Timp al inimii

Citiţi prefaţa aceastei cărţi.

*****
 

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 24.VI.1949
 
Dragul meu,
fiindcă nu m-am gândit deloc la asta, astăzi, în ajun - dar şi anul trecut a fost la fel -, felicitarea ta a sosit în zbor direct la inima mea, aşa e, te iubesc - pe atunci nu ţi-am spus-o niciodată. Am simţit iarăşi macii, adânc, foarte adânc, ai făcut o vrajă atât de minunată, că n-o pot uita niciodată.
 
Câteodată nu-mi doresc nimic altceva decât să plec, să vin la Paris, să simt cum îmi prinzi mâinile, cum mă împresori toată cu flori, şi iar să nu ştiu de unde vii şi unde te duci. Pentru mine, tu eşti din India sau dintr-o ţară şi mai îndepărtată, mai întunecată, dintr-o ţară maronie, pentru mine eşti deşert şi mare şi orice lucru plin de mister. Nici până acum nu ştiu nimic despre tine şi de aceea mă tem adesea pentru tine, nu-mi pot imagina că şi tu trebuie să faci ceea ce facem noi, ceilalţi, aici, ar trebui să am un palat pentru noi şi să te iau la mine, iar tu să-mi fii fermecătorul stăpân, vom avea multe covoare acolo, şi muzică, şi vom inventa dragostea.
 
M-am gândit adesea, Corona e poemul tău cel mai frumos, e anticiparea perfectă a clipei în care totul se va preface în marmură, pentru totdeauna. Dar pentru mine, aici, nu a venit "timpul". Mi-e foame de ceva ce nu voi primi, totul e flasc şi searbăd, obosit şi uzat înainte de a fi fost folosit.
 
La mijlocul lui august vreau să fiu la Paris, numai pentru câteva zile. Nu mă întreba de ce, pentru ce, doar fii acolo pentru mine, o seară sau două, trei... Ia-mă cu tine pe malul Senei, să privim în adâncurile ei până ne transformăm în peştişori şi ne recunoaştem.
Ingeborg

***

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 4.(?)VIII.1949
 
Ingeborg, iubito,
îţi scriu doar câteva rânduri, în mare grabă, ca să-ţi spun cât de mult mă bucur că vii.
 
Sper că această scrisoare ajunge la timp şi că îmi vei scrie când soseşti: îmi dai voie să te aştept? Sau nu-mi dai voie, aşa cum nu-mi e îngăduit să întreb nici de ce, nici pentru ce vii?
 
Sunt foarte nerăbdător, iubito.
Al tău, Paul
 
Acesta este numărul meu de telefon: DAN 78-41
 

***

 
Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 20.VIII.1949

Draga mea Ingeborg,
Aşadar, vii abia peste două luni - de ce? Nu spui; nu spui nici pentru cât timp, nu spui dacă primeşti bursa. Între timp - propui tu -, putem să ne scriem. Ştii de ce ţi-am scris atât de rar în ultimul an, Ingeborg? Nu doar pentru că Parisul m-a închis într-o tăcere îngrozitoare, din care nu m-am mai putut elibera, ci şi pentru că nu ştiam ce crezi despre acele câteva săptămâni din Viena. Ce puteam eu să înţeleg din primele tale rânduri, aruncate în treacăt, Ingeborg?
 
Poate că mă înşel, poate că aşa e, ne evităm unul pe celălalt exact acolo unde am dori cel mai mult să ne întâlnim, poate e vina amândurora. Doar că îmi spun uneori că tăcerea mea e, poate, mai uşor de înţeles decât a ta, pentru că şi întunericul care mi-o impune e mai vechi.
 
Ştii că fiecare trebuie să ia singur marile hotărâri. Când a sosit scrisoarea în care mă întrebai ce să alegi, Parisul sau Statele Unite, aş fi vrut atât de mult să-ţi spun cât m-aş bucura dacă ai veni. Oare îţi dai seama de ce nu am făcut-o? Mi-am spus că, dacă pentru tine ar fi contat (adică ar fi contat mult) să trăieşti în acelaşi oraş cu mine, nu mi-ai fi cerut mie sfatul întâi, dimpotrivă.
 
S-a scurs un an lung, an în care, fireşte, ţi s-au întâmplat destule. Dar nu mi-ai spus cât de departe sunt lunile noastre, mai şi iunie...
 
Cât de departe sau de aproape eşti, Ingeborg? Spune-mi, ca să ştiu dacă închizi ochii acum, când te sărut.
Paul
 

***

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 24.XI.1949

Dragă, dragă Paul,
s-a făcut noiembrie. Scrisoarea mea, pe care am scris-o în august, e încă aici - totul e atât de trist. Poate că ai aşteptat-o. O mai accepţi astăzi?
 
Simt că spun prea puţin, că nu te pot ajuta. Ar trebui să vin, să te privesc, să te iau afară, să te sărut şi să te ţin, ca să nu aluneci şi să te duci departe. Te rog să crezi că într-o zi voi veni şi te voi aduce înapoi. Mă uit cu multă teamă cum te depărtezi în largul unei mări imense, dar vreau să-mi construiesc un vapor şi să te aduc acasă din rătăcire. Însă trebuie să faci şi tu ceva şi să nu-mi îngreunezi situaţia. Timpul şi multe altele sunt împotriva noastră, însă nu trebuie lăsat să distrugă ceea ce vrem să salvăm din el.
 
Scrie-mi curând, te rog, şi scrie-mi dacă vrei să mai primeşti vreun cuvânt de la mine, dacă mai poţi primi tandreţea şi dragostea mea, dacă te mai poate ajuta ceva, dacă mai întinzi mâna după mine uneori, acoperindu-mă cu întunericul visului greu, în care vreau să mă transform în lumină.
 
Încearcă, scrie-mi, întreabă-mă, eliberează-te scriind despre tot ce te apasă!

Sunt alături de tine.
A ta, Ingeborg.
 

***

 
Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, martie 51
 
Paul, dragule,
este lunea Paştelui, şi m-am ridicat pentru prima oară după o boală nu prea gravă, dar foarte importantă pentru mine, pentru că m-a ajutat de minune. Nu mai ştiam ce să fac şi cum să-mi mai intru în voie aici. Prima greşeală a fost că am continuat să duc, timp de o săptămână, vechea viaţă vieneză, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, după care brusc am renunţat, disperată şi isterică, n-am vrut să mai ies din casă, ştiind că nu voi putea continua aşa, după care a mai intervenit şi ceva din afară, a fost foarte rău, aproape mai rău decât tot ce fusese până acum. Apoi a venit sora mea şi după aceea am avut gripa aceasta. Acum e atâta linişte, ca după bombardamentele din timpul războiului, după ce se ridică fumul, îţi descoperi casa că nu mai e la locul ei şi nu ştii ce să spui. Şi oare ce-ar fi fost de spus?
 
Poate că mâine o să ies să-mi caut de lucru. Se găseşte mereu câte ceva. Şi telefonul e tăcut astăzi - ca printr-o înţelegere secretă, hilară.

Poate că la toamnă voi veni la Paris. Totuşi, până acum nu s-a hotărât nimic. Dar nici dacă va trebui să rămân aici, nu vreau să fiu tristă. Am avut atât de mult, am luat atât de mult, încât mi-ar ajunge pentru vreme îndelungată; şi dacă nu ajunge - ne descurcăm cu puţin. Cândva, mai târziu, oricum nu vom putea lua decât puţine bagaje, sau poate deloc.

Nu aştepta să spun astăzi ceva despre "noi" doi, acum nu pot să gândesc limpede şi trebuie să mă îndepărtez de tot, mi-e teamă numai că voi fi atunci şi foarte departe de tine.

Scrie-mi, te rog, din când în când. Nu-mi scrie doar vag, nu-ţi fie teamă să povesteşti că perdeaua de la fereastra noastră a ars din nou şi oamenii se uită la noi din stradă -
Din inimă,

A ta,
Ingeborg
  

***
 

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Levallois-Perret, 7.VII.1951
 
Draga mea Inge,
acum o săptămână, Doamna Jené mi-a adus pachetul tău, iar ieri a sosit Klaus cu încă un cadou de la tine - mulţumesc foarte, foarte mult pentru tot! Mulţumesc din inimă şi pentru scrisori: prima, pe care trebuia să mi-o dea tot Doamna Jené, am primit-o acum câteva săptămâni, Doamna Jené a fost atât de cumsecade şi-a pus-o la poştă în Viena, căci se aştepta la o şedere mai lungă pe Saar şi nu voia să mă facă să aştept.

E greu să-ţi răspund la aceste scrisori, Ingeborg, ştii asta, o ştii chiar mai bine decât mine, pentru că tu poţi privi situaţia în care ne găsim dintr-o perspectivă care a dus în mod decisiv la (ca să nu spun: e responsabilă de) apariţia ei. Vreau să spun că ţie contururile propriei persoane trebuie să-ţi apară mai clar decât mie, care - nu în ultimul rând datorită tăcerii tale prea stăruitoare - mă aflu în faţa unor probleme a căror soluţie determină o altă problemă, şi anume una dintre acelea care apar datorită faptului că le încarci atâta vreme cu diverse semnificaţii, până când, într-un final, te afli în mod absurd în faţa lor, incapabil de a te mai întreba cum ai ajuns acolo. Dacă nu aş fi implicat - ce fascinant ar fi, ce plin de sens, să urmăresc această dublă ieşire-din-sine, acest schematism potenţat dialectic al realităţilor noastre, hrănite totuşi cu sânge! Însă, fiind implicat, Inge, nu pot vedea ceea ce tu numeşti caracterul "exemplar" pentru relaţia noastră, în acel pasaj tăiat cu grijă, dar nu şters până la ilizibilitate. Cum să stabilesc eu un exemplu faţă de mine însumi? Asemenea puncte de vedere nu m-au preocupat niciodată, ochiul meu se închide atunci când i se cere să nu fie decât un ochi, să nu mai fie ochiul meu. Dacă n-ar fi aşa, n-aş scrie poezii.

Acolo unde am crezut că ne aflăm, Inge, acolo gândurile poruncesc inimii, şi nu invers. Dar, pentru că s-a petrecut exact contrariul, o mişcare a mâinii - fie ea şi singura care pe care am mai avea-o la dispoziţie într-un moment greu - nu poate schimba ceea ce a fost. Nimic nu se repetă, timpul, timpul acestei vieţi nu se opreşte decât o dată şi e groaznic să ştim când şi pentru câtă vreme.

E greu să-ţi aduc în faţa ochilor ceea ce îţi aparţine de mult - dar, spune, ţi se pare mai potrivit să facem lumea şi mai opacă decât e oricum, printr-un cuvânt şoptit cu uşurinţă în depărtare?

Aş fi bucuros să-mi pot spune că percepi ceea ce s-a petrecut aşa cum a fost în realitate, ca pe ceva ce nu poate fi schimbat, ci numai reînviat printr-o rememorare conformă cu adevărul. Pentru asta - şi nu numai pentru asta - ai nevoie de linişte, Ingeborg, linişte şi siguranţă, pe care cred că le obţii cel mai bine căutându-le în tine, nu la altcineva. Dacă ţi s-a oferit perspectiva unei burse, Inge, atunci lucrează pentru această bursă şi nu încerca să-ţi petreci timpul care te mai desparte de Paris cu o călătorie în America. De ce America? Ţi se pare relevant să aduni experienţe tocmai acolo unde acestea se măsoară în funcţie de succes?

Viaţa ţi-a dat mai mult decât le-a dat celor mai mulţi de vârsta ta, Inge. Nici o uşă nu ţi-a rămas închisă, şi mereu ţi se deschide una nouă. Nu ai nici un motiv să fii nerăbdătoare, Ingeborg, şi dă-mi voie să-mi exprim o rugăminte: gândeşte-te cât de repede ţi se aşază totul la picioare. Şi fii mai modestă în pretenţiile tale.

Ai mai mulţi prieteni, mai mulţi oameni care se străduiesc pentru tine decât avem noi ceilalţi. Poate prea mulţi. Sau mai degrabă: prea mulţi sunt convinşi că ştiu care e drumul tău. Deşi ar trebui să ştie că propriul lor drum, pe care au pornit deja, nu-i îndreptăţeşte nicicum să dobândească asemenea puncte de vedere atunci când sfătuiesc un prieten. Am senzaţia - şi această senzaţie mi-e confirmată din mai multe părţi - că la Viena oamenii sunt doar în mod excepţional ceea ce vor să arate. Mă refer la faptul că mulţi dintre cei care dau tonul la Viena au de cele mai multe ori urechile înfundate şi gura mare. Această observaţie mă amărăşte la fel de mult ca şi pe tine, crede-mă, căci, cu toate acestea, mă simt apropiat de Viena. Îţi spun toate astea pentru că vreau să te previn în legătură cu un anumit tip de succes, care nu poate fi decât de scurtă durată, iar oamenii ca tine, care au inima grea, ar trebui să ştie cum să se ferească de el.

Şi acum gata cu sfaturile bune! Doar un cuvânt: ştii ce experienţă grea se ascunde în spatele lor.

Despre mine nu am multe de povestit. Acum voi locui cam şase săptămâni la nişte cunoştinţe, la periferia oraşului, într-o căsuţă de la ferestrele căreia se văd trei tei. Departe de zgomotul străzilor, de hoinăreala studenţilor, de americanii care vor să experimenteze "Paris by night"... doar cu o maşină de scris. Am mai tradus câteva poezii de Apollinaire, poate le publică editura Merkur.

Îţi mulţumesc mai ales pentru eforturile pe care le faci pentru poeziile mele. Mi-l amintesc foarte bine pe Heimito von Doderer - poţi să-mi trimiţi adresa lui? Ai avut ocazia s-o vezi pe Hilde Spiel? A scris o cronică afectuoasă în Neue Zeitdin München despre poeziile mele apărute în almanah - aş fi vrut foarte mult să-i mulţumesc personal. Ştii cumva dacă vine la Paris?

Dragă Inge, închei aici. Închei cu rugămintea să-mi scrii mai des şi regulat.

Cu drag, toate cele bune!
Paul
 

***

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Roma, 5.XII.1961

Dragă, dragă Paul,
în fiecare zi am vrut să-ţi scriu, dar întoarcerea noastră şi încă o călătorie de-a mea între timp m-au pus în imposibilitatea de a face ceva; dacă aş putea măcar, cum pot alţii, să scriu o scrisoare într-o oră sau într-o seară - dar de ceva vreme e ca o boală, nu pot scrie, când pun data sau foaia în maşină, sunt deja descompusă...

Vreau să-ţi meargă, în sfârşit, mai bine; îţi doresc să fii protejat de o sănătate deplină sau, şi mai mult, o nouă concepţie şi poziţie să-ţi poată reda în totalitate sănătatea.

Adesea mi se pare că şi tu ştii cât de mult depinde de tine.
Lecţiile pe care le primim sunt din ce în ce mai grele. Lasă-le să ne înveţe.

Salut-o pe Gisèle, şi veniţi sau vino, dacă poţi!
Cu tot dragul, toate cele bune.

A ta,
Ingeborg
 

***

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 21.IX.1963

Dragă Ingeborg,
te-am invidiat foarte mult când am citit în ziar că ai fi în Rusia, mai ales datorită şederii în Petersburg. Dar, puţin după aceea, la sfârşitul lui august, am aflat de la Klaus Wagenbach, la Frankfurt, că nu e adevărat, că, în schimb, nu ţi-a mers deloc bine şi că tocmai ai ieşit din spital. - Atunci am vrut să te sun, dar nu aveai încă telefon.

Acum îţi scriu eu ţie, numai câteva rânduri, ca să te rog să-mi scrii şi tu câteva. Anunţă-mă cum îţi mai merge.
Am lăsat în urmă câţiva ani nu tocmai îmbucurători - "în urmă", cum se spune.

În săptămânile următoare îmi apare un nou volum de poezii; între timp, acolo s-au întreţesut diferite lucruri - ceea ce era ca şi programat -, am pornit pe un drum foarte "îndepărtat de artă". Documentul unei crize, dacă vrei - dar ce-ar fi poezia dacă n-ar fi şi asta, chiar la modul radical?

Deci scrie-mi, te rog, câteva rânduri.
Îţi doresc toate cele bune, Ingeborg.

Salutări călduroase.
Paul.