Hai să găsim cuvintele potrivite

Ingeborg Bachmann, Paul Celan
Timp al inimii. Corespondenţă
Editura ART, 2010
Cuprinde şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch,
precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisele Celan-Lestrange
Ediţie îngrijită şi comentată de Bertrand Badiou, Hans Holler,
Andrea Stoll şi Barbara Wiedemann
Traducere din limba germană de Iulia Dondorici

*****
"Hai să găsim cuvintele potrivite"
(Corespondenţa dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan)
 

Cei doi îndrăgostiţi, care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea - fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el - un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuţi, care-şi pierduse ambii părinţi într-un lagăr de concentrare german, el însuşi supravieţuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferenţă insurmontabilă îşi trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani şi tot de aici provine exigenţa lui ridicată faţă de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru Ingeborg Bachmann, care se confruntase şi înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană şi austriacă, aceeaşi diferenţă va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul întregii ei vieţi împotriva uitării şi de a interveni în favoarea poeziei lui Celan. Diferenţa, precum şi, în ciuda ei, pornind tocmai de la ea, efortul de a relua convorbirea după tulburări - unele dintre ele foarte profunde - definesc schimbul acesta de scrisori, de la prima poezie-cadou din mai-iunie 1948 până la ultima scrisoare din toamna anului 1967. Este o mărturie existenţială majoră, pe cât de dramatică, pe atât de mişcătoare - şi totuşi, altfel decât era de aşteptat după speculaţiile făcute atâta timp pe această temă. Cunoştinţele noastre despre relaţia dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan şi despre felul în care se regăseşte ea în opera amândurora are acum, prin ediţia de faţă, baze temeinice.
 
Scrisul se afla în centrul vieţii ambilor parteneri de corespondenţă, care, în anii '50, au fost imediat văzuţi drept principalii reprezentaţi al liricii germane postbelice. Însă scrisul, inclusiv cel al scrisorilor, nu e un lucru uşor pentru nici unul dintre ei. Zbaterea în jurul limbii, lupta cu cuvântul ocupă un loc important în cadrul corespondenţei. De multe ori, e vorba de scrisori netrimise: unele dintre acestea eşuează şi vor fi aruncate, însă unele variante au fost păstrate şi stau între scrisori ca martor al îndoielilor. Alte variante - nu întotdeauna complete, ca partenerul să nu mai afle totuşi unele lucruri - sunt anexate unor scrisori mult mai târzii; de asemenea, intervalul de timp scurs le "îndulceşte", făcând cu putinţă comunicarea unor lucruri imposibil de spus la vremea lor. Sau mai degrabă: imposibil de scris. Căci mai ales Bachmann preferă să transmită multe lucruri prin intermediul prietenilor, care, după cum crede ea, pot descrie mai bine situaţiile dificile. "Ştii" şi "ştii bine" înlocuiesc deseori exprimarea directă; telegrame sau scurte scrisori anunţă scrisori detaliate, care însă nu sosesc întotdeauna. Şi iar şi iar se roagă reciproc să-şi trimită scrisori, le cerşesc chiar. Bachmann îşi reduce pretenţiile la "Scrie-mi numai, scrie-mi" (nr. 26), iar Celan arată foarte clar, printr-o frază încrucişată, cât de greu îi vine să adreseze această rugăminte: "Acum îţi scriu eu ţie, câteva rânduri doar, pentru a te ruga să-mi scrii şi tu câteva rânduri" (nr. 195). O tăcere îndelungată a celuilalt îl face pe fiecare dintre ei să creadă că motivul ar putea fi el însuşi: "fiindcă îţi vine greu s-o scrii, şi mai greu, după avalanşa mea de cuvinte la telefon"(nr. 116), sau: "Poate că nu am scris o scrisoare prea inteligentă" (nr. 34). Uneori, totul se reduce la rugămintea de a vorbi unul cu celălalt: "Hai să găsim cuvintele potrivite" (nr. 148).
 
Tăcerea - chinuitoare pentru unul dintre parteneri sau păstrată de amândoi printr-o învoială tacită - este un element important în cele şase secvenţe temporale care pot fi stabilite în cadrul corespondenţei şi ale căror limite sunt marcate clar de puncte de cotitură în biografia amândurora. Între săptămânile petrecute împreună la Viena şi ultimul dintre cele 196 de documente - scrisori, cărţi poştale, telegrame, dedicaţii şi notele unei discuţii - se află momentul plecării lui Celan din Viena la Paris la sfârşitul lui iunie 1948, întâlnirea - care va rămâne pentru mult timp ultima - de la colocviul Grupului 47 din Niendorf de la sfârşitul lunii mai 1952, reluarea relaţiei de dragoste după un colocviu din Wuppertal, din octombrie 1957, întâlnirea lui Bachmann cu Max Frisch din vara lui 1958 şi, în final, înrăutăţirea crizei psihice a lui Celan la sfârşitul lui 1961, pe culmile afacerii Goll, în urma acuzelor de plagiat lansate de Claire Goll, văduva lui Yvan Goll, marcând, de fapt, sfârşitul corespondenţei cu Bachmann, şi nu numai acesta. Iată care sunt punctele de convergenţă ale unei conversaţii prin scrisori pline de variante şi marcate de propriile discontinuităţi. Fiecare perioadă delimitată de aceste puncte de cotitură are o înfăţişare proprie, printr-un ton propriu, teme proprii, dinamică proprie, forme proprii ale tăcerii şi, ca atare, o asimetrie întotdeauna altfel determinată.
 
Prima perioadă, aceea a întâlnirii din Viena, e reprezentată în corespondenţă printr-un document capital: poezia cu dedicaţie "In Ägypten". În ea există chiar de la început unele elemente esenţiale ale acestei prietenii, care îşi vor păstra valabilitatea până la capăt. În retorica decalogului, poezia, localizată în exil prin titlu, dezvăluie o opoziţie fundamentală între trei femei cu nume evreiesc, cărora le aparţine şi "tu"-ul adresat, pe de o parte, şi o alta, pe de altă parte, caracterizată prin fiinţa-i străină. Acest tu - care vorbeşte şi care iubeşte - e însărcinat prin nouă "porunci" de o instanţă nenumită cu un rol mijlocitor între cele două părţi - o relaţie erotică şi, în acelaşi timp, una între poet şi cititor, care păstrează amintirea diferenţei. Fără doliul faţă de cele care aparţin trecutului, e imposibilă relaţia cu străina, poziţionată în prezent prin "tu"; doar întoarcerea spre cea care nu e evreică face posibilă comemorarea celor pierduţi, a celor ce aparţin în durere lui tu. Bachmann nu este această străină; după aproape zece ani, Celan va arăta foarte clar, prin intermediul acestei poezii, cât de diferenţiat vedea el relaţia dintre viaţă şi poezie, care trebuie permanent re-actualizată în procesul lecturii: "De fiecare dată când citesc această poezie, te văd apărând în ea: tu eşti motivul existenţei, pentru că tu eşti şi rămâi justificarea vorbirii mele" (nr. 53). Permanenta apariţie în poezie devine posibilă pentru că întâlnirea are ea însăşi ceva "exemplar" (nr. 18 şi 19), chiar dacă Celan contrazice tocmai acest lucru, preluând un cuvânt tăiat cu grijă dintr-o scrisoare timpurie a lui Bachmann - şi tocmai această exemplaritate e înscrisă în poezia-dedicaţie.
 
O semnificaţie clară a întâlnirii lor pentru ei înşişi, precum şi pentru propria vorbire poetică nu va mai avea nici unul dintre partenerii de corespondenţă în anii imediat următori. Seria de scrisori, într-o ordine cronologică foarte relaxată între cumpăna anilor 1948-1949 şi primăvara anului 1952, e determinată de reflecţii asupra trecutului şi de încercări neobosite de a găsi o formă vie a relaţiei, inclusiv după despărţirea percepută ca definitivă. Cele câteva săptămâni petrecute la Viena constituie punctul de referinţă, chiar dacă ele nu pot fi repetate, până la urmă doar "prietenia" rămânând posibilă. În 1957, Celan va caracteriza eşecul repetat drept "hăituire de moarte a sufletelor cu lucruri atât de neînsemnate" (nr. 63). Cititorul nu află motivele reale ale permanentelor neînţelegeri dintre ei, discuţiile prin intermediul prietenilor comuni, Nani şi Klaus Demus, nu au lăsat decât puţine urme; confruntările din timpul celor două şederi la Paris ale lui Bachmann, în 1950 şi 1951, nu au lăsat nici o urmă. Însă devine limpede că iniţiativele unor noi încercări pornesc în primul rând de la Bachmann, ei revenindu-i partea cea mai mare - nu numai material, ci şi emoţional - din schimbul de scrisori al celor doi. Pe bună dreptate e nevoită să formuleze în cele din urmă: "Am jucat totul pe o carte şi am pierdut." (nr. 29). Totuşi, corespondenţa din această perioadă e concentrată într-o măsură uluitor de mare asupra lui Celan. Un rol important în acest sens joacă opera lui, de care Bachmann încearcă să se îngrijească, inclusiv şi tocmai în perioadele de relativă distanţare. Scrisorile ei oscilează între tonul de basm, "romantic", ce evocă dragostea pierdută, şi precizarea obiectivă a unor reviste, a unor editori sau a unor opriri în călătoria la Niendorf - şi asta uneori în aceeaşi scrisoare. Ca şi la începutul lui 1958, când era vorba de strângerea textelor pentru revista Botteghe Oscure, este prezentă şi acum în scrisori, ocazional, reflecţia asupra acestor falii.
 
Lunga şi arida perioadă după Niendorf - doar unsprezece documente în peste cinci ani - e lăsată pe de-a-ntregul în seama lui Bachmann. Ea face eforturi de a menţine măcar legătura de prietenie propusă de Celan, fie şi numai prin simple semne de viaţă - semnături pe cărţile poştale ale unor terţe persoane (situaţie care nu mai apare în corespondenţă decât o singură dată, în primăvara dificilă a anului 1960) -, sau, şi mai "impersonal", printr-o carte trimisă cadou de editură în numele ei. Pentru prima dată este prezentă aici opera lui Bachmann, nu numai printr-un exemplar cu dedicaţie, ci şi prin cele patru poezii anexate unei scrisori pentru o antologie de poezie austriacă coordonată de Celan. În mod aproape nepoliticos, el nu-şi exprimă părerea despre ele, dar faptul că preia una dintre aceste poezii în vederea selecţiei finale spune foarte mult: în spatele vorbirii poetice din Große Landschaft bei Wien se află nu numai experienţa comună din Viena; aceasta este şi una dintre poeziile lui Bachmann care citează poezii de tinereţe ale lui Celan, poezii pe care ea le cunoscuse în perioada vieneză. În timpul pauzei, aproape neîntrerupte, de mai mulţi ani care se instalează în urma scrisorilor referitoare la antologie, scrisori rămase fără răspuns, Bachmann - care în 1956, fără să ştie Celan, s-a aflat pentru mai mult timp în Paris - pare să fi continuat discuţia pe această cale poetică: multe dintre poeziile care iau fiinţă în 1953, începând cu Anrufung des Großen Bären, dar şi unele din Die gestundete Zeit, citează opera de tinereţe a lui Celan, uneori şi pe cea actuală - Von Schwelle zu Schwelle [Din prag în prag] -, în posesia sa aflându-se manuscrise izolate primite prin intermediul altor persoane. Fireşte, Celan avea cunoştinţă de această convorbire în citate, căci unele dintre poeziile lui Bachmann - cum ar fi, de pildă, Das Spiel ist aus sau părţi din Lieder von einer Insel publicate în Jahresring 54/55 - au apărut, poate intenţionat, în aceleaşi publicaţii care cuprindeau şi poeziile lui. Dar şi această "convorbire" rămâne unidirecţională - Bachmann nu va primi un răspuns poetic de acest fel, nici acum, nici mai târziu. Faptul că opera lui Bachmann nu este prezentă în poeziile lui Celan nu înseamnă însă că ea, ca persoană,nu a reprezentat un impuls pentru unele poezii importante celaniene şi după In Ägypten. Acest fapt este evident în perioada relaţiei de dragoste din 1957-1958. Dar poate că şi alte texte de mai târziu au de-a face cu unele controverse ale celor doi sau cu amintiri ulterioare: poezia Es kamen Jahre, eh du kamst - scrisă în toamna lui 1959, nepublicată de Celan - sau, de pildă, Flimmerbaum [Copacul sclipitor], de la începutul anului 1961, sau poezia Mittags, scrisă după o şedere la Roma în 1964.
 
Însă faptul că şi Celan a continuat conversaţia e indicat mai ales de virulenţa cu care se schimbă caracterul corespondenţei după întâlnirea din Wuppertal. Întâlnirea recentă fusese cu siguranţă "pregătită": în 1956, Celan cumpăra din Köln Anrufung des Großen Bären; şi a fost la Viena în vara anului 1957 - pentru prima dată după 1948 - unde nu s-a întâlnit cu Bachmann, care se afla la Roma, dar unde a scris poezia Sprachgitter [Zăbrelele cuvântului], în care încerca să conceapă într-un mod nou diferenţa formulată printre altele în In Ägypten. Acum, în secvenţa temporală cea mai scurtă, dar şi cea mai bogată în scrisori a corespondenţei, Celan e cel care domină - material şi emoţional -, scriind scrisori de o intensitate unică în întreaga lui corespondenţă. Celan se apleacă acum - pentru prima dată, poate - asupra persoanei ei şi a operei. Reflectează acum şi asupra caracterului singular al acestei relaţii. O copleşeşte în asemenea măsură cu scrisori şi poezii, încât ei îi este imposibil să răspundă. Acum ea este cea care recurge la tăcere; cel puţin la început, pare să păstreze distanţa dintr-un instinct de autoapărare - Celan este căsătorit şi are un fiu. În ciuda celor patru întâlniri şi a numeroaselor convorbiri telefonice - în parte menţionate în scrisori -, cele câteva luni reprezintă o culme şi din punctul de vedere al intensităţii convorbirii epistolare. Noua, vechea dragoste se află în centru: "tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieşit în cale, şi una, şi alta: senzualul şi spiritualul. Acestea nu pot fi despărţite niciodată, Ingeborg" (nr. 53). Nu întâmplător, unele poezii de-ale lui Celan ţin locul scrisorilor - mai ales la început; împreună cu exemplarele oferite cu dedicaţie şi cu o seamă de poezii anexate şi traduceri de poezie, acestea sunt mărturii ale dimensiunii poetice a evenimentului. La aceasta contribuie şi rememorări ale întâlnirilor din Viena şi Paris, ale poeziilor scrise odinioară. Iar experienţa trăită între octombrie 1957 şi mai 1958 se transformă în anii următori în punct de reper al amintirilor.
 
În prima toamnă a convieţuirii cu Max Frisch, Bachmann se exprimă astfel: "toamna trecută se infiltrează cu încăpăţânare în toamna aceasta" (nr. 107). Corespondenţa stă sub semnul unei relaţii de prietenie reciprocă - chiar dacă nu va fi întotdeauna scutită de probleme -, acceptată atât de ei amândoi, cât şi de partenerii lor. Schimbul de scrisori între Max Frisch şi Celan (16 scrisori), precum şi cel dintre Bachmann şi soţia lui Celan, Gisèle Celan-Lestrange (25 de scrisori în franceză), au rolul de a completa corespondenţa celor doi, fiind strâns legate de această conversaţie epistolară - într-adevăr, ca o parte complementară. Nu numai că unele dintre aceste scrisori fac tema controverselor dintre Bachmann şi Celan, dar nu puţine dintre scrisorile adresate către partenerul celuilalt reprezintă de fapt acele scrisori ce par greu sau imposibil de adresat destinatarului însuşi, abia astfel putând fi reluată conversaţia epistolară. În această secvenţă se intensifică una dintre temele definitorii ale conversaţiei literare din întreaga corespondenţă, şi anume cea legată de exigenţele diferite faţă de propriul scris. Ce compromisuri suportă poezia, înţeleasă ca "inscripţie pe mormânt", cum formula Celan într-o mişcătoare scrisoare despre Todesfuge [Fugă macabră] (nr. 145)? Dar ce se întâmplă atunci când trebuie să se ţină seama de câştigarea propriei existenţe, Bachmann fiind într-o situaţie absolut diferită de Celan, care era asigurat din punct de vedere material prin căsătorie? De ce fel de susţinere are nevoie opera celuilalt? Bachmann susţine opera lui Celan în mod fundamental. În schimb, Celan - care nu pare să-şi ia un asemenea angajament nelimitat în privinţa operei ei - crede că poeziile, piesele radiofonice, prozele şi retroversiunile lui Bachmann se bucură de la sine de succes şi de aceea nu au nevoie de o susţinere specială. Ca şi în urmă cu zece ani, Celan supraapreciază, şi în 1961, posibilităţile lui Bachmann - ea nefiind evreică - în sistemul literar austriac şi german, în comparaţie cu opoziţia pe care o percepe faţă de propria operă - ca fiind aceea a unui evreu. Diferenţa formulată de timpuriu în poezia dedicată ei rămâne cadrul definitoriu şi acolo unde, în scrisori speciale, ambii parteneri îşi exprimă atitudinea faţă de Martin Heidegger. În timp ce Bachmann, care dobândise din perioada doctoratului o profundă cunoaştere a operei lui Heidegger, face diferenţa între filozof şi cel amestecat în politică, Celan îşi poziţionează opinia într-un mod tipic pentru el în contextul fenomenului perceput ca actual al investigării tendenţioase a istoriei germane şi nu-l "condamnă" o dată pentru totdeauna, fără a ţine seama de contextul de atunci. În anii în care Bachmann trăia cu Frisch, conversaţia epistolară cu Celan are o calitate nouă, fie şi numai prin echilibrul material - cel puţin la început - al scrisorilor celor doi. Spre deosebire de anii de după 1953, dominaţi de tăcerea lui Celan, acum, după ce încep acuzele de plagiat ale lui Claire Goll, Celan îi mărturiseşte prietenei ofensele profunde pe care i le aduceau în acei ani contemporanii şi cititorii săi: atacuri antisemite în legătură cu o lectură din 1958 din Bonn, recenzia lui Günter Blöcker din 1959 la Sprachgitter [Zăbrelele cuvântului], percepută ca antisemită, şi noile acuze de plagiat din 1960. Ca şi mai înainte, Bachmann e dispusă să se îndrepte spre Celan şi să-l ajute cât poate, chiar şi după ce fusese ofensată de el. Echilibrul din scrisori se oglindeşte însă şi într-o conştiinţă de sine a lui Bachmann, care rareori înainte fusese atât de clară. În acelaşi timp cu implicarea ei în susţinerea lui Celan, îi cere şi lui ajutorul în problemele sale: problemele ivite în relaţia ei cu Max Frisch, datorate în parte pretenţiilor lui Celan la solidaritate necondiţionată, obişnuitele griji materiale, precum şi cele din lumea literară. Aşteaptă din partea lui Celan să-i respecte opera, aşa cum şi el vrea să ştie că ea i-o respectă pe-a lui. În această perioadă, are loc trecerea lui Bachmann la proza narativă, care n-a fost deloc urmărită cu bunăvoinţă de presă şi care fusese sugerată în scrisori deja la începutul lui 1958 - nota bene, e paralelă cu preocuparea recentă a lui Celan pentru texte narative -, dar această preocupare n-a fost niciodată exclusivă, după o vreme renunţînd la ea definitiv. Mica poezie, anexată ultimei scrisori a lui Bachmann înainte de întâlnirea cu Max Frisch - Wohin wir uns wenden im Gewitter der Rosen, despre care e vorba în corespondenţă după reîntâlnirea din Wuppertal şi care reprezintă un eveniment în sine, fiind singura poezie anexată fără un scop anume -, pare din această perspectivă o despărţire: nu numai de dragostea pentru Celan, ci şi pentru poezie ca centru al preocupărilor ei literare. În acelaşi timp, odată cu retroversiunile din Ungaretti, Bachmann se îndreaptă spre o formă a muncii literare pe care până atunci doar Celan şi-o revendicase. Într-o tentativă de scrisoare din toamna anului 1961 (nr. 191), ea cere din partea lui Celan o relaţie de prietenie de la egal la egal şi interpretează situaţia lui cu o limpezime şi acuitate impresionante - un bilanţ mişcător, chiar dacă nu va ajunge la destinatar.
 
Anii schimbului epistolar de după 1961 - ca o imagine în oglindă a dominaţiei lui Bachmann dintre 1952 şi 1957 - sunt în întregime lăsaţi în seama lui Celan. Dar tocmai cele două scurte scrisori din partea lui, scrise la un interval mare de timp, arată cât de mult se interesează unul de celălalt cei doi parteneri epistolari - deşi nu mai există contacte personale şi în ciuda faptului că Bachmann refuză tacit un nou început. În ambele dăţi, Celan reacţionează la unele veşti despre Bachmann aflate din presă şi completate cu informaţii de la cunoştinţe comune. În ultima scrisoare, e vorba de faptul că Bachmann îl apără ferm şi înverşunat pe traducătorul Celan atunci când propria ei editură îl preferă pe poetul nazist Hans Baumann pentru retroversiunile din Achmatova. Scrisoarea, pe cât de scurtă, pe atât de mişcătoare, arată - ca şi corespondenţa lui Bachmann cu Gisèle Celan-Lestrange după moartea lui Celan şi, nu în ultimul rând, romanul ei Malina, în care vorbeşte cu Celan, citându-l - caracterul indestructibil al unei relaţii speciale, cu toate distrugerile percepute în interiorul ei şi dincolo de cuvântul încredinţat hârtiei scrisorilor.