Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Monstrul din prag


H. P. Lovecraft, traducere de Silvia Colfescu

26.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
H.P. Lovecraft
Monstrul din prag
Editura Vremea, 2007

Ediţia a II-a
Traducere şi note de Silvia Colfescu
Colecţia Roşu şi negru



*****

Intro
Considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai epocii noastre, H.P. Lovecraft s-a născut la Providence, lângă Boston. A trăit puţin, o viaţă lipsită de fericire. S-a stins la 49 de ani şi, la numai câţiva ani după moarte, opera sa a început să cunoască un succes crescând, povestirile şi romanele sale situându-se astăzi printre cele mai apreciate creaţii ale genului horror.

Din negura timpului, ştiinţa nelegiuită a unui strămoş vrăjitor pune pecetea blestemului pe destinul tânărului arheolog Ward, cufundându-l într-o bizară nebunie, însoţită de degenerare fizică. Tânărul plăteşte cu viaţa curiozitatea care l-a împins să se afunde în cercetări asupra vieţii şi personalităţii misteriosului vrăjitor, mort de secole. Acesta e subiectul fragmentului de faţă

*****

Cazul Charles Dexter Ward
Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara ori păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filozof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat.

Borellus

I
Rezultat şi prolog

1
Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.

În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni; în al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii erau de acord în privinţa faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.

Şi pe plan psihologic, Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii - dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţele pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că, în mod sigur, va fi pus în libertate.

Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut. De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.

Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu îl mai interesează vremurile de altădată, pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine. Era limpede că încerca acum din răsputeri să cunoască aspectele cele mai banale ale lumii moderne, în faţa cărora mintea lui rămăsese în întregime şi cu bună ştiinţă închisă. A făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-şi ascundă această neştiinţă; dar toţi cei ce-l observau constatară că programul lui de lectură şi de conversaţie era determinat de dorinţa frenetică de a dobândi bagajul practic şi cultural pe care ar fi trebuit să-l posede, date fiind data naşterii sale (1902) şi educaţia primită. Cu lacunele lui în acest domeniu, alieniştii se întreabă astăzi cum a reuşit nebunul evadat să înfrunte complicaţiile lumii noastre actuale; opinia cea mai răspândită este că se ascunde în vreun colţişor pierdut, până la acumularea tuturor cunoştinţelor dorite.

Medicii nu sunt de acord în ceea ce priveşte începuturile demenţei lui Ward. Eminentul doctor Lyman, de la Boston, situează debutul nebuniei în 1919-1920, în cursul ultimului an de şcoală la Moses Brown School, în timpul căruia Ward încetă brusc să se intereseze de trecut, orientându-se spre ştiinţele oculte, şi refuză să dea examen de admitere la Universitate sub pretextul că avea de făcut studii individuale mult mai importante. În epoca aceea a întreprins cercetări minuţioase în arhivele municipale şi în vechile cimitire, pentru a regăsi un mormânt săpat în 1771: mormântul unuia dintre strămoşii săi, Joseph Curwen. Afirma că găsise anumite documente ale acestuia în spatele lemnăriei unei case foarte vechi din Olney Court, pe coama dealului Stampers, unde locuise Curwen pe vremuri.

Este deci de necontestat că în comportamentul lui Ward a avut loc o mare schimbare în cursul iernii 1919-1920; dar doctorul Willett pretinde că nebunia lui n-a început în perioada aceea. Medicul îşi bazează opinia pe cunoaşterea intimă a pacientului ori pe anumite descoperiri înspăimântătoare pe care le-a făcut câţiva ani mai târziu. Aceste descoperiri l-au însemnat cu cruzime; vocea i se frânge când vorbeşte de ele, mâna îi tremură când încearcă să le povestească în scris. Willett recunoaşte că schimbarea din 1919-1920 pare să indice începutul unei decăderi progresive care a atins punctul culminant cu oribila criză din 1928, dar consideră, potrivit unor observaţii personale, că ar fi necesar să se stabilească o distincţie mai subtilă. Fără îndoială, tânărul avusese dintotdeauna o dispoziţie nestatornică; totuşi prima lui metamorfoză nu însemna un acces de adevărată nebunie: ea era datorată pur şi simplu faptului că Ward făcuse o descoperire ce era în stare să impresioneze adânc mintea omenească.

Demenţa veritabilă veni câţiva ani mai târziu: atunci când Ward a găsit portretul şi hârtiile lui Joseph Curwen; când a făcut o călătorie în ţări îndepărtate şi a psalmodiat invocări înspăimântătoare în împrejurări stranii; când a primit anumite răspunsuri la aceste invocări şi a scris o scrisoare disperată; când mai multe morminte au fost violate; când memoria pacientului a început să uite toate imaginile lumii moderne, în timp ce vocea îi slăbea, iar aspectul său fizic se schimba. Numai în cursul acestei perioade - declară Willett - personajul lui Ward capătă un caracter de coşmar.

Nu se poate pune la îndoială că pacientul a făcut, aşa cum afirmă, o descoperire crucială. În primul rând, doi lucrători erau lângă el când a găsit hârtiile lui Joseph Curwen. În al doilea rând, tânărul i-a arătat doctorului aceste documente, care păreau absolut autentice. Găurile în perete, unde Ward pretinde că le-a găsit, constituie o realitate vizibilă. Au mai fost apoi coincidenţele misterioase cu scrisorile lui Orne şi Hutchinson, problema scrisului lui Curwen şi faptele descrise de detectivi cu privire la doctorul Allen. Fără să uităm teribilul mesaj scris cu litere medievale minuscule, găsit în buzunarul lui Willett, când şi-a revenit în simţiri după înfricoşătoarea lui aventură.

În sfârşit şi mai ales, sunt cele două îngrozitoare rezultate obţinute de către doctor graţie anumitor formule, rezultate ce dovedesc autenticitatea hârtiilor şi monstruoasele lor implicaţii.
2
Existenţa lui Ward dinaintea nebuniei poate fi considerată ca aparţinând unui trecut îndepărtat. În toamna lui 1918, foarte atras de antrenamentul militar ce făcea furori în vremea aceea, îşi începuse primul an la Şcoala Moses Brown, situată chiar lângă casă. Bătrâna clădire, construită în 1819, precum şi parcul imens care o înconjoară fuseseră dintotdeauna împodobite în ochii lui cu un mare farmec. Îşi petrecea tot timpul lucrând acasă, făcând plimbări lungi, urmând cursurile şi căutând documente genealogice şi arheologice în diferitele biblioteci ale oraşului. Unii îşi aduc aminte de el, aşa cum arăta în vremea aceea: înalt, zvelt, blond, un pic adus de spate, îmbrăcat destul de neglijent, dând o impresie generală de stângăcie şi timiditate.

În timpul plimbărilor, gândurile lui făceau mereu să răsară o imagine vie şi coerentă a secolelor trecute din nenumăratele relicve ale vechiului oraş. Casa lui, vastă clădire din epoca regilor George [1], se înălţa în vârful dealului cu coaste abrupte, la răsărit de râu; prin ferestrele din spate vedea masa clopotniţelor, cupolelor şi acoperişurilor oraşului de jos şi colinele violete din marginea câmpiei îndepărtate. Acolo se născuse. Plecând din pridvorul clasic al faţadei de cărămidă cu o mare fereastră dublă, doica îl ducea în cărucior până la mica fermă albă, veche de două secole, pe care oraşul o cuprinsese de mult în îmbrăţişarea lui, apoi până la clădirile majestuoase ale Universităţii, de-a lungul străzii splendide, unde marile case de cărămidă şi căsuţele de lemn cu porticuri împodobite de coloane dorice visau în mijlocul curţilor largi şi al grădinilor uriaşe.

Căruciorul lui fusese plimbat şi pe Congdon Street, puţin mai jos pe coastă, unde toate casele din partea de răsărit erau construite pe terase înalte; ele erau, în general, mult mai vechi decât cele din vârful dealului, căci oraşul crescuse de jos în sus. Doica avea obiceiul să se aşeze pe una din băncile de pe Prospect Terrace, ca să pălăvrăgească cu agenţii de poliţie; iar una din primele amintiri ale copilului era cea a unui ocean nedesluşit de clopotniţe, domuri, acoperişuri, coline îndepărtate pe care-l zărise de pe acea terasă, într-o după-amiază de iarnă, scăldat într-o lumină violetă şi profilându-se pe un asfinţit apocaliptic de roşuri, auriuri, nuanţe de mov şi de verde.

Când Charles crescu, se aventură din ce în ce mai jos pe coastele acestui deal abrupt, ajungând de fiecare dată în părţile mai vechi şi mai ciudate ale oraşului. Cobora prudent panta aproape verticală de pe Jenken Street până la colţul cu Benefit Street; acolo găsea o casă veche de lemn, cu uşa împodobită cu pilaştri ionici şi, alături, marea casă a judecătorului Durfee, ce mai păstra câteva rămăşiţe ale defunctei ei splendori. Locul se transforma încet, încet în maidan, dar ulmii gigantici îi dăruiau frumuseţea umbrei lor şi copilului îi plăcea să rătăcească spre sud, de-a lungul clădirilor de dinainte de revoluţie, cu coşuri înalte şi cu portaluri clasice.

Spre apus, colina cobora în pantă abruptă până în vechiul cartier Town Street, construit pe malul râului în 1636. Acolo se încâlceau nenumărate ulicioare cu case îngrămădite unele peste altele; şi, cu toată atracţia pe care o exercitau asupra tânărului Ward, el şovăi multă vreme înainte să se aventureze pe acolo, de frică să nu dea peste cine ştie ce spaime necunoscute. Prefera să străbată iarăşi Benefit Street, trecând prin faţa hanului dărăpănat Bila de aur, unde locuise odată Washington. Pe Meeting Street privea împrejur; spre răsărit vedea scara de piatră cu care se continua drumul, ca să se poată urca panta; spre apus, zărea vechea şcoală cu ziduri de cărămidă, aşezată în faţa străvechiului han Capul lui Shakespeare, unde se tipărea, înainte de revoluţie, Gazeta din Providence. După ea venea prima biserică baptistă, din 1775, cu minunata ei clopotniţă construită de Gibbs. În locul acela şi în direcţia sudului cartierul devenea mai respectabil; dar vechile străduţe se prăvăleau mai departe pe pantă, spre apus: spectrale, cu mulţime de acoperişuri ascuţite, ulicioarele se afundau în haosul de descompunere atotstăpânitoare al vechiului port cu debarcadere de lemn putrezit, cu magazine cu de-ale mării, cu geamuri murdare şi cu populaţia lui poliglotă, plină de vicii sordide.

Pe măsură ce creştea şi căpăta curaj, tânărul Ward se aventura în acest vârtej de case gata să se prăbuşească, de ferestre sparte, de balustrade rupte, de chipuri întunecate şi de mirosuri de nedescris. Între South Main Street şi South Water Street trecea pe lângă bazinele în care veneau încă să ancoreze unele vapoare; apoi, luând-o spre nord, ajungea la piaţa vastă de la Podul Mare, unde Casa Negustorilor, construită în 1773, se înalţă şi astăzi solid pe arcadele ei venerabile. Acolo se oprea să contemple frumuseţea uluitoare a vechiului oraş cu nenumărate clopotniţe, întinzându-se pe deal, încoronat de cupola nouă a templului sectei Christian Science, cum e încoronată Londra de cupola bisericii Saint Paul. Îi plăcea mai ales să vină aici târziu dupăamiaza, când soarele în asfinţit aureşte cu razele sale Casa Negustorilor şi acoperişurile îngrămădite pe deal, dăruind un farmec magic cheiurilor la care ancorau altădată vasele venite din India. Se afunda în contemplaţie până la ameţeală, iar după scăpătatul soarelui se întorcea acasă, urcând străduţele strâmte, unde la ferestre începeau să licărească luminiţe galbene.

Câteodată umbla în căutare de contraste puternice, îşi consacra jumătate din plimbare cartierelor coloniale de la nord-vestul casei sale, în locul în care dealul cobora până la Stampers Hill, în ghetoul şi cartierul de negri adunate în jurul pieţei de unde pleca altădată diligenţa de Boston; iar cealaltă jumătate îl ducea în fermecătorul cartier de sud, străbătut de străzi minunate: George Street, Benevolent Street, Power Street, Williams Street, unde dăinuie neschimbate frumoasele locuinţe cu grădini înverzite, înconjurate de ziduri. Aceste plimbări, adăugate studiilor făcute cu silinţă, explică ştiinţa arheologiei ce a sfârşit prin a alunga lumea modernă din mintea lui Charles Ward; şi putem să înţelegem, astfel, natura solului pe care a căzut, în acea fatală iarnă din 1919-1920, sămânţa ce urma să dea un fruct atât de înspăimântător.

Doctorul Willett e sigur că, până la această dată, nu exista nici un element morbid în studiile şi cercetările tânărului. Privea cimitirele cu un interes pur istoric şi era lipsit de orice instinct violent. Apoi treptat, s-a petrecut în el o metamorfoză stranie după ce a descoperit printre strămoşii lui din partea mamei pe un anumit Joseph Curwen, venit din Salem [2], care fusese înzestrat cu o longevitate surprinzătoare şi era eroul unor întâmplări stranii.

Străbunul lui Ward, Welcome Potter, luase în căsătorie în 1785 pe o anume "Ann Tillinghast, fiică a Doamnei Eliza, ea însăşi fiică a căpitanului James Tillinghast"; numele tatălui nu figura în documentele de familie. La sfârşitul anului 1918, examinând un volum manuscris din arhivele municipale, tânărul genealogist descoperi o inscripţie ce menţiona o schimbare legală a numelui, prin care, în anul 1772, doamna Eliza Curwen, soţia lui Joseph Curwen, îşi reluase, împreună cu fiica ei Ann în vârstă de şapte ani, numele tatălui ei, căpitanul Tillinghast, dat fiind că "numele Soţului devenise o Ruşine publică, datorită celor aflate după moartea lui şi care confirmau un vechi Zvon, căruia, ca Soţie credincioasă, refuzase să-i dea crezare până când nu a fost dovedit atât de categoric, încât nu mai încăpea nici o îndoială". Această inscripţie a fost descoperită ca urmare a dezlipirii întâmplătoare a două foi prinse cu grijă una de alta.

Charles Ward înţelese pe loc că şi-a găsit un strămoş necunoscut până atunci. Aceasta îl impresionă cu atât mai mult, cu cât auzise deja vagi zvonuri privitoare la acest personaj a cărui amintire părea să fi fost ştearsă din punct de vedere oficial.

Până în clipa aceea, Ward se mulţumise să schiţeze ipoteze mai mult sau mai puţin fanteziste în privinţa bătrânului Joseph Curwen; dar, de cum descoperi legătura de rudenie ce-i unea, începu să adune sistematic toate datele pe care le putea găsi. Reuşi mai presus de orice speranţă: scrisori, memorii şi jurnale intime, uitate în podurile caselor din Providence şi din alte oraşe, cuprindeau pasaje revelatoare pe care autorii lor judecaseră că nu merită să le distrugă. Dar documentele cele mai importante, cele care, potrivit spuselor doctorului Willett, au cauzat pierderea lui Ward, au fost găsite de tânăr în august 1919, în spatele panourilor de lemn de pe pereţii unei case dărăpănate din Olney Court.

II
Antecedent şi mârşăvie

1
Dacă ar fi să dăm crezare legendelor, zvonurilor şi documentelor descoperite de Ward, Joseph Curwen era un om enigmatic, care inspira o spaimă nedesluşită. Fugise din Salem şi se refugiase în Providence (liman al tuturor celor liberi, originali şi disidenţi) la începuturile marilor persecuţii ale vrăjitoarelor; se temea să nu fie acuzat că practică magia, ca urmare a existenţei singuratice şi a experienţelor lui chimice sau alchimice. Devenit cetăţean liber al oraşului Providence, el cumpără un teren de construcţie în josul străzii Olney. Casa lui a fost construită pe Stampers Hill [3], la vest de Town Street, în locul ce a fost numit mai apoi Olney Court; în 1761 el înlocui această locuinţă cu alta, mult mai mare, ce dăinuie încă.

Mai întâi, cel mai bizar a părut că, din ziua sosirii sale, Joseph Curwen nu a dat câtuşi de puţin semne de îmbătrânire. S-a făcut armator, a cumpărat debarcadere lângă golful Mile-End şi a ajutat la reconstruirea Podului Mare în 1713; dar a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare a unui om de treizeci spre treizeci şi cinci de ani. Pe măsură ce anii treceau, această însuşire neobişnuită a atras atenţia generală. Curwen s-a mulţumit să explice că era urmaşul unor strămoşi deosebit de viguroşi şi că simplitatea vieţii pe care o ducea îi îngăduia să-şi economisească forţele. Locuitorii din Providence, neînţelegând prea bine cum se împacă noţiunea de simplitate cu drumurile inexplicabile încoace şi încolo pe care le făcea negustorul şi cu luminile ce-i ardeau toată noaptea la ferestre, căutară alte cauze bizarei tinereţi şi longevităţii sale. Cei mai mulţi dintre ei socotiră că starea aceasta ieşită din comun provenea de la faptul că tot timpul mânuia substanţe chimice. Se spuneau multe despre substanţele ciudate care-i veneau cu corăbiile de la Londra şi din India sau pe care se ducea să le cumpere de la Newport, Boston şi New York. Când bătrânul doctor Jabez Bowen sosi de la Rehoboth şi deschise farmacia de partea cealaltă a Podului Mare, sub însemnele Licornei şi Mojarului, Curwen cumpără fără încetare de la el droguri, acizi şi metale. Mai mulţi bolnavi, închipuindu-şi-l stăpân pe o minunată ştiinţă medicală, se duseră la el să-i ceară ajutorul; el îi încuraja în credinţa lor fără a se tulbura câtuşi de puţin, dându-le poţiuni de o culoare bizară, dar s-a putut observa că leacurile sale administrate altora nu aveau nici un efect. În cele din urmă, când, după o jumătate de veac de şedere în oraş, Curwen nu păru să fi îmbătrânit cu mai mult de cinci ani, lumea începu să cârtească şi să-i satisfacă dorinţa de singurătate pe care şi-o manifestase dintotdeauna.

Diverse scrisori şi jurnale intime din această epocă dau la iveală şi alte motive pentru care oamenii începuseră să se teamă şi să se ferească de Joseph Curwen ca de ciumă. Astfel, avea o pasiune bine cunoscută pentru cimitire, pe unde era zărit rătăcind la orice oră, deşi nimeni nu l-a văzut vreodată dedându-se vreunui act de profanare. Pe drumul spre Pawtuxet avea o fermă la care-şi petrecea vara şi unde se ducea adesea călare, ziua sau noaptea. De acest mic conac aveau grijă doi servitori. Erau o pereche de indieni Narragansett: soţul avea un chip tivit cu cicatrici ciudate; nevasta, respingătoare la vedere, avea, probabil, în vine sânge negru. Ghimirlia de lângă clădirea fermei adăpostea laboratorul lui Curwen. Hamalii care livrau flacoane, saci sau lăzi prin uşa mică din spate povesteau despre creuzete, alambicuri şi cuptoare văzute de ei în încăperea cu pereţii înţesaţi de rafturi şi spuneau pe şoptite că taciturnul alchimist va găsi, nu peste multă vreme, piatra filozofală. Vecinii cei mai apropiaţi, familia Fenner, declarau că se aud strigăte şi urlete necontenite venind de la ferma lui Curwen. În afară de aceasta, era de mirare marele număr de animale ce treceau pe pajişte; într-adevăr, nu aveai nevoie de atâtea dobitoace pentru a aproviziona cu carne, lapte şi lână un bătrân singuratic şi pe cei doi servitori ai săi. Lucru tot atât de bizar, şeptelul nu era niciodată acelaşi, căci, în fiecare săptămână, se cumpărau noi turme de la fermierii din Kingstown. În sfârşit, umblau zvonuri urâte despre o clădire mare de piatră din cuprinsul fermei, cu ferestre mici ca nişte deschizături înguste.

Hoinarii din piaţa Podului Mare aveau multe de zis despre casa de la Olney Court: nu despre frumoasa locuinţă construită în 1761, când Curwen trebuie să fi avut o sută de ani, ci despre modesta căsuţă de la început, cu mansardă fără ferestre, cu ziduri îmbrăcate cu sită, al cărei schelet a pus să fie ars după ce a dărâmat-o. De fapt, era mult mai puţin misterioasă decât ferma, dar luminile ardeau înăuntru în toiul nopţii; ca servitori nu erau decât doi străini cu chipuri negricioase; menajera era o franţuzoaică incredibil de bătrână; la oficiu se livrau cantităţi extraordinare de hrană; în sfârşit, se făceau auzite voci ciudate purtând conversaţii secrete la ore neobişnuite.

În cercurile mai înalte ale societăţii din Providence, purtările lui Curwen erau, de asemenea, subiectul a numeroase discuţii; căci, pe măsură ce noul-venit pătrunsese în cercurile bisericeşti şi negustoreşti ale oraşului, făcuse cunoştinţă cu persoane distinse. Se ştia că face parte dintr-o familie foarte bună, familia Curwen sau Carwen din Salem, binecunoscută în Noua Anglie [4]. S-a aflat că în tinereţe călătorise mult, că stătuse în Anglia şi fusese de două ori în Orient. Când binevoia să vorbească, folosea limbajul unui englez cultivat. Dar, pentru cine ştie ce motiv, nu-i plăcea tovărăşia nimănui. Deşi nu-şi alungase niciodată vreun vizitator, dădea întotdeauna dovadă de o asemenea rezervă, că puţină lume găsea ceva de spus în faţa lui.

Se ghicea în purtarea lui o aroganţă sardonică, de parcă, după ce frecventase fiinţe mai puternice, ajunsese să-i considere pe toţi oamenii nişte nătărăi. Când doctorul Checkley, unul dintre cei mai inteligenţi oameni ai timpului, a venit la Boston în 1738 pentru a prelua îndatoririle de rector la King's Church, n-a uitat să-l viziteze pe personajul despre care auzise atâtea. Dar, după foarte puţin timp, s-a retras, căci desluşise în vorbele gazdei sale ceva sinistru. Charles Ward îi declară într-o seară tatălui său că ar plăti scump ca să afle ce-i putuse spune ecleziastului misteriosul bătrân; din păcate, toţi autorii de jurnale intime din vremea aceea povestesc despre sila doctorului Chekley de a repeta cele auzite. Omul acesta cumsecade fusese groaznic de răvăşit de discuţie şi de-atunci nu se mai putuse gândi niciodată Ia Joseph Curwen fără să-şi piardă veselia binecunoscută.

Un alt om cultivat l-a evitat pe neprietenosul pustnic pentru motive mai precise. În 1746 domnul John Merritt, un englez destul de copt ca vârstă, cu înclinaţii ştiinţifice şi literare, sosi de la Newport şi se instală la Providence, unde îşi construi un conac frumos în locul unde este astăzi centrul cartierului rezidenţial. Trăia pe picior mare (a fost primul care a avut trăsură şi servitori în livrea) şi se mândrea grozav cu luneta lui, cu telescopul şi cu splendida bibliotecă de cărţi englezeşti şi latine. Auzind că Joseph Curwen are cea mai bogată bibliotecă din oraş, nu întârzie să-l viziteze şi fu întâmpinat destul de cordial. Admiraţia faţă de rafturile burduşite ale gazdei sale, care, în afară de clasicii greci, latini şi englezi, conţineau şi un remarcabil arsenal de opere filozofice, matematice, ştiinţifice, de autori ca Paracelsus, Agricola, van Helmont, Sylvius, Glauber, Boyle, Boerhaave, Becher şi Stahl, făcu să fie invitat să viziteze ferma şi laboratorul, ceea ce Curwen nu oferise nimănui, niciodată.

Domnul Merritt a spus întotdeauna că nu a văzut nimic cu adevărat oribil la ferma din Pawtuxet Road [5], dar a declarat că titlurile volumelor tratând despre magie, alchimie şi teologie fuseseră de ajuns ca să-i inspire o adevărată repulsie. Această colecţie bizară cuprindea toţi cabaliştii, demonologii şi magicienii cunoscuţi şi constituia o adevărată comoară de ştiinţă alchimică şi astrologică. Erau acolo volumul Hermes Trismegistul în ediţia Ménnard, Turba Philosopharum, Liber Investigationis de Geber, Cheia înţelepciunii de Artephous, Zohar-ul, Albertus Magnus de Peter Jamm, Ars magna et ultima de Raymond Lully în ediţia Zetzner, Thesaurus Chemicus de Roger Bacon, Clavis Alchimiae de Fludd, De Lapide Philosophico de Trithemius. Lucrările evreilor şi arabilor din Evul Mediu erau foarte numeroase şi domnul Merritt păli când, luând un volum frumos cu eticheta Quanoon-e-Islam observă că era, în realitate, Necronomicon-ul arabului dement Abdul Alhazred, carte interzisă, despre care circulaseră zvonuri monstruoase cu câţiva ani înainte, când fuseseră descoperite rituri imposibil de numit în sătucul de pescari Kingsport din Massachussetts.

Dar, lucru ciudat, demnul domn Merritt a fost impresionat cel mai mult de un amănunt neînsemnat. Pe vechea masă de acaju era pus un exemplar foarte vechi din Borellus, adnotat şi subliniat de mâna lui Curwen. Cartea era deschisă la mijloc şi un paragraf subliniat de mai multe ori cu pana atrase atenţia vizitatorului. Lectura acestor câteva rânduri îi produse o tulburare de nedescris. Şi le-a amintit până la sfârşitul zilelor şi le-a transcris cuvânt cu cuvânt în jurnalul lui intim. Iată-le:

Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filozof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat.

Cele mai urâte lucruri despre Joseph Curwen se povesteau lângă port, în partea de sud a Town Street-ului. Marinarii sunt oameni superstiţioşi: mateloţii aspri de pe corăbiile ce transportau sclavi negri, de pe vasele de piraţi şi de pe marile bricuri ale familiilor Brown, Crawford şi Tillinghast îşi făceau pe furiş semnul crucii când îl vedeau pe bătrânul zvelt şi adus de spate, cu părul blond, cu înfăţişarea atât de tânără, intrând în antrepozitul lui de pe Doubloon Street sau stând de vorbă cu căpitanii ori cu reprezentanţii armatorilor pe cheiul de-a lungul căruia se legănau corăbiile. Comişii şi căpitanii navelor lui se temeau de el şi-l urau; echipajele lui erau formate din metişi din La Havana, Martinica sau Port-Royal. Faptul că îşi înlocuia foarte des marinarii constituia motivul principal al fricii inspirate de bătrân. Un echipaj cobora pe mal şi unii dintre membrii săi erau însărcinaţi cu un comision oarecare; când se suna adunarea, lipseau întotdeauna unul sau doi oameni. Or aproape toţi dispăruţii primiseră ordinul de a se duce la ferma de pe Pawtuxet Road şi nimeni nu uitase amănuntul acesta. Cu trecerea vremii, Curwen găsi din ce în ce mai greu marinari pentru corăbii. De fiecare dată dezertau câţiva dintre ei, după ce auziseră bârfele de pe cheiurile din Providence, şi înlocuirea lor se făcea mereu mai anevoios.

În 1760 Joseph Curwen devenise un adevărat paria, bănuit de cârdăşie cu diavolii, alianţă ce părea cu atât mai ameninţătoare, cu cât nu putea fi nici numită, nici înţeleasă, nici dovedită. Cazul soldaţilor dispăruţi în 1758 reuşi să înfurie oamenii de-a binelea. În anul acela, în lunile martie şi aprilie, două regimente regale aflate în drum spre Noua Franţă [6] au fost încartiruite la Providence, unde numărul ostaşilor s-a împuţinat în chip inexplicabil. S-a observat că Joseph Curwen avea obiceiul să stea la taclale cu aceşti străini în tunică roşie şi, când dispărură mai mulţi dintre ei, oamenii îşi aduseră aminte de ceea ce se întâmpla cu echipajele armatorului. Nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat dacă regimentele ar fi rămas acolo mai mult timp.

Cu toate acestea, afacerile negustorului prosperau. Avea monopol asupra piperului negru, salpetrului şi scorţişoarei şi era cel mai mare importator de aramă, indigo, bumbac, lână, sare, fier, hârtie şi mărfuri de tot felul. Prăvăliaşii alde James Grun, cu firma Elefantul, Russel de la Vulturul de Aur, de pe cealaltă parte a Podului Mare, sau Clark şi Nightingale de la Tigaia, lângă Cafeneaua Nouă, se aprovizionau aproape numai de la el. În sfârşit, legăturile şi contactele cu distilatorii din partea locului, cu lăptarii, cu crescătorii de cai indieni şi cu fabricanţii de lumânări din Newport îl situau printre primii exportatori ai coloniei.

Deşi era alungat din viaţa publică, nu-i lipsea un anumit simţ civic. Când casa guvernatorului a fost distrusă de un incendiu, el a participat cu generozitate la reconstrucţia ei, în 1761. În acelaşi an şi-a dat obolul la reclădirea Podului Mare, după furtuna din octombrie. A înlocuit multe dintre cărţile distruse când a ars biblioteca municipală. În sfârşit, în ziua când unii dintre credincioşi s-au despărţit de biserica în care slujea doctorul Cotton şi au fondat biserica diaconului Snow, Curwen li s-a alăturat. Zelul lui religios a scăzut după puţină vreme, dar, când s-a văzut condamnat la o izolare ce-l ducea la ruină, a început din nou să cultive pietatea.

Note:
[1] George I (1660-1727), rege al Angliei (1714-1727), George II (1683-1760), fiul precedentului, rege al Angliei (1727-1760), George III (1738-1820), nepotul lui George I, rege al Angliei (1760-1820), George IV (1762-1830), fiul precedentului, rege al Angliei (1820-1830). (n. trad.)
[2] Oraş în Statele Unite, celebru pentru procesele intentate unor persoane învinuite de vrăjitorie. (n. trad.)
[3] Hill - deal, colină în lb. engl. (n. trad.)
[4] Nume dat celor şase state americane care corespund coloniilor engleze fondate în secolul XVII: Maine, New Hampshire, Vermont, Massachussetts, Rhode Island, Connecticut. (n. trad.)
[5] Drumul spre Pawtuxet (lb. engl.), Pawtuxet fiind un sat. (n. trad.)
[6] Nume dat în secolul XVII posesiunilor franceze din Canada. (n. trad.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer