Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Opium. Jurnalul unei dezintoxicări


Jean Cocteau, traducere de Luminiţa Brăileanu

02.01.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean Cocteau
Opium. Jurnalul unei dezintoxicări
Editura ART, 2007

Traducere de Luminiţa Brăileanu



*****

Fragment
A doua oară m-am intoxicat în următoarele împrejurări:

Mai întâi, probabil că n-am fost bine dezintoxicat prima oară. O mulţime de toxicomani curajoşi habar nu au de capcanele unei dezintoxicări, se mulţumesc să se lase de fumat şi ies dislocaţi dintr-o încercare inutilă, cu nişte celule infirme pe care le împiedică să-şi revină cu ajutorul băuturii şi al sportului.

Voi explica mai încolo că fenomenele incredibile ale unei dezintoxicări, fenomene pe care medicina nu poate să le combată decât dându-i celulei de prizonier aspectul unei camere de hotel şi pretinzând de la medic sau de la infirmieră răbdare, prezenţă, fluid, în loc să fie fenomenele unui organism care se descompune, ar trebui să fie, dimpotrivă, simptomele necomunicate ale sugarului şi ale vegetalelor în prag de primăvară.

Un copac trebuie să sufere de sevă şi să nu simtă căderea frunzelor.

Sărbătoarea primăverii orchestrează o dezintoxicare, cu o exactitate scrupuloasă de care Stravinsky nici măcar nu-şi dă seama.

Aşa se face că m-am intoxicat din nou, pentru că medicii care dezintoxică - de fapt, ar fi mai exact să se spună că-ţi fac o clismă - nu caută să vindece tulburările iniţiale care au motivat intoxicarea, pentru că mi-am regăsit dezechilibrul nervos şi pentru că am preferat un echilibru artificial unei lipse totale de echilibru. Acest machiaj moral este mai înşelător decât un obraz descompus: este omenesc, aproape un gest de feminitate să-i ceri ajutorul.

M-am intoxicat cu prudenţă şi sub control medical. Există doctori atinşi de milă. N-am depăşit niciodată zece pipe. Fumam trei dimineaţa (la ora 9), patru după amiaza (la ora 5), trei seara (la ora 11). Mă gândeam că în felul acesta micşorez riscul de intoxicare. Alăptam cu opiu nişte celule noi, renăscute după cinci luni de abstinenţă şi le alăptam cu nenumăraţi alcaloizi necunoscuţi, pe când un morfinoman, ale cărui deprinderi mă sperie, îşi umple venele cu o singură otravă cunoscută şi se lasă mult mai puţin purtat de mister.

*
Cu opiul, ceea ce mână organismul spre moarte este de ordin euforic. Chinurile vin dintr-o întoarcere în răspăr către viaţă. O izbucnire de primăvară seamănă nebunia în venele prin care se prăvale torente de gheaţă şi lavă de foc.

Îl sfătuiesc pe bolnavul sevrat de opt zile să-şi îngroape capul în braţ, să-şi lipească urechea de acel braţ şi să aştepte. Tropote, răzmeriţe, uzine care sar în aer, armate puse pe fugă, potop, urechea cuprinde toată apocalipsa nopţii înstelate a trupului omenesc.

*
nu-mi cereţi să trădez. Opiul rămâne unic iar euforia pe care ţi-o dă este mai bună decât sănătatea. Îi datorez toate clipele mele perfecte. Păcat că în loc să perfecţioneze dezintoxicarea, medicina nu încearcă să facă opiul inofensiv.

Dar iată că ne întoarcem la problema progresului. Să fie suferinţa o regulă sau un lirism?

Îmi vine să cred că pe bătrâna noastră scoarţă, atât de brăzdată, de sfâşiată, de lipită la loc, pe care înfloresc atâtea compromisuri şi atâtea convenţii rizibile, opiul eliminabil ar îmblânzi moravurile şi ar face mai mult bine decât rău face setea de acţiune.

*
Dintre toate drogurile, opiul este cel mai subtil. Plămânii absorb fumul instantaneu. Efectul unei pipe este imediat. Vorbesc de fumătorii adevăraţi. Amatorii nu simt nimic, ei aşteaptă vise şi se aleg cu rău de mare; căci eficacitatea opiului rezultă dintr-un pact. Dacă ne vrăjeşte, nu mai putem să ne lăsăm de el.

A-i face morală opiomanului e ca şi cum i-ai spune lui Tristan: "Omoar-o pe Isolda. Ai să te simţi mult mai bine după".

*
Opiul nu suportă adepţii nerăbdători, grăbiţii care strică efectul. Îi ocoleşte, le lasă morfina, heroina, sinuciderea, moartea.

*
Dacă auziţi despre cineva: "X a murit pentru că fuma opiu", să ştiţi că e imposibil, că sub această moarte se ascunde altceva.

*
Există organisme care se nasc pentru a cădea pradă drogurilor. Care cer o cârjă fără de care nu pot intra în contact cu exteriorul. Care plutesc. Vegetează între clar şi obscur. Atâta vreme cât o substanţă nu-i dă consistenţă, lumea rămâne o fantomă.

Se întâmplă că aceşti nefericiţi nu găsesc niciodată nici cel mai mic leac. Sau îl găsesc şi mor din el.

Este un noroc când opiul îi echilibrează şi le oferă acestor suflete de plută un costum de scafandru. Căci răul pe care-l aduce cu el va fi mai mic decât al celorlalte substanţe şi mai mic decât infirmitatea pe care "ei" încearcă s-o vindece.

*
Un tineret îndrăgostit de sclipici şi de cinism preferă orice ghicitor de bâlci, orice escroc tipului de honnête homme, de burghez integru, de aristocrat încântător, de muncitor pios, de orfevru: Mallarmé. Omenesc, prea omenesc. Recunosc, în ce mă priveşte, că după ce a dispărut umbra care îi făcea ca o aureolă, nu mai văd decât modern style-ul orfevrăriei.

Mallarmé şlefuieşte pietre, da, dar mai puţin un diamant decât un ametist, un opal, o gemă de pe diadema Herodiadei de la muzeul Gustave Moreau.

Rimbaud i-a furat diamantele; dar unde? Iată enigma.

Mallarmé, savantul, ne oboseşte. El merită acea dedicaţie suspectă din FLORILE RĂULUI pe care Gautier nu o merită. Rimbaud se învăluie în prestigiul tăinuitorului, al sângelui; la el diamantul este şlefuit în vederea unei efracţii, cu singurul scop de a tăia un geam, o vitrină.

Între 1912 şi 1930, adevăraţii maeştri ai tineretului au fost Rimbaud, Ducasse, Nerval, Sade.

Mallarmé influenţează mai degrabă stilul jurnalismului.

În ciuda ridurilor, Baudelaire rămâne uimitor de tânăr.

Fiecare vers al lui Mallarmé a fost, chiar de la naştere, un rid frumos, fin, studios, nobil, adânc. Această aparenţă mai mult bătrână decât eternă nu-i lasă opera să îmbătrânească pe alocuri şi-i dă o înfăţişare ridată, asemenea liniilor din palmă care ar fi decorative dacă n-ar fi profetice.

*
Nu mai suntem, vai!, un popor de agricultori şi de păstori. Nu încape îndoială că este nevoie de un alt sistem de terapeutică pentru a ne apăra sistemul nervos surmenat. Pentru aceasta, trebuie să descoperim un mod de a face inofensive substanţele binefăcătoare pe care corpul le elimină atât de anevoios sau să blindăm celula nervoasă.

Spuneţi-i unui doctor acest adevăr elementar, va da din umeri. Va vorbi despre literatură, utopie, de obsesia toxicomanului.

Şi totuşi, eu afirm că într-o bună zi substanţele care ne liniştesc vor fi întrebuinţate fără nici un risc, că se va evita obişnuinţa, că vom râde de sperietoarea drogului şi că opiul îmblânzit va ostoi boala oraşelor în care copacii mor în picioare.

*
Ritmul vieţii noastre se desfăşoară în perioade, toate la fel, numai că felul în care se prezintă le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcană sau persoana-capcană sunt cu atât mai periculoase cu cât sunt subordonate aceleiaşi legi şi poartă în mod sincer o mască.

Cu timpul, suferinţa ne trezeşte la realitate şi ne semnalează o grămadă de capcane. Dacă refuzăm să trăim insipid, trebuie să acceptăm unele capcane cu toate că avem certitudinea că ne expunem în felul acesta la consecinţe funeste. Înţelepciunea constă în a fi nebun atunci când împrejurările merită osteneala.

Goethe a vorbit, printre cei dintâi, despre un adevăr al artei obţinut prin contrariul realităţii (în legătură cu o gravură a lui Rembrandt). Astăzi, orice cercetare este acceptată cu titlu de cercetare. Cu greu ne putem închipui singularitatea lui Uccello. "Bietul Paolo, zice Vasari, prea puţin experimentat în arta călăriei, ar fi făcut o capodoperă dacă nu şi-ar fi pictat calul ridicând deodată amândouă picioarele de pe aceeaşi parte, ceea ce este imposibil." Or, toată nobleţea picturii de care vorbeşte Vasari vine tocmai din această contra-mişcare, din acest act de prezenţă prin care artistul se afirmă şi strigă prin secole: Calul pe care-l vedeţi este un pretext. Nu mă lasă să mor. Sunt aici!

*
Nimic mai anormal decât un poet care aduce cu omul normal: Hugo, Goethe... Nebunul în libertate. Nebunul care n-are aparenţă de nebun. Nebunul care nu e niciodată suspect. Când am scris că Victor Hugo este un nebun care se crede Victor Hugo, nu glumeam. Păcatul tipic împotriva duhului nu este să fii spiritual? Nu era o butadă, era o sinteză; rezumatul unui studiu pe care refuz să-l scriu şi pe care alţii îl vor scrie într-o zi. Rolul poetului nu este să dovedească, este să afirme fără să aducă nici una dintre acele probe stufoase pe care le posedă şi din care rezultă afirmaţia lui. Mai târziu, lenta aducere la lumină a dovezilor îl desemnează ca (pre)vestitor. La Guernesey, nebunia lui Hugo s-a fixat pe mobile şi pe fotografie. Era fotografiat de douăzeci-treizeci de ori pe zi. Hugo fără barbă! Ce mărturisire! Vine întotdeauna un moment când bărbosul se rade. Dar nu-l ţine mult. Îşi pune iute barba la loc.

*
Faimoasele deformări datorate opiului. Lentori, trândăveli, vise inactive. OPERA este opera unui opioman. "Tu ai spus-o", răspund imbecilii. Or, eu nu am atins niciodată asemenea viteze. Viteze care ajung la imobilitate. Ventilatorul meu nu face vânt şi nu distruge imaginea dindărătul lui; dar nu sfătuiesc pe nimeni să-şi vâre degetul între spiţe.

*
Am să profit de insomnie ca să încerc imposibilul: să descriu nevoia.

Byron spunea: "Dragostea nu rezistă la răul de mare". Nevoia năpădeşte totul, ca dragostea, ca răul de mare. N-are rost să încerci să rezişti. Mai întâi, te ia cu un fel de rău. După care lucrurile se înrăutăţesc. Închipuiţi-vă o tăcere care ar fi ca zbierătele a mii de copii ale căror doici au uitat să le dea să sugă. Neliniştea amoroasă exprimată în sensibil. O absenţă atotstăpânitoare, un despotism negativ.

Fenomenele se precizează. Şerpuiri electrice, şampanie în vene, sifoane îngheţate, crampe, sudori la rădăcina părului, gură încleiată, muci, lacrimi. Nu insistaţi. Curajul nu vă foloseşte la nimic. Dacă aşteptaţi prea mult, nu mai puteţi să vă pregătiţi pipa. Fumaţi. Corpul nici nu aştepta altceva decât noutatea. O pipă e de-ajuns.

*
Uşor de zis: "Opiul stăvileşte viaţa. Insensibilizează. Starea de bine vine de la un soi de moarte."

Fără opiu mi-e frig, răcesc, nu mi-e foame. Sunt nerăbdător să impun ce inventez. Când fumez mi-e cald, nu fac guturai, am poftă de mâncare, îmi dispare nerăbdarea. Medici, meditaţi la această enigmă.

Savanţii nu sunt curioşi, spune France. Are dreptate.

*
Opiul devine tragic în măsura în care afectează centrii nervoşi care comandă sufletul. Altfel, este un antidot, o plăcere, o siestă extremă.

Grav este când fumezi ca să te aperi de un dezechilibru moral. Atunci e greu să te apropii de drog aşa cum trebuie să te apropii de el şi de animalele sălbatice: fără teamă.

*
A vorbi de "droguri" în legătură cu opiul e ca şi cum ai confunda un Pommard cu un Pernod.

*
Să creezi: să ucizi în jurul tău tot ce nu te lasă să te proiectezi în timp sub o aparenţă oarecare, singurul interes al acestei aparenţe fiind un subterfugiu care îţi permite să rămâi vizibil după moarte.

*
Scârbit de literatură, am vrut să depăşesc literele şi să-mi trăiesc opera. Rezultă că opera mă devorează, că ea începe să trăiască şi că eu mor. De altfel, operele se împart în două: cele care te ţin în viaţă; cele care ucid.

Într-o zi, unul dintre scriitorii noştri căruia îi reproşam că scrie cărţi de succes şi că nu se scrie pe sine niciodată, m-a dus în faţa unei oglinzi. "Vreau să fiu tare, mi-a spus. Uită-te la tine. Eu vreau să mănânc. Să călătoresc. Vreau să trăiesc. Nu vreau să ajung un stilou."

O trestie gânditoare! O trestie suferindă! O trestie sângerândă! Exact! Până la urmă ajung la această constatare sinistră: dacă nu vrei să devii un scriitor de meserie, devii un stilou.

*
Noi, poeţii, avem o manie a adevărului, încercăm să redăm cu de-amănuntul ce ne frapează. "Foarte mult din tine!" - este elogiul pe care-l atrage întotdeauna exactitatea noastră.

Ne putem închipui de cât credit se bucură onestitatea relaţiilor noastre cu ceea ce vedem, doar noi, după neîncrederea admirativă pe care o trezeşte exactitatea cu care redăm spectacolele vizibile şi zilnice.

Or, poetul nu cere nici o admiraţie; el vrea să fie crezut.

*
Oricât de individualistă, de solitară, distantă, aristocratică, luxoasă, monstruoasă, capodopera este totuşi socială, capabilă să ajungă la celălalt, să emoţioneze, să îmbogăţească spiritual şi material mulţimea.

Or, la hedonist nevoia de a se exprima, de a coresponda cu exteriorul dispare.

El nu caută să scoată capodopere, caută să devină el însuşi una, cea mai necunoscută, cea mai egoistă.

A spune despre un fumător în stare neîntreruptă de euforie că se degradează e ca şi cum ai spune despre marmură că este deteriorată de Michelangelo, despre pânză că este pătată de Rafael, despre hârtie că este mâzgălită de Shakespeare, despre linişte că este întreruptă de Bach.

Nimic mai puţin impur decât această capodoperă: un fumător de opiu. Nimic mai natural decât societatea, care pretinde să fie părtaşă, condamnându-l ca pe o frumuseţe invizibilă, fără urmă de prostituare.

*
Pictorul căruia îi place să picteze copaci devine un copac. Copiii poartă în ei un drog natural. Moartea lui Thomas Impostorul este copilul care, jucându-se de-a calul, devine cal.

Toţi copiii au o putere feerică de a se preschimba în ce vor ei. Poeţii, în care copilăria se prelungeşte, suferă că pierd această putere. Cu siguranţă că este unul dintre motivele care-l împing pe poet spre opiu.

*
Un fumător complet dezintoxicat şi care se apucă iar de fumat nu mai are senzaţiile de rău de la prima intoxicare. Înseamnă, deci, că în afară de alcaloizi şi de obişnuinţă există şi un spirit al opiului, o obişnuinţă impalpabilă care se prelungeşte în ciuda refacerii organismului. Acest spirit nu trebuie văzut ca regretul unui opioman redevenit normal, cu toate că acest regret conţine şi o parte de apel. Drogul mort lasă după el o fantomă. În unele ceasuri, fantoma bântuie casa.

*
S-ar părea că specialiştii nu cunosc lumea care-l desparte pe opioman de celelalte victime ale materiilor toxice, drogul de droguri.

Nu încerc să apăr drogul; încerc să desluşesc în întuneric, să mă pun de-a curmezişul, să abordez din faţă probleme care sunt întotdeauna abordate din profil.

Presupun că tânăra şcoală de medicină începe să se cabreze, să se revolte împotriva prejudecăţilor ridicole, să urmeze noile tendinţe.

Vor descoperi oare tinerii o metodă activă de dezintoxicare (metoda actuală este pasivă), adică un regim care să permită binefacerile macului?

Somităţile învăţământului superior medical detestă intuiţia, riscul; ele vor practicieni uitând că îi are datorită descoperirilor care se lovesc de scepticism, una din cele mai rele specii de confort.

Obiecţie: arta şi ştiinţa urmează căi diferite. Inexact.

*
Un om normal din punct de vedere sexual ar trebui să fie în stare să facă dragoste cu oricine şi chiar cu orice deoarece instinctul speciei este orb; lucrează la grămadă. Aceasta explică moravurile îngăduitoare, puse pe seama viciului, ale oamenilor din popor şi mai ales ale marinarilor. Singurul care contează este actul sexual. O brută se sinchiseşte prea puţin de împrejurările din care se naşte. Nu vorbesc de dragoste.

Viciul începe cu alegerea. În funcţie de ereditate, de inteligenţă, de oboseala nervoasă a subiectului, această alegere se rafinează până la a deveni inexplicabilă, comică sau criminală.

*
Picasso, pictor de răstigniri. Pânzele lui sunt rezultatul unor crize de furie împotriva picturii (cârpe sfâşiate, cuie, frânghie, fiere) în care pictorul răstigneşte pictura, scuipă pe ea, împunge cu suliţa şi se trezeşte înfrânt, obligat fatalmente ca tot acest masacru să se termine cu o chitară.

Visul meu, în muzică, ar fi să ascult muzica chitarelor lui Picasso.

*
Mă întreb prin ce miracole de suflet dragii mei prieteni Antoine Bibesco, Lucien Daudet, Reynaldo Hahn şi-au păstrat echilibrul. Deşi ne-am scris atâtea scrisori (una, ce frumoasă, despre Parada, reluată, îi compara pe acrobaţi cu Dioscurii şi, vorbind despre cal, spunea: lebădă mare cu gesturi nebuneşti) nu ne-am mai văzut după o scenă burlescă. Mă dusesem la el, pe bulevardul Haussmann, la doi paşi de mine, fără pălărie şi fără palton. Am intrat spunând: "N-am palton, am îngheţat".

A vrut să-mi ofere un smarald. Am refuzat. Peste două zile aveam guturai. A venit un croitor să-mi ia măsurile pentru o şubă pe care ar fi trebuit să o plătesc din smarald. L-am trimis pe croitor la plimbare şi Marcel Proust mi-a purtat pică. La epistola de reproşuri a adăugat douăsprezece pagini de alte reproşuri pe care mă punea să i le transmit contelui de B... Interminabilul rechizitoriu se termina cu un post-scriptum: De fapt, nu-i spune nimic.

*
"Am mai făcut asta" - "S-a mai făcut", fraze stupide; laitmotivul lumii artistice de la 1912 încoace.

Detest originalitatea. O evit pe cât pot. O idee originală trebuie mânuită cu cea mai mare precauţie ca să nu pari că porţi un costum nou.

*
Am vorbit de asemănare între Roussel şi Proust. Este o asemănare socială şi fizică de siluetă, de voce, de obişnuinţe nervoase deprinse în acelaşi mediu în care şi-au petrecut tinereţea. Dar diferenţa de operă este absolută. Proust vedea multă lume. Ducea o viaţă nocturnă foarte complexă. Îşi trăgea din afară materialul pentru marile lui construcţii. Roussel nu vedea pe nimeni. Nu-şi "extrăgea" decât din sine însuşi. Inventa până şi anecdotele istorice. Îşi meştereşte automatele fără nici un ajutor din afară.

*
Am văzut filme nostime şi splendide, n-am văzut decât trei filme mari: Sherlock Holmes Junior, de Buster Keaton, Goana după aur, de Chaplin, Potemkin, de Eisenstein. Primul, folosirea perfectă a minunatului; Goana, capodoperă care prin detaliu şi prin ansamblu egalează Idiotul, Prinţesa de Clèves, teatrul grecesc; Potemkin, în care un popor se exprimă printr-un om.

Recitind aceste note (octombrie 1929), adaug: Câinele andaluz, de Buñuel.

Ăsta este stilul sufletului. Hollywood devenea un garaj de lux şi filmele lui - mărci de maşini din ce în ce mai frumoase. Câinele andaluz ne întoarce la bicicletă.

Mergeţi înainte şi cădeţi, bicicletă, cal de corida, măgari împuţiţi, preoţi, pitici de Spania! De câte ori curge sânge în familii, pe stradă, este ascuns, se aruncă peste el cârpe, se adună lume, oamenii se strâng roată în jur şi nu te lasă să vezi. Există şi sângele corpului sufletului. Curge din răni oribile, curge din colţul gurilor şi nici familiile, nici poliţiştii, nici gură-cască nu se gândesc să-l ascundă.

Tocmai asta ne arată ecranul - ca nişte obiecte pe o masă: acest de nespus, această fantomă a trezirii condamnaţilor la moarte.

*
Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein ilustrează o frază de Goethe: Contrariul realităţii pentru a obţine culmea adevărului. Pentru un Dreyer tehnica lui Buñuel trebuie că este mediocră ca şi cum, în 1912, un pictor ar fi pretins ca Picasso să copieze hârtia de ziar în trompe-l'œil în loc s-o lipească.

Faptul că Buñuel îl intrigă pe Eisenstein are probabil legătură cu Freud. Complexul mâinii, al uşii. Filmul lui trebuie că-l şochează pe un rus ca o culme a exhibiţiei individuale: o rană arătată în prim plan, fesele lui Jean-Jacques, un dosar de poliţie, o fişă de reacţie Wassermann.

Buñuel ar putea răspunde că Potemkin este un documentar şi-l documentează pe Eisenstein, de vreme ce, prin filmul lui, masa se întruchipează într-un singur om care o exprimă şi se exprimă pe sine în acelaşi timp.

Întotdeauna documentezi şi orice operă este o operă de circumstanţă. Nu se poate altfel. Dar trebuie recunoscut că una din numeroasele reuşite ale lui Potemkin este că pare că nu e turnat de nimeni şi jucat de nimeni.

*
Importanţa inexplicabilă a poeziei. Poezia văzută ca algebră.

În primul rând poezia nu se adresează decât sufletelor celor mai dure, cele care ar trebui s-o dispreţuiască ca pe un lux; cel mai rău dintre toate.

Dacă mi s-ar dovedi că mă condamn la moarte dacă nu-l ard pe Îngerul Heurtebise, poate că l-aş arde.

Dacă mi s-ar dovedi că mă condamn la moarte dacă nu adaug sau nu scot o silabă din poem, n-aş putea să mă ating de el, aş refuza, aş muri.

*
Legenda îi împresoară pe poeţii care locuiesc într-o casă de sticlă. Dacă se ascund, dacă locuiesc în vreo pivniţă necunoscută, publicul se gândeşte: Gesturile tale prea simple ascund ceva. Ne păcăleşti. Ne mistifici; şi fiecare se apucă să ghicească, să deformeze, să interpreteze, să caute, să găsească, să simbolizeze, să mistifice.

Persoanele care ajung în preajma mea şi descoperă secretul mă plâng, se indignează; ele nu ştiu avantajele unei legende absurde: când mi se dă foc, arde un manechin care nici măcar nu-mi seamănă. O reputaţie proastă se cere întreţinută cu mai multă dragoste şi cu mai mult lux decât o dansatoare.

Asta dă un sens frumoasei fraze pe care mi-a scris-o Max Jacob: Nu trebuie să fii cunoscut pentru ceea ce faci.

Gloria antumă nu are decât un singur rost: să îngăduie operei, după moartea noastră, să debuteze cu un nume.

*
Mă întreb cum pot oamenii să scrie viaţa poeţilor de vreme ce nici poeţii nu şi-ar putea scrie propria lor viaţă. Prea multe mistere, prea multe minciuni adevărate, prea multe întortocheri.

Ca să nu mai vorbim de prieteniile pasionate care se confundă cu dragostea, dar care sunt totuşi altceva, de zidurile care despart dragostea de prietenie, de acea zonă a inimii în care se întâlnesc simţuri necunoscute şi pe care nu le pot înţelege cei care trăiesc banal.

Datele se încalecă, anii se amestecă. Zăpada se topeşte, picioarele zboară; amprentele se mistuie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer