniţă, dar puteam să mă întorc singură acasă.

Când ceasul s-a făcut douăsprezece şi învăţătoarea ne-a dat drumul să plecăm, însoţeam fericită un grup de copii, fără să mă gândesc încotro locuiesc. Vorbind de zor, abia am băgat de seamă că ei mă părăseau unul câte unul, pe măsură ce ajungeam la casa fiecăruia. M-am trezit singură deodată şi abia atunci m-am uitat in jurul meu. Aceeaşi stradă plină de noroi ca a noastră, acelaşi gard gri, dar nici o poartă roşie. Nu am recunoscut casa şi mi-am dat seama că mă rătăcisem. Am început să plâng. O femeie care trecea pe acolo s-a oprit şi a întrebat:
- De ce plângi, fetiţo?
- Nu găsesc drumul spre casă, am suspinat eu.
- Unde locuieşti?
- La o poartă roşie.
- Cum te numeşti?
- Hédike.
- Al cui copil eşti?
- Al lui tata.
- Nu plânge, Hédike, o să te duc acasă.

M-am oprit din plâns, am luat-o de mână şi am urmat-o atunci când a luat-o în direcţia opusă. După câteva minute am început să recunosc locul şi în scurt timp ne aflam pe Strada Spitalului, unde mama stătea neliniştită la fereastră, aşteptându-şi fiica. S-a dovedit că femeia descoperise asemănarea dintre mine şi tatăl meu, oraşul nu era încă mare şi ea ştia unde locuim.

O idilă? Aşa părea la suprafaţă. Şi eu încă eram la suprafaţă.

Când a început de fapt? Poate spune cineva când începe ceva? Se adună bob de nisip cu bob de nisip şi înainte să ştii cuvântul care le denumeşte, ai în faţă o grămadă de nisip.

Se spunea că eram un copil serios. Suna măgulitor, aşa că mă hotărâsem să mă ridic la nivelul acestei păreri. Credeam că asta înseamnă să nu râzi niciodată. Aşa că nu îndrăzneam niciodată să râd. Mai târziu, când s-a născut sora mea şi totul gravita în jurul ei, visam să impresionez oamenii prin seriozitatea mea. Sora cea mică era copilul vesel, frumos, iar eu eram fata tristă, urâtă.

Am avut o copilărie ocrotită. Părinţii noştri erau foarte iubitori. Psihologia copilului era însă un fenomen necunoscut pe vremea aceea şi nimeni nu-mi înţelegea gelozia. Mă închideam în mine şi trăiam cu adevărat în fanteziile mele. Fiecare laudă la adresa surorii mele o vedeam ca pe o critică îndreptată împotriva mea.

Viaţa în Sighet se scurgea lin, ziua de azi era ca cea de ieri, ziua de ieri era ca cea mâine. Dimineaţa noi copiii mergeam la şcoală, mama mergea la piaţă după cumpărături şi tata mergea la fabrică. Era coproprietar al unei mici industrii casnice, pe care noi o numeam fabrică şi unde se produceau cutii de carton. Firma a mers bine la început. Aveam o situaţie financiară bună, tata putea să ne ofere lucrurile de care aveam nevoie. Nu ne permiteam cine ştie ce lux, dar cărţile şi tablourile - deşi nu dintre cele de mare valoare - erau absolut necesare.

Nu se întâmplau multe în lumea mea mică, cea mai importantă era şcoala. Şi treptat băieţii, pe care îi întâlneam în drum spre şcoală. Uneori, când radioul era deschis, auzeam un răcnet ciudat, urmat de ţipete care scandau. Atunci părinţii mei deveneau serioşi şi eu le simţeam îngrijorarea. Dacă întrebam ce este, îmi dădeau o explicaţie care mă liniştea: "E doar un nebun din Germania" sau "Câinii care latră nu muşcă". Nu suna prea convingător, dar oricum, noi locuiam în România, iar Germania era atât de departe.

Aproape era mica mea lume, vila galbenă de pe Strada Spitalului. Un gard cenuşiu ne proteja de priviri insistente şi de vizitatori nepoftiţi. Poarta roşie era întotdeauna încuiată, vizitatorul trebuia să tragă de sfoara clopotului pentru a fi lăsat înăuntru. Javra noastră, Bodri, care era legată de cuşca ei, lătra furioasă imediat ce se apropia cineva. În spatele porţii se afla o curte pietruită, pe care trebuia să o traversezi ca să ajungi la casă, la bucătăria de vară şi la grădină. Tot acolo era şi o pivniţă, pentru că în Sighet nu existau frigidere. Grădina era locul meu de refugiu preferat atât vara, cât şi iarna. De-a lungul gardului se aflau zece pruni, ale căror fructe le culegeam toamna. În mijloc era un leagăn, pentru care sora mea Livi şi cu mine ne certam care să-l folosească. La dreapta se întindeau straturile de legume şi la stânga cele de flori. Arbuşti de trandafiri înalţi, mândria mamei, străluceau împreună cu flori albe, roşii, roz şi galbene. Şi miresmele se schimbau odată cu schimbarea anotimpurilor: caprifoi, iasomie, trandafiri, regina nopţii. Mama iubea florile şi se ocupa de ele cu mare grijă.

Casa era alcătuită din patru camere, dintre care una era locuită de bunicii din partea mamei. Mama era cea mai mică dintre fraţi şi bunicul ne cumpărase casa, pentru ca el şi bunica să locuiască într-una din camere la bătrâneţe. Bunicul stătea deseori şi răsfoia în cărţile lui îngălbenite, mestecând muştiucul lung al pipei. Era o bucurie să te caţeri pe genunchii lui şi să te joci cu barba lui lungă şi albă. Avea întotdeauna nume de alint pentru noi copiii şi putea să spună poveşti ciudate despre cele mai curioase lucruri. Bunica era mai aspră, ea conducea în casă, mergea la piaţă în ciuda vârstei înaintate şi se întorcea acasă cu coşuri foarte încărcate.

Nu i-am avut cu noi mult timp. Bunicul a murit când eu aveam cinci ani. Moartea lui m-a zdruncinat, era primul nor pe cerul meu. Îmi era greu să înţeleg că era mort, că niciodată nu va mai spune poveşti, niciodată nu ne va mai răsfăţa. Durerea mea era mare, dar mă ascundeam ca să nu vadă nimeni că plâng. Eram sora cea mare, iar fetele mari şi curajoase nu plâng niciodată.
- Mamă, de ce a murit bunicul?
- Era bătrân, inima lui nu a avut putere să mai bată. S-a oprit.
- Şi inima mea o să se oprească?
- Nu te gândi la asta, eşti doar un copil.

Dar eu am continuat să fiu neliniştită, am continuat să mă gândesc la bunicul, la moarte, la inima care o să înceteze să mai bată. Seara stăteam întinsă în pat şi îmi ascultam inima. Bate? Nu trebuie să dorm, dacă se opreşte în timp ce dorm?

Abia îmi revenisem după moartea bunicului, când a murit şi bunica. Dar viaţa mergea mai departe. Camera lor a fost transformată în bucătărie, aşa că nu trebuia să mai folosim bucătăria din grădină. Acolo putea să doarmă menajera. Noi ne-am obişnuit repede cu noua organizare. Frica mea de moarte revenea uneori şi atunci puteam să dorm pe canapea în camera părinţilor. De obicei Livi şi cu mine dormeam în camera copiilor.

În a treia cameră copiii aveau rar voie să stea. Era sufrageria, zonă interzisă pentru noi. Aveam voie să venim acolo numai când trebuia să-i salutăm pe oaspeţi. Eu visam să intru în sufragerie când nu era nimeni acolo, să mă întind pe covoarele moi şi să mă joc cu balerinele frumoase de porţelan. Visam să am o balerină a mea, dar trebuia să aştept, până când aveam să fiu mare. Nu ştiam că poţi să economiseşti pentru asta. Nu primeam bani de buzunar, dacă vroiam să cumpăr îngheţată sau bomboane, trebuia să cer câţiva bănuţi.

În acelaşi timp a trebuit să învăţ să nu primesc niciodată bani de la străini. Oraşul era plin de vagabonzi şi îţi era frică de "oamenii răi". Aşa că m-am aflat într-o situaţie foarte dificilă atunci când, într-o zi, judecătorul, pe care într-adevăr nu-l cunoşteam, mi-a oferit câţiva bănuţi. S-a întâmplat când mă jucam cu fata vecinilor, Baba, care era de vârsta mea, şi tanti Kostencki, o altă vecină, ne-a rugat să alergăm până la primărie cu o scrisoare pentru soţul ei, judecătorul. Bineînţeles că ne-am dus, iar judecătorul ne-a dat drept mulţumire două monede lucioase de 20 de lei. Baba a primit bănuţul zâmbind veselă, în timp ce eu am refuzat încurcată. Cuvintele mustrătoare ale tatălui meu îmi sunau în urechi: "Să nu primeşti niciodată bani de la oameni străini." Judecătorul a insistat, Baba m-a înghiontit, eu am refuzat, dar până la urmă am cedat.

Afară pe stradă m-am uitat la averea mea de curând câştigată şi nu ştiam exact ce să fac cu ea. Nu îndrăzneam să povestesc acasă, pentru că îmi era teamă de bătaie.

M-am dus la băcănie şi am întrebat dacă puteam să cumpăr ciocolată de atâţia bani. Negustorul a dat din cap afirmativ zâmbind, dar eu nu am îndrăznit să-l cred. Am crezut că vrea să mă păcălească, pentru că nu-mi puteam închipui că un baton de ciocolată atât de mare putea să coste 20 de lei. M-am gândit că cel mai sigur este să cumpăr bomboane şi am cerut din cele acrişoare. Negustorul s-a uitat la mine puţin mirat şi a cântărit o pungă mare. Nu văzusem niciodată atâtea bomboane şi mi-a lăsat gura apă. Repede am băgat una în gură şi am început să sug. Avea un gust minunat. Gustul catifelat şi acrişor de fructe mi-a dezmierdat cerul gurii şi a alunecat în stomac ca un nectar delicios. Am scuipat-o pentru o clipă, vroiam să-i văd culoarea. Era roşie. Am supt mai departe, până s-a terminat.

Am continuat cu una verde. Avea gust de pădure şi de vară. Următoarea bomboană pe care am băgat-o în gură era galbenă. Avea gust de portocală. A patra avea un gust mai puţin bun şi pe a cincea mi-a fost greu s-o sug.

Atunci am înţeles că nu mai puteam să mănânc bomboane şi că trebuia să ascund restul. Dar unde? Trebuia să fie acasă, într-un loc sigur, ca să nu le găsească nimeni. M-am dus acasă şi am sperat că nimeni nu o să mă vadă înainte ca punga să fie în siguranţă. "Doamne ajută, să fie poarta deschisă", m-am rugat tot drumul spre casă. Dumnezeu a fost bun cu mine, poarta era deschisă şi am putut să mă furişez în sufragerie, unde am ascuns punga în partea de jos a vitrinei. Şi am uitat totul.

Câteva săptămâni mai târziu a venit în vizită nenea Fischman, tatăl lui Baba. Când m-a văzut, m-a întrebat:
- Ei, ce-ai făcut cu banii?

Abia atunci mi-am amintit de bomboanele pe care le-am ascuns în vitrină. M-am înroşit toată şi aş fi vrut mai presus de orice să o iau la fugă. Mama m-a apucat şi m-a întrebat:
- Care bani?
- Cei 20 de lei pe care i-a primit de la judecătorul Kostencki, când Baba şi cu ea s-au dus acolo cu scrisoarea, a răspuns nenea Fischman.

Mama s-a uitat la mine nesigură, ezitând.
- Ai primit bani de la judecătorul Kostencki?
- Nu i-ai povestit mamei?, a întrebat nenea Fischman.
- Dar spune acum, ce nu ai povestit?, a spus mama şi s-a uitat cu o privire severă la mine.

Îmi era frică, dar am înţeles că nu aveam încotro, trebuia să povestesc. Am recunoscut că primisem 20 de lei. Spre marea mea uimire, furtuna pe care o aşteptam nu s-a produs. Mama nu s-a supărat. Vroia doar să ştie unde aveam banii. Când i-am povestit totul, a fost indignată, pentru că a fost de părere că am cheltuit banii fără rost pe bomboane. A vrut să vadă punga. Am intrat în şir indian în sufragerie, întâi eu, apoi mama şi ultimul nenea Fischman. Când am deschis uşa de la vitrină, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Acolo se afla o pungă lipicioasă cu bomboane, acoperită de milioane de furnici care mişunau. Mama a privit totul şi a considerat că era destul de mare pedeapsa că bomboanele trebuiau aruncate.

Casa era mobilată modest şi nu aveam baie. Urma să mai dureze un număr de ani până când tata şi-a permis să cumpere cea mai modernă casă în stil "funkis" din oraş, cu parchet şi baie. Înainte de asta trebuia să facem baie într-o cadă de lemn, care în fiecare joi seară era pusă pe două scaune cu spătar în bucătărie. Apa era încălzită pe plită şi aburi denşi se adunau în jurul nostru. Mirosul iahniei de fasole de la cină încă persista şi se amesteca cu mirosul de aluat, care dospea lângă cuptor în coşuri moi, împletite. Pâinea necesară pentru toată săptămâna se cocea vinerea dimineaţa. Livi şi cu mine ne certam cine să stea la capătul căzii unde era dopul de lemn. Până la urmă ne-am înţeles ca cea care are cele mai multe zgârieturi pe picioare să primească locul cel mai comod. Ne-am numărat rănile şi când am căzut de acord, am fost spălate, uscate şi băgate în aşternutul ce mirosea a săpun.

În timp ce stăteam întinsă şi aşteptam somnul, au ieşit la suprafaţă temerile. Acestea luau deseori forma unor ţărani din sate, ţărani în haine de duminică cu mai multe pălării pe cap. De ce îmi era atât de frică de ei? Eram obişnuită să văd ţărani în costume populare viu colorate, când veneau zilnic în oraş să-şi vândă mărfurile în piaţă. Vinerea, după ce negoţul din piaţă se încheia, mergeau la prăvălii pentru a-şi face propriile cumpărături constând în haine şi alte produse de care mai aveau nevoie. Articolele de îmbrăcăminte cumpărate le luau pe ei, ceea ce era mai simplu decât să le ţină în mâini. Apoi mergeau la cârciumă şi când îi întâlneam cu pălării multe pe cap, erau de cele mai multe ori beţi. Nu erau aceştia rutenii beţi de care adulţii obişnuiau să vorbească, când credeau că nu-i pot auzi copiii? Când şuşoteau despre evreii care erau traşi de barbă, despre copiii care nu puteau să meargă în pace la heder (şcoală evreiască pentru copii mici), despre ţăranii care aruncau cu pietre în casele de rugăciuni ale evreilor şi răsturnau pietrele de morminte în cimitirele evreieşti?

Iarna era deseori rece şi aspră. Încă simt gerul care îmi muşca din obraji când mă duceam acasă de la lecţia de pian în întunericul serii. Stelele străluceau, luna arunca umbre lungi şi, în timp ce zăpada scârţâia sub bocanci, îmi încălzeam mâinile pe castanele calde pe care le aveam în buzunare. În colţul străzii stătea întotdeauna un moşneag, care cocea castane într-un butoi roşcat, ruginit, şi nu puteam niciodată să trec pe lângă el fără să mă opresc, oricât de mult m-aş fi grăbit. Ochii aprinşi, ca de cărbune, mă hipnotizau şi mă reţineau, făcându-mă să uit de ger. Când aveam câţiva bănuţi, cumpăram un cornet, altfel stăteam doar şi inspiram mirosul.

Pe suprafaţa din faţa teatrului, patinoarul se curăţa de gheaţă şi am fost fericită când am primit o pereche de patine ca să pot participa şi eu. Unchiul Laci luase în arendă patinoarul. Încropise o mică gheretă, unde puteam să ne încălţăm patinele şi să ne odihnim din când în când. Ne ajuta bucuros să ne fixăm patinele şi în acelaşi timp se îngrijea de gramofonul hodorogit cu manivelă, pe ale cărui tonuri se deplasau prinţesele gheţii. "Valsul patinei", "Valsul Dunării" şi alte valsuri languroase le dădeau aripi fetelor, care dansau în fustele lor foarte scurte din catifea tivite cu blană. A durat până când am învăţat să patinez şi le invidiam pe fetele care făceau piruete şi figuri artistice în timp ce se lăsa întunericul şi se aprindeau luminile. Eu mă jucam cel mai mult "leapşa" cu băieţii şi alergam des la unchiul Laci ca să mă încălzesc şi să-i ascult povestirile. El vindea ceai şi vin fiert şi povestea cu plăcere despre faptele lui eroice din timpul primului război mondial.

Dar iarna a fost scurtă. În scurt timp au înflorit în faţa ferestrelor noastre castanii sălbatici, ca nişte lumânări aprinse. Zilele deveneau din ce în ce mai lungi şi, când veneam acasă de la lecţia de pian, încă era lumină. Cărăbuşii mişunau prin coroanele copacilor şi aripile lor de culoarea chihlimbarului luceau în soarele apusului. Atmosfera era plină de foşnet şi bâzâit, iar copiii mici străpungeau bietele insecte cu beţe subţiri ca să se joace de-a avionul. Am făcut schimb pentru insectele care erau pe moarte, dar n-a ajutat faptul că am renunţat la cele mai de preţ comori ale mele, cele mai frumoase pietre pe care le aveam, pentru că în curând copiii au adunat altele noi, le-au băgat într-o cutie de chibrituri şi au dispărut pentru a continua jocul în altă parte.

Cireşul începea să înflorească şi albinele cântau în parcul spitalului de boli nervoase. Persoane în haine de spital gri se plimbau cu chipurile visătoare înălţate spre copaci. Îmi amintesc în special de un bărbat cu părul cărunt şi rar, pe care îl vedeam adesea mergând gârbovit, cu paşi greoi, faţa răvăşită şi privirea rătăcită. Se întorcea mereu, ca şi când ar fi crezut că cineva îl urmăreşte. Se plimba agale, gesticula şi vorbea singur. După o clipă, privirea lui părea atrasă de ceva şi, de unde mai înainte rătăcea, deodată fixa coroana unui copac. Trăsăturile lui împietreau şi el stătea acolo cu ochii larg deschişi, gura pe jumătate deschisă, umerii ridicaţi, nemişcat ore întregi. La ce se gândea? Oare îl vrăjea frumuseţea copacului? Sau zărise ceva înfricoşător în spatele vălului de flori? Viitorul, de care el poate fugea, dar care totuşi avea să-l ajungă din urmă?

Florile se ofileau, vremea se făcea mai caldă şi apăreau cireşe roşii. Într-o dimineaţă de sabat, m-am trezit din cauza soarelui care îmi gâdila faţa şi am văzut pe fereastră că portarul spitalului culegea boabele coapte. Dacă totuşi vrea să-mi dea câteva, m-am gândit eu şi m-am grăbit să ies din pat. Trebuia să iau pe mine haine frumoase, rochia nouă, albă din bumbac cu pisici brodate şi pantofii negri de lac. M-am rugat să pot purta ciorapi scurţi, deşi mama sigur nu credea că e suficient de cald pentru ei. Ea a hotărât să iau pe mine pardesiul cel nou, cu pătrăţele roşii, albe şi gri şi eu m-am simţit foarte elegantă în el. Mi-am legat un şal roşu în jurul gâtului, ca să se potrivească cu rozeta albastră din păr.

Afară pe stradă, mulţumită fiind de înfăţişarea mea, speram să pot atrage privirea portarului. M-am aşezat în faţa gardului cu ochi rugători şi cu mâinile pe grilajul din sârmă de oţel. După o clipă, portarul s-a întors spre mine:
- Vrei cireşe?
- Daaa, mulţumesc....!

Am dat buzna la mama, ţipând de bucurie:
- Un coş, un coş, o să primesc cireşe!

Am fugit înapoi cu coşul şi nenea Jancsi, portarul spitalului, a întins un băţ peste gard ca să-l ridice. A umplut coşul cu cireşe şi l-a întins înapoi în acelaşi fel. I-am mulţumit fericită şi am început să caut "cerceii", cireşe cu codiţele unite. Când am găsit două, le-am agăţat de urechi şi am alergat din nou acasă ca să-i dau alte două surorii mele celei mici. Coşul i l-am dat mamei, fără să gust vreo cireaşă.

Aşteptam nerăbdătoare să vină acasă tata de la sinagogă, ca să luăm cina şi apoi să putem mânca cireşele. Alergam până în colţul străzii şi înapoi, întruna, şi speram că o să vină mai repede dacă îi ies în întâmpinare. În cele din urmă l-am văzut cotind pe strada noastră, mare şi blond, cu ochi albaştri, zâmbitori. A întins braţele când m-a văzut alergând spre el şi m-a ridicat când am ajuns. M-a gâdilat stomacul când m-a învârtit şi m-a aruncat în aer.
- Mai mult, mai mult, strigam eu cu entuziasm şi spaimă în acelaşi timp.

După un timp m-a pus pe pământ şi am mers acasă, cu mâna mea mică în pumnul lui mare. Mă uitam în sus la el şi mă gândeam cu mândrie că nimeni nu avea un tată aşa minunat cum aveam eu. Era frumos, era înţelept, era puternic, era blând. Îmi iubeam tatăl mai mult decât orice pe lume.

Când m-am făcut mai mare, m-am gândit cât de nedreaptă am fost în dragostea mea. Mama era cea care avea grijă de noi copiii, ea era cea care era acasă toată ziua şi se ocupa de casă, se îngrijea ca toate să meargă bine. Când venea tata acasă, eram numai joacă şi glume, râs şi bucurie. Nu era nevoie ca el să fie sever, conflictele care apăruseră în timpul zilei erau deja rezolvate. Şi cu toate astea îl adoram pe tatăl meu, în timp ce îmi închipuiam că mama era mamă vitregă.

Dar acum tata era acasă, râdeam de fericire, vorbeam întruna, povesteam cât de repede puteam tot ce mi se întâmplase. În curând urma să vină sora mea cea mică şi să revendice partea ei de dragoste paternă.

Când am venit, masa de sabat era deja pusă. Tradiţionala tocană cholent (fel de mâncare cu fasole şi carne) fusese adusă deja de la brutărie şi trona maiestuos pe faţa de masă din damasc, albă de-ţi lua ochii.

Tata ne-a binecuvântat înainte să citească rugăciunea pentru pâine. Ne-am aşezat în jurul mesei şi am început cu aperitivul, ficat tocat, în timp ce mama îl întreba pe tata despre ce s-a mai întâmplat în cursul dimineţii, pe cine mai întâlnise. Eu de abia mâncam şi vroiam să-i grăbesc, aveam în minte numai cireşele. După o veşnicie s-au adus în sfârşit fructele la masă şi eu am mâncat cu plăcere. Mama şi tata erau obosiţi de la masa consistentă şi s-au dus în dormitor ca să doarmă după prânz.
- Puteţi să fiţi foarte liniştite cât timp dormim?
- Da, da, am răspuns noi.
- Dacă sunteţi foarte cuminţi putem să mergem la o plimbare după aceea, a spus tata.
- Doar tu şi cu mine? am întrebat eu.
- Al cui rând este?
- Al meu, am spus în acelaşi timp Livi şi cu mine.

Sâmbătă, tata obişnuia să ne ia pe rând la o mică plimbare. Era cel mai bun lucru din câte ştiam, să-l am pe tata doar pentru mine. Atunci spunea toate poveştile captivante despre copilăria lui, despre război, despre animale ciudate, despre lumea mare care se afla departe. De data aceasta Livi nu a vrut să accepte că era rândul meu, aşa că am început să ne certăm. Tata a spus că în orice caz era rândul meu şi i-a promis lui Livi că va putea să facă altceva interesant în loc. Ea avea să o însoţească pe mama în parc şi să se laude cu noul ei cărucior pentru păpuşi.

Mama şi cu tata s-au dus să se culce şi noi am fost tăcute ca nişte şoricei. Nu vroiam să punem în pericol clipele plăcute care aveau sa urmeze. Am ieşit în grădină şi ne-am jucat până când părinţii noştri s-au trezit, apoi am putut să ne schimbăm pentru plimbare.
- Tată, tu o să mori?
- Toţi oamenii mor, a răspuns tata.
- Nu vreau să mori.
- Nimeni nu te întreabă. Mori când vine vremea să mori.
- Şi când vine vremea?
- Nu poţi şti dinainte. Cel mai adesea se întâmplă când îmbătrâneşti. Uite ce frumos e acum, iarba creşte, totul înfloreşte. Toamna, când toate au îmbătrânit, se ofilesc şi mor. Dar în curând vine iarăşi primăvara şi atunci cresc iarbă nouă, flori noi, copacii au frunze noi. Aşa e şi cu noi, oamenii. Cei bătrâni mor, alţii noi se nasc. Nu ar fi loc pentru copiii nou-născuţi dacă cei bătrâni nu ar muri.
- Dar eu nu vreau ca bunicul să fie mort.
- Cred că bunicul e mulţumit că a murit. Era bătrân şi obosit şi cred că a simţit că ar fi bine să adoarmă şi să nu mai fie nevoit să se trezească.
- Uneori vine la fereastră şi se uită înăuntru.
- Nu, când cineva moare, nu mai poate veni înapoi.
- Dar dacă ne gândim la el, atunci el există.
- Da, fără îndoială aşa este.
- Tată, uite un gândac.
- Da, uite ce frumos este.
- Ce coarne mari are.
- Este o rădaşcă, a explicat tata şi a început să-mi povestească despre diferiţi gândaci. Am uitat de moarte. Se întâmplau atât de multe lucruri interesante în timpul plimbărilor noastre.

Vara mă trimiteau la ţară la mătuşa şi unchiul meu. Ei aveau o mică fermă şi munceau din greu de dimineaţa până seara. Cum reuşeau oare, cu unelte primitive şi fără un ajutor de nădejde? Şi totuşi era loc la ei pentru toţi copiii rudelor.

Şi mama şi tata veneau din familii cu mulţi fraţi şi surori. În afară de copiii care muriseră la o vârstă foarte fragedă, fiecare avea câte şase fraţi, care la rândul lor aveau între doi şi cinci copii fiecare. Era unitate mare în familie, rudele se întâlneau adeseori. Surorile tatălui locuiau în Sighet, în timp ce ale mamei erau împrăştiate în diferite oraşe din Transilvania. Doar mătuşa Regina locuia la ţară şi era de dorit să trimiţi copiii de oraş la iarbă verde.

Mătuşa Regina era mama noastră de vară şi ne primea cu multă răbdare şi dragoste. Satul Lăpuşel era un mic sat de fermieri, cu treizeci de familii. Mulţi dintre ei erau evrei, iar evreii şi românii trăiau unii lângă alţii în bună înţelegere. Înainte să se introducă învăţământul obligatoriu, în Lăpuşel exista un heder şi mulţi dintre ţăranii mai luminaţi îşi trimiteau băieţii la această şcoală.

Până să înceapă discriminările, unchiul era proprietar al unei mici prăvălii de ţară şi al unei cârciumi. Încă îmi amintesc cum cântărea cristalele strălucitoare de zahăr candel în cornete de hârtie de împachetat maro, sub lămpi cu gaz şi între mirodenii mirositoare. În încăperea de lângă prăvălie, în cârciuma cu pământ pe jos şi pereţi albăstrui, sătenii stăteau pe bănci de lemn, cu sticle de rachiu în faţă. Aburii de alcool se amestecau cu mirosul de transpiraţie şi grajd, iar zgomotul creştea din ce în ce mai mult. Rumoarea se transforma în discuţii zgomotoase şi câte unul începea să cânte. Cântece de dragoste melancolice se amestecau cu marşuri militare cadenţate, iar când cineva lua o vioară, începeau să salte într-un dans vesel. Acolo nu era nici o femeie, iar copiii nu aveau acces. Când am primit cornetul şi am vrut să intru în cârciumă, am fost oprită imediat. Evreii nu mergeau niciodată la cârciumă, cu atât mai puţin copiii evrei.

Tot anul îmi doream să plec la ţară şi eram fericită când ajungeam în cele din urmă la casele albastre cu acoperişuri de paie, la hambarul cu uşi cu înflorituri din lemn şi curtea noroioasă cu fântâna specifică. Nu se întâmplau multe la ţară. Privind în urmă, pare că era o singură zi de vară lungă, însorită şi caldă, cu averse de ploaie izolate, care miroseau a lemn vechi şi a seminţe de floarea-soarelui. Şi cărţi. Mă jucam cu iezii, beam lapte proaspăt muls şi făceam baie în râul nămolos, printre bivolii negri de apă. Bucuria era mare când îi revedeam pe tovarăşii de joacă de anul trecut şi vorbeam despre tot ce se întâmplase de când ne despărţisem. Jucam teatru în hambar, ne dădeam în leagăn, ne împrumutam cărţi unii altora şi mergeam în expediţie de-a lungul râului. Îmi era puţin dor de casă, dar în acelaşi timp era palpitant să mergi la poştă în fiecare zi să vezi dacă ai primit vreo scrisoare.

Când ploua, mă ascundeam în pod cu cărţile vechi. Cel mai amuzant era să răsfoiesc reviste vechi cu imagini din secolul trecut. Citeam tot ce-mi cădea în mână, indiferent dacă înţelegeam sau nu: Balzac, povestirea despre Odiseu, basmul despre Heidi, totul de-a valma. Ploaia bătea liniştitor în acoperiş, dar când tunetul începea să bubuie, mi se făcea frică. Nu îndrăzneam să aştept fulgerul, ci mă năpusteam în bucătărie, unde mătuşa închidea toate ferestrele. Ne aşezam pe pat în cel mai întunecat colţ al camerei şi, cu o nerăbdare amestecată cu groază, ceream să mai aud o dată povestirea cu mingea de foc care a intrat pe fereastră.