[email protected] (cu inbox-ul plin)

Bărbat şi femeie. Copil şi moş. Miezul activ al familiei şi periferia care poate însemna inocenţă şi înţelepciune, început şi sfârşit, apropierea de lumile de dincolo. Bărbatul şi femeia sunt nume de origine latină, iar copilul şi moşul nume autohtone. Cuceritorii îşi asumă centrul şi lasă marginile în posesia lingvistică a indigenilor exilaţi din domeniul puterii directe, dar proprietari ai memoriei (moşii) şi ai fanteziei (copiii). În viaţa cotidiană copilul comunică cu moşul. Îi apropie aceeaşi îndepărtare de actele productive. Jocul şi reveria îi unesc. Se ţin de mână. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că existenţa rituală îi leagă pe moşii înalţi, pe sfinţii moşi - Nicolae, Ajun şi Crăciun - de copiii cărora le fac daruri. Moş Nicolae e nevăzut. Copilul docil, copilul bine dresat, bine domesticit, îşi găseşte dimineaţa încălţările pline cu dulciuri. Copilăriei i se cuvine dulcele. Amarul şi acrul sunt ale adulţilor. Mă întreb de ce încălţămintea e recipientul darului. Picior, drum, mers, pământ, cornul abundenţei? Nu ştiu. Oricum odrasla de ţăran era desculţă, iar cizmele sau ghetele domneşti, solemne, de sărbătoare. Moş Crăciun apare acum în carne şi oase, alb şi roşu ca firul de mărţişor muiat în Coca-Cola, te ia pe genunchi şi te întreabă, iar tu trebuie să-i cânţi sau să-i reciţi. Să demonstrezi o competenţă artistică. Probabil că exerciţiul artistic rudimentar ţine de un spaţiu al jocului neangajant pe care adultul îl rezervă copilului. Cântecelul, poezioara, dănsuleţul, desenuţul sunt mici nevinovăţii infantile. Am crezut în Moş Crăciun până când un coleg de şcoală primară, Belaia Nicolae, fiul unei femei de serviciu de pe Calea Griviţei, mi-a spus că Moşul a fost sărac şi nu i-a adus nimic de Crăciun. O distrugere mai clară a credinţei nici nu se putea întâmpla. Totuşi am învăţat mult mai târziu să mă bucur şi de o sărbătoare strict omenească în care moşul sfânt se poate întrupa în noi toţi aşa cum o face şi copilul divin. Alături de moş stă moaşa, femeia care ştie să facă naşterea. Parturienta naşte sălbatic, moaşa te face om, te naşte simbolic. Ştiţi să vă moşcopilăriţi?


Ziua de 6 decembrie este cea a Sf. Neculai. Popular i se spunea "Sân-Nicoară" sau "Sân-Micoară". Se ştie din străbuni că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu. Stă în stânga Lui şi în noaptea de Sfântul Vasile iau masa împreună. Cerurile se deschid de trei ori şi pământenii îi văd pe amândoi înconjuraţi de o lumină nelumească. Se zice că în trecut Dumnezeu l-a însărcinat să păzească soarele care, scârbit de mulţimea urâciunilor pe care era silit să le vadă, căuta să fugă de pe bolta cerească ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte. Unii spun că Sân-Nicoară a mai avut şi alte meserii: a fost podar, corăbier, pescar. Este cunoscut în special ca ocrotitorul celor care călătoresc pe apă. Alţii spun că Sfântul Nicolae a pus capăt potopului din vremea lui Noe.

Fratele său geamăn este Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, care a participat la Sinodul de la Niceea în 325 d. Ch., unde l-a pocnit pe Arie pentru că acesta susţinea că Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi creştini. Se zice că într-o zi Dumnezeu i-a chemat la El pe Sfântul Cassian Romanul şi pe Sfântul Nicolae. Pe drum întâlnesc un om care se chinuia să-şi scoată căruţa care se înţepenise în noroi. Sfântul Nicolae vrea să-l ajute, dar Cassian îl opreşte amintindu-i că au întâlnire cu Dumnezeu şi că nu se cade să întârzie. Sf. Nicolae nu se dă bătut, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului, îşi murdăreşte şi îşi rupe hainele şi până la urmă scoate căruţa din nămol. Căruţaşul pleacă bucuros la drum, blagoslovindu-l pe binefăcătorul său. Între timp, Sfântul Cassian plecase grăbit la întâlnirea cu Dumnezeu. El ajunge, evident, primul. Într-un sfârşit apare şi Sfântul Nicolae obosit şi murdar. Spre surprinderea Sfântului Cassian, Dumnezeu îl întâmpină cu o politeţe rece, în timp ce Sfântului Nicolae îi iese în cale cu vădită prietenie. Lui Cassian îi spune că numele său va fi purtat doar de un om la zece mii, iar numele Sfântului Nicolae va fi unul dintre cele mai des întâlnite pe pământ.

Un părinte vestit de la mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, extrage din povestea de mai sus următorul înţeles: "Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului." (N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi; editura Mănăstirii Rohia, 2006, p.185).

Sfântul Nicolae mai are un frate, pe Simicoară, care era serbat a treia zi după el. Simicoară e un Sân-Nicoară mai mic. Specialitatea lui era protecţia împotriva frigurilor. Pe sfânt îl întâlnim mai ales în colinde. Vă redau unul:
"Sfântul Sfânt Nicoară
Bun gând şi-a gândit,
D-un prânz a făcut,
Câţi sfinţi c-a poftit
Toţi că or venit.
Sfântul Sfânt Nicoară
Puse raze-a treia zi
Ţi-l văzură că veni
Pe un cal porumb,
Negru de-asudat,
Albu' de-nspumat.
C-un ţipău de grâu,
C-o cupă de vin.
Din ţipău mişca,
Din cupă vin bea.
Nicoară-ntreba:
- Unde-ai zăbovit?
- Sfinte, am zăbovit,
C-am îndireptat
Două luntrii pline
Cu suflete bune;
Luntrii încărcate
Cu suflete curate.
La mese întinse
Cu făclii aprinse.
Două luntrii grele
Cu suflete rele
La mese strânse
Şi la lumini stânse."
(Notă: Ţipău - pâine mică, pâinişoară.)

Pe vremea comuniştilor apăruse un substitut al lui Moş Nicolae, Moş Gerilă. Acesta era un agent ideal al Partidului Comunist pentru că numele lui nu avea nici o conotaţie religioasă.


Ar fi trebuit să fie o zi specială pentru că pe taică-miu îl cheamă Nicolae. Şi totuşi, nu ţin minte să se fi întâmplat în casa noastră onomastici deosebite în ziua de 6 decembrie. Uneori, noi, copiii, făceam pe Moşu. Goleam puşculiţa şi cumpăram un aparat de ras, un after-shave şi vreun alt te-miri-ce bărbătesc, cu o pricepere curat copilărească. Am scris chiar şi o compunere pe tema asta, ceva extrem de mobilizator, pe potriva profesorilor de română, despre cum noi drămuiam maxim o sută de lei cu o acribie îngrijorătoare pentru nişte copii, deveneam, fără să vrem, chibzuinţa chivernisitoare.

Nu prea s-a-ntâmplat să aştept nerăbdător ziua de Moş Nicolae. Aflasem povestea cu lustruitul ghetelor şi punerea lor în starea unei aşteptări cu final previzibil. Urmasem indicaţiile obiceiului, fusesem teleghidat de-un zel absolut, într-o singurătate pe care şi-o permit doar cei ce-şi doresc să facă lucrurile perfect. Le-am pus în balconul îngheţat, alături de botinele fraţilor mei, şi-am început să visez ce-mi doream să găsesc dimineaţă acolo, în încăperea aia limită, aflată între gerul scăpărător de sunete şi camerele noastre cu aer călâi. O pereche de schiuri aşteptam. Atât. Eram înnebunit după schiuri. Nu-mi explic de ce, doar locuiam în buza Bărăganului. Poate depărtarea de munţi să fi fost cheia inexplicabilei dorinţe. Habar n-am. Preţ de-o noapte, sau de-un vis cam lunguieţ, am schiat. Acum îmi dau seama că aş avea totuşi o explicaţie. Rudele mele de la Braşov. Verii de-acolo schiau, şi schiau foarte bine. Şi-a venit dimineaţa însoţită de adevărul crud. Un adevăr egal cu un balcon mai rece decât în seara zelului meu absolut. Un balcon la fel de gol. Bine, chiar gol nu era. Alături de borcanele de murături, încălţări de vară şi foarte multe mărunţişuri care iarna sclipeau de inutilitate, erau acolo cuminţi, umilite de frig şi întuneric, ghetele noastre, care nu ne puteau da nici o explicaţie. Am căutat foarte atent schiurile, ca-n jocul acela cu un obiect ascuns pe care trebuie să-l descoperi. O voce închipuită, nici vorbă de vocea lui Moş Nicolae, răsună din ce în ce mai sec: Rece, rece, reeee-ceeee! Am fost revoltat. Apoi l-am înştiinţat pe taică-miu de toată farsa. Mi se părea că prenumele lui îl responsabilizează în plus faţă de ceilalţi părinţi. Chiar el, un Nicolae, nu se putea să tolereze una ca asta. Unde mai pui că uneori ne anunţa ritos: Lasă c-o să-l dau jos din pod pe Moş Niculae!, ceea ce trebuia să ne trimită cu gîndul la o pedeapsă, la o nuia punitivă sau altceva asemenea. Nu-mi dau seama dacă avea habar de visele mele cu schiuri. Cred că atunci cînd l-am pus la curent cu nemulţumirea mea, am făcut-o cu aerul că aveam motive serioase de reproş. Aşa cum doar copiii ştiu s-o facă, cruzi şi supărăcioşi de neîntors. Răspunsul lui a fost senin: Patinajul este un sport mult mai frumos! "Frumos" trebuia să însemne tehnic, spectaculos, prizat de public; o reţetă; apoi, că el visase în copilăria lui la patine; şi că visul lui neîmplinit era o scuză nimerită pentru a pune capăt unui alt vis ce-şi atinsese imposibilitatea. Am înghiţit cu noduri răspunsul diagonal şi nedigerabil, acceptându-l, de voie-de nevoie, pe Moş Gerilă, vedeta oficială a sfârşitului de an în toate grădiniţele şi şcolile generale.

Drept să spun, în acest Moş Gerilă chiar credeam, în ciuda inexpresivei măşti de plastic. Bulibăşeala care se pornea înainte de Crăciun ca un turbion însemna repetiţiile noastre pentru serbare şi forfota părinţilor care acapara tot oraşul, din pragul magazinelor pînă în sălile unde aveau loc festivităţile. Cu alte cuvinte, o minciună organizată, ceva cu-adevărat palpabil. Şi, trebuie spus, toate astea îmi făceau bine. Era o stare de bine, de minte-mă frumos, fără de care mirosul sarmalelor n-ar fi fost posibil şi pe care credeam că era firesc s-o punem în seama lui Moş Gerilă. Vreo doi ani m-a satisfăcut povestea asta. Pînă cînd un coleg de la grupa mare, care-mi era şi vecin de scară, a exclamat dezamăgit la vederea moşului pe genunchii căruia trebuia să mergem fiecare pentru a ne lua partea: Ăsta nu e Moşu'! E tata, îl cunosc după pantofi! Nu mai ştiu dacă dezamăgirea s-a propagat asupra tuturor copiilor. Pe mine m-a atins definitiv. Bineînţeles că pe Paul îl credeam fără tăgadă, doar îl ştia prea bine pe taică-su.

Până la urmă, chestia cea mai bine-şi-scurt-înţeleasă, pentru că aici nu încăpeau prea multe întrebări, era caligrafia seacă a vitrinelor din oraş rezumată la trei cuvinte mari şi late: DECEMBRIE - Luna cadourilor. Era un adevăr dovedit: călcatul pe picioare pe străzile mărginite de magazine nu mai însemna durere, nici frigul frig, nici oboseala oboseală. Potrivit unor legi reci, oameni în toată firea se străduiau să procure cadouri, să facă totul pentru. Pentru Patria Cadourilor. Patria Moş Gerilă. Patria Bărbilor Fără Vârstă. Patria Copiilor. O patrie măsurabilă în timp, nu în spaţiu. Pentru o asemenea patrie, de 31 de zile, adulţii băteau străzile chiar cu copiii de mână, pentru o datorie de familişti împlinită fără crâcniri. Copii în deplină cunoştinţă asupra rostului preumblării lor atîrnaţi de braţele mai-marilor zeloşi, deopotrivă înaintând încrâncenaţi prin ger. Prin gerul lui Moş Gerilă şi-al tuturor moşilor trecuţi şi viitori.


Toate poveştile s-au petrecut cândva, demult. Şi pe toate le-am aflat din guri ştirbe, de bunici.

O să vă spun şi eu una. Nu am încă nepoţi, dar am o fetiţă căreia întotdeauna mi-am dorit să îi scriu poveşti. Şi n-am reuşit. Poate acesta să fie basmul pe care îl aşteaptă de la mine.

Aşadar...

Într-o ţară foarte friguroasă, cu oameni tăcuţi şi copii cuminţi...

Ba nu. Nu aşa începe povestea.

Într-o ţară... Într-o ţară unde oamenii nu zâmbeau, în care copiii nu mai vroiau să îşi bea laptele, ţară în care Moş Crăciun se îngrăşase atât de mult încât nu mai putea intra în nici o casă...

Nici aşa nu era. Doamne, cum de am uitat ceea ce încercam să vă povestesc?! Şi era atât de frumos... Mai frumos decât un cerb cu coarnele înflorite. Mai plăcut decât mirosul mâncărurilor făcute de mâinile mamei.

Uite, mâine, după ce aţi aflat povestirea asta a mea, să priviţi cu răbdare palmele mamelor voastre. Şi cei mici, şi cei mari. Să vă amintiţi căldura lor, după care o viaţă întreagă alergăm şi nu o mai găsim. Nicăieri. Pentru că palmele mamelor sunt două pâini calde. Două păsări cu blană.

Taţii? Nişte mustăcioşi, bărboşi urâcioşi, cocoşi cu galoşi, furioşi mofturoşi.


Să o iau ca în basmele spuse de bunici.

Dragii moşului... Dragii moşului, Moş Crăciun avea un moş. Ba nu, un coş, cum Dumnezeu să aibă un moş?! Da' nici coş n-avea, că doar nu-i Scufiţa Roşie. Doar culoarea hainelor li se aseamănă. Roşu. Ca ocheadele pe care le aruncă pisicile.

Moş Crăciun avea un copil. Şi tocmai lui uitase să îi aducă daruri. Îl lăsase să doarmă lângă mamă-sa, în timp ce el îşi urnise încă din pragul zilei, cu greu, sacul burduşit cu jucării.

Un băieţel avea Moş Crăciun. Şi se născuse în răsuflarea caldă a câtorva animale.

Ia să vă întreb eu câte animale ştiţi? Câte?

Păi, sigur ştiţi despre pisici şi căţei. Le vedeţi pe stradă, le îngrijiţi acasă, le coloraţi în cărţile de colorat. Vă fac să râdeţi atunci când le vedeţi în desene. Pe Minimax. Pe Cartoon Network. Pe Jetix. Mai mult pe Minimax, acolo sunt cele mai multe animăluţe.

Ce-or avea de împărţit pisicile cu şoarecii şi câinii cu pisicile? V-aţi gândit vreodată la asta? Ca şi cum tu şi prietenul tău v-aţi tot fugări ca să vă trageţi o palmă. De cum v-aţi vedea. Ciudat...

Pisicile aleargă şoarecii. Şi tot ele sunt alergate de câini. Zăpăceala născută din fuga asta a lor naşte un vârtej de aer care bântuie prin oraş. Ca un vânticel. El este cel care toamna smulge frunzele din copaci, una câte una, ca pe dinţişorii de lapte. Până când pomii rămân cu mâinile ridicate spre cer, rugându-l pe Doamne-Doamne să aducă din nou primăvara. Şi el îi ascultă. Şi face fericite toate florile care ajung în pletele fetelor.

Fetele cu flori în păr sunt la fel de frumoase ca lacrimile. Fiecare lacrimă este o picătură de apă vie în care străluceşte sufletul nostru. Iar sufletul este casa în care ne aşteptăm prietenii.


Moş Crăciun nu are niciun copil. Iar am încurcat borcanele. El are toţi copiii din lumea asta. Toţi îl iubesc şi îl aşteaptă cu mare nerăbdare. Nu cunosc om mai iubit decât Moş Crăciunul ăsta. Şi el nici măcar nu este om. Poate tocmai de asta e atât de îndrăgit.

Privesc pe după perdea. Fereastra a îngheţat, fulgii se desprind din lâna norilor. Privesc pe gaura cheii aşteptând trăsura cu reni. Privesc în ochii copiilor şi nu văd decât ochii mei care privesc ochii copiilor. Privesc masa doldora cu lucruri bune. Privesc peste umăr şi mă văd dându-mă cu sania, îmbrâncindu-mă cu alţi copii, plângând, râzând, mâncând, plecând, şoptind, iubind, dormind.

Visele copiilor sunt întotdeauna mâzgălite cu carioca. Pe o foaie de desen Moş Crăciun nu avea un picior. Pesemne copilul care îl desenase se dusese la culcare înainte de a-l termina.

Dar sacul era plin. Plin ochi. Plin ca un ochi de copil.


Şi în Japonia vine Moş Crăciun la copiii japonezi. Noi îl numim "santakuro-su" sau îl chemăm "Santa-san, Santa-san". Îmi amintesc, când eram mici, în luna noiembrie, în fiecare dimineaţă stăteam lângă soba mică fără coş cu fratele meu mai mare cu un an şi ne certam discutând care dintre noi să se uite primul la reclamele pe hârtiile subţiri din ziar care erau pline de imagini cu jucării pentru copii. Păpuşi cu rochiţe, o maşină de cusut pentru copii, jocuri, maşinuţe... Cu o săptămână înainte ne hotăram ce să-i comandăm lui Moş Crăciun. Tata ne întreba, "v-aţi hotărât?". Noi ne mai gândeam şi îl mai întrebam pe tata dacă avem voie să comandăm ceva, sau nu. Şi decupam de pe hârtie imaginea pe care vroiam să o primim, apoi scriam împreună cu tata o scrisoare oficială. Tata ne zicea că acolo trebuie să scriem ceea ce vrem noi şi imaginile trebuiau lipite.

Dar erau mai multe probleme. Noi îl cunoşteam pe "Santa-san" doar din filme sau din imaginile care apăreau în reviste sau în cărţi. Locuiam într-o casă tradiţională japoneză. Nu aveam nici un coş la soba pe unde trebuia să intre Moşul. Nimeni din familia mea nu avea pat unde să punem un ciorap mare pentru a primi cadouri. Dormeam toţi pe jos, iar în cărţile de poveşti toţi copiii aveau câte un pat şi câte un ciorap... Mi-era foarte teamă că s-ar putea ca Moşul să nu reuşească să ajungă în casă şi să ne pună cadouri. Ca orice copil din orice ţară, aşteptam şi încercam să fim treji până să ajungă Moşul. Şi, bineînţeles, nu reuşeam.

Am primit o girafă de pluş, o maşină de croşetat din plastic - a doua mai performantă -, un set de cărţi de joc, pus pe o sanie roşie din plastic, o carte de "Poveşti Nemuritoare", un set de cărţi de joc tradiţional cu poezii "hyaku nin i sshu", "Monopoly" (care ne plăcea la nebunie!), un set de ski... Erau puse pe jos, lângă pernă. Ne trezeam dimineaţa şi le descopeream cu mare bucurie. Era pusă şi o scrisoare de la Moş Crăciun! Era scrisă în Katakana - un fel de alfabet japonez care se foloseşte doar pentru cuvintele din străinătate - pe hârtie albă în forma unui om de zăpadă. Apoi îi scriam înapoi o scrisoare de mulţumire.

În Japonia, Ajunul Crăciunului este o zi specială pentru tineri, care se petrece cu iubita sau cu iubitul. A devenit un fel de Ziua Îndrăgostiţilor. Există şi un cântec, care se numeşte "Koibito ha Santakuro-su" - "Prietenul meu este Santa Clause". De fapt, majoritatea cântecelor moderne de Crăciun din Japonia sunt cântece de dragoste... În clasa a 11-a din liceu, am petrecut şi eu primul Crăciun "adevărat" cu prietenul meu. M-a întrebat primul meu "Moş Crăciun": "Ce vrei să facem de Crăciun?"; i-am răspuns: "Vreau să facem artificii." Eram o fată copilăroasă la vârsta pe care o aveam şi ştiam că în Japonia nu se găsesc focuri de artificii în perioada de iarnă. Focurile de artificii sunt foarte populare şi mulţi le fac şi acasă, cu familia, sau între prieteni, dar numai în timpul verii. În magazine, din toamnă nu se mai găsesc. Nu era nici o problemă dacă prietenul meu nu găsea artificii; pentru mine important era să fiu cu el în ajunul Crăciunului, să am şi eu un Moş, ca prietenele mele din clasă.

Într-o duminică înainte de Crăciun, eu cu prietena mea cea mai bună, care avea şi ea primul prieten, am plecat împreună la cumpărături să găsim ceva pentru moşii noştri. Lipsisem de la meditaţie şi am mers în cel mai mare oraş din zonă. Eram foarte fericite având Moşi Crăciunii noştri şi puteam să fim şi noi Crăciuniţe. I-am cumpărat o maimuţă din material plastic. Era drăguţă şi mare, putea să te ţină în braţe.

Pe 24 decembrie ne-am întâlnit la gară, la ora 17, după meditaţii, cu mari emoţii. În perioada liceului trebuia să mă întorc acasă cel târziu la ora 20. Era ultimul tren spre oraşul meu mic, de provincie - cred că în română se poate traduce "comună" -, de unde mă duceam la liceu. Trebuia să prind trenul acela! Nu prea aveam timp. Ne-am dus la un magazin din apropiere şi am cumpărat şampanie pentru prima dată în viaţa mea. Ne-am dus cu taxiul - cred că era prima dată când luam un taxi - într-un parc lângă râu. Prietenul meu, "Moş Crăciun", a deschis geanta şi mi-a spus să închid ochii. După câteva secunde mi-a spus: "Deschide-i acum!" Am deschis ochii şi am văzut focuri de artificii de iarnă. Mi-am închipuit cât de greu i-a fost să găsească artificii! Primul cadou de la "Moş Crăciunul" meu a fost momentul acela şi un inel din plastic.

Fiind dintr-o familie cu două religii - tatăl meu e evreu şi mama mea e creştină -, întotdeauna am profitat de perioadele de sărbători, ţinând două când ceilalţi ţineau doar una singură. Paştele şi Passover se suprapun destul de des, la fel Crăciunul şi Hanukah. Când eram mică, asta însemna că primeam mai multe cadouri.

Ca americancă, n-am avut cum să evit imaginile hiper-comercializate cu Santa Claus, care se răspândesc pretutindeni în State în fiecare an. Din noiembrie până în ianuarie, Moşii ăştia apar peste tot: îmbrăcaţi în roşu, cu peruci albe şi bărbi false, stând pe stradă, cerând ajutor pentru Salvation Army, sau în mall-uri, plătiţi să stea de vorbă cu copiii care le spun dorinţele pentru cadourile de Crăciun. Sau apar la televizor în tot felul de reclame. Cum pot să fie atâţia Santa Clauşi peste tot? Nu mă impresionau astfel de spectacole. Când aveam vreo 6 ani, am încercat să-l sun la Polul Nord; am cerut de la informaţii telefonice numărul lui, dar nu mi l-au dat. Gata. Santa Claus era deja ceva obişnuit şi chiar plictisitor.

În schimb, am avut un alt moş în timpul Crăciunului. Nu ştiu de unde sau când anume i-a venit ideea, dar probabil ca să se amuze, mama mea a inventat o variantă de Moş Crăciun pentru sărbătoarea de Hanukah. În loc de Santa Claus, pe moşul respectiv l-a numit Harry Hanukah. Nu ştiu de ce mama mea creştină simţea nevoia să inventeze o alternativă evreiască pentru Santa Claus, şi nu ştiu ce a crezut tatăl meu despre fenomenul ăsta. Dar se pare că s-a amuzat şi el.

Spre deosebire de Santa, Harry era un moş mai discret. N-am ştiut niciodată cum arată. Ştiam că există. Mi s-a părut un pic ciudat că prietenii mei evrei habar n-aveau despre Harry Hanukah, dar nu mă preocupa prea mult. Poate venea numai la copiii cu două religii, ca mine.

Oricum, în serile de Hanukah, când aprindeam lumânările, auzeam ciocănituri la uşă. A venit Harry! striga mama. Şi chiar dacă fugeam cât mai repede spre uşă, niciodată nu reuşeam să-l văd. Doar un cadou, lăsat de el afară, pe prag. De obicei erau cadouri mici, pentru că Hanukah durează opt zile şi nu puteam să aştept opt cadouri mari. Numai în ultima seară era ceva mai substanţial. O dată mi-a adus o păpuşă, un ursuleţ negru căruia i-am spus "Blackie". Altă dată mi-a adus un dicţionar enciclopedic cu ilustraţii. Altă dată un flaut albastru din plastic. Câteodată Harry lăsa câte ceva şi pentru părinţii mei.

Oare cum arată Harry Hanukah? Până la urmă nu regret că nu l-am văzut niciodată pe stradă, la televizor sau la mall.


Nu mi-a ajuns pînă acum la urechi (deşi am urechi mari şi clăpăuge) că ar mai fi cineva în stare pe lumea asta, în afara lui frati-miu, să miroasă renii încă de departe, să-i simtă apropiindu-se, să le audă răsuflările şi paşii. În fiecare an, la Ajunul Crăciunului, urc cu Luca şi cu Matei într-o cămăruţă de la mansardă, deschidem fereastra fără să ne pese de frig, ne rezemăm cu coatele de pervaz, eu încerc să nu fumez (ca ţigara să nu strice aerul şi să nu ne înşele), ei stau nemişcaţi, aşteptînd, cu ochii licăritori şi cu nările gata să prindă orice adiere de vînt. E întuneric şi, în liniştea care sfîrîie uşor, printre umbrele palide de pe pereţi, reuşesc uneori să-l văd pe bunicul meu, rîzînd. Chiar acolo, lîngă fereastră, sînt, de altfel, două fotografii ale lui: într-una e tînăr, cu cămaşă cadrilată, e pe-un vîrf de munte, trîntit în iarbă şi privind către alte creste, în cealaltă are cu treizeci de ani mai mult, poartă un hanorac gros într-o pădure înzăpezită şi-şi ţine braţul după umerii unui puşti în trening, cu fes în dungi şi pulover pe gît. Puştiul ăla sînt eu, dar nu-l văd, aşa cum nu-l văd nici pe bunicul meu din fotografii, ci pe-un altul, pe bunicul meu rîzînd printre umbrele palide de pe pereţi, la alte Crăciunuri şi în alte vremuri. Cred că Matei îl vede şi el şi-i zîmbeşte scurt. Pe urmă, cîndva, Matei tresare şi se apleacă în afara geamului, trage aer în piept, adînc, fără zgomot, îşi încruntă puţin sprîncenele, se uită atent înspre răsărit şi încearcă să ghicească ceva în pîcla negricioasă de peste vale, stă la pîndă, freamătă, nasul lui n-a dat greş niciodată şi nici nu va da, secundele se lungesc, timpul sfîrîie şi el împreună cu liniştea. Fratele meu ridică un deget, şopteşte ceva, ne cere să nu mişcăm şi să nu vorbim, mai respiră în felul acela semeţ (ca armăsarii pur-sînge), e nesigur, amuşină (ca lupii albi, la pol), îşi freacă încet bărbia, soarbe şuviţele serii, semnele grijii şi ale concentrării i se şterg deodată de pe chip, strînge pumnii şi spune încet, nu apăsat, de teamă să nu-i alunge: sînt renii, miroase a blănuri ude de ren! Apoi îl ia pe Luca în braţe şi încearcă să-i potolească tremuratul (care, precis, nu e de la ger), îi arată unde să caute în noapte şi cum să descopere mirosul care nu poate fi confundat. Cînd amîndoi au simţit ce era de simţit, mă învaţă şi pe mine, mă lasă să aflu şi să chiui în surdină, apoi tropăim cu toţii pe scări şi dăm de veste în toată casa. În agitaţia fericită în care ne ciocnim unii de alţii, o familie, cineva descoperă curînd că Moş Crăciun a aşezat o mulţime de cadouri sub brad. Aprindem lumînările din pom şi rupem grăbiţi, cu unghiile, hîrtiile în care au fost împachetate atîtea daruri (şi minunăţia lumii).


O dată ce au ajuns în jurul vârstei de 7-8 ani, majoritatea copiilor din lume află că nu există Moş Crăciun. Mie mi s-a întâmplat exact invers: aveam 8 ani, când am aflat că el există. Anul a fost 1989, primul în care am sărbătorit Crăciunul. Înainte de a cădea comunismul, la noi, în Bulgaria, venea Deado Mraz, adică omologul bulgar al Moşului Gerilă. El avea o barbă albă, purta haină roşie şi se comporta exact ca Moş Crăciun - Deado Koleda, doar se numea altfel şi nu venea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, ci cu o săptămănă mai târziu - la Revelion. În mod paradoxal, deşi era o creatură comunistă, Moş Gerilă aducea în casa noastră exact ceea ce era cel mai greu de găsit în timpul comunismului - banane şi ouă de ciocolată cu surprize. Deci, Moş Gerilă, care evident venea din Nord şi mai exact din Nord-Est (pentru că a fost inventat în URSS), aducea ouă de ciocolată Kindersurprise produse în Vest, dincolo de cortina de fier, precum şi roadele Sudului: bananele. În mentalitatea noastră de copii, aceste două produse alimentare nu semănau cu celelalte fructe sau dulciuri, ci deveniseră un fel de mâncare sacră, consumată doar o dată pe an, cum ar fi cozonacul la Paşte pentru copiii din secolul al nouăsprezecelea.

Apoi a venit şi Moş Crăciun decis să îl înlocuiască pe Moş Gerilă. Şi, bineînţeles, a reuşit, dar într-o anumită perioadă cei doi moşi coexistau paşnic. La Crăciun venea Moş Crăciun, iar la Revelion - Moş Gerilă. Acest timp a fost cel mai fericit pentru noi, copiii: aşa, din senin, a apărut încă un moş, tot atât de bun ca şi bătrânul Moş Gerilă, pe care îl cunoşteam de mici. Numai că bananele şi ouăle de ciocolată se vindeau liber tot anul şi nu mai erau atât de gustoase ca atunci când le primeam doar o dată pe an, la Revelion. Şi că, pe măsură ce creşteam, ne dădeam seama cât de greu este pentru părinţi să-i aprovizioneze cu cadouri pe cei doi moşi.



Mihai Oană

El locuieşte în cătunul Surprizelor. Acolo are fabrica de dulciuri şi de nuieluşe pentru copiii care nu sunt cuminţi.

Moş Nicolae vine doar o singură dată pe an deoarece renii lui nu sunt obişnuiţi cu drumurile foarte lungi. Calitatea Moşului mai este de a analiza comportamentul copiilor pe parcursul anului.

Pe mine m-a răsplătit Moş Nicolae cu foarte multe cadouri frumoase. Eu îmi doresc de la el să vină mult mai des şi cu foarte multe cadouri.

Între Moş Gerilă, Moş Crăciun şi Moş Nicolae nu există relaţii de rudenie, ci relaţii de prietenie. Ei se întâlnesc mereu la taifasul Moşilor. Dintre toţi Moşii, doar Moş Nicolae este cel care ne pune cadourile în încălţăminte, deoarece vrea să vadă cât de bine şi-au lustruit copiii ghetuţele.

Alexandra Niţu

Moş Nicolae, după părerea mea, trăieşte lângă Dumnezeu, aproape de îngeri. Ştiţi voi de ce, ca să nu se plictisească, să aibă cu cine să vorbească.

Deoarece vine o dată pe an, noi ne lustruim cu migală ghetuţele sau cizmuliţele şi le aşezăm frumos la uşă. Noi, copiii, cum suntem curioşi, vrem să-l vedem pe Moş, dar nu ştiu cum se face că mereu adormim. Cred că vine o dată pe an deoarece nu are destui bani să ne cumpere nouă mai mereu jucării. Şi cred că e sărac.

Mai mereu îmi aduce dulciuri şi lucruri care îmi plac şi care mă interesează, ca de exemplu: cameră Web, MP3, radio etc. Ţin minte că atunci când eram mică, de vreo trei ani, văzusem radiouri la o fată mai mare ca mine. Moşul mi-a adus un radio albastru care a patra zi mi s-a stricat, spre nefericirea mea. Eu aş vrea ca Moşul, anul acesta, să-mi aducă înapoi persoana pe care am îndrăgit-o cel mai mult: pe bunicul meu.

Moş Nicolae e rudă cu Moş Crăciun şi cu Moş Gerilă deoarece toţi au numele de "Moş" şi toţi "vin" în anotimpul Iarna. Ei au o legătură: toţi sunt bătrâni şi toţi au cam aceeaşi vârstă. Pe vremuri, numele de Moş Gerilă venea din ziua în care se sărbătorea Crăciunul, căci era frig de îţi îngheţa limba-n gură şi pietrele pe stradă.

Emanuela Loredana Stanciu

Moş Nicolae este un om bătrân, foarte bătrân, care trăieşte în cer pe un abur. Eu cred că Moş Nicolae este un om bun, chiar foarte bun cu oamenii şi cu noi. Eu pur şi simplu i-aş mulţumi mult lui Moş Nicolae. Eu îl iubesc pentru că mi-a pregătit multe lucruri bune şi mă iubeşte foarte mult. Şi mi-a făcut multe surprize. Toţi copiii îl iubeşte pe Moş Nicolae şi îl respectă. Chiar dacă copiii nu îl iubesc, unii, eu îl iubesc foarte, foarte mult. Mulţumesc foarte mult, Moş Nicolae. Uneori chiar şi părinţii noştri ne mai dă cadouri în locul lui, când mai uită.

Gabriela Tudor

Moş Nicolae are un chip de bătrân înţelept, cu o barbă lungă şi cu un suflet mare. Eu cred că locuieşte în Rai, pe un nor pufos şi mare. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. El vine doar o singură dată pe an, deoarece atunci este ziua sa şi doreşte să o sărbătorească împărţind daruri copiilor cuminţi. Până acum am primit de la Moş Nicolae un lănţişor, dulciuri şi portocale. Mi-aş dori ca de data aceasta să primesc o brăţară de argint, dulciuri şi multe portocale.