Singur printre români
Editura Paralela 45, 2009
*****
Vorbe şi bărbi
O nouă specie: bărbitorul
Ne apropiem de sfârşitul unei distincţii înainte destul de clară: aceea dintre vorbă şi barbă. Vrem-nu vrem, generaţii întregi au trăit cu conştiinţa implicită sau explicită a unei diferenţe între vorbire şi barbologie. Când cineva, de pildă vreun elev mai puţin conştiincios sau mai puţin talentat, era pus să redacteze o compunere sau un comentariu literar şi nu avea ce spune, recurgea în disperare de cauză la "bărbi". "Bărbile" aveau darul de a ascunde figura neştiutoare (sau a neştiinţei) celui în cauză. Câtă vreme erau îndeajuns de bine aşezate, bărbile puteau fi luate ca semne ale înţelepciunii (sau măcar ale predispoziţiei pentru cunoaştere a posesorului), în pofida proverbului latin.
De asemenea, bărbile puteau ascunde dezinteresul faţă de un subiect, la fel de bine cum puteau masca lipsa sau amânarea exprimării unui punct de vedere. Într-un cuvânt, când nu aveai nimic de spus, dar erai presat să spui ceva, soluţia optimă era reprezentată de înşirarea bărbilor. Barba, aşa cum îi arată şi asemănarea fonetică cu "vorba", uzează până la abuz de aparenţe terminologice. Deseori acestea sunt întrerupte de efecte comice involuntare, ca şi cum o barbă falsă ar cădea într-o parte fără ştirea impostorului: distorsionarea sau transcrierea greşită a unui concept specific, a unei sintagme consacrate, a numelui unui autor sau a titlului unei opere.
La acestea se adaugă efectele comice reprezentate de explicaţiile întru totul originale, fără nici cea mai mică legătură cu subiectul în cauză furnizate de autorul barbologiei (barbolog). Din aceste întâlniri ale unui fir de nisip de autentică ştiinţă cu scoica unei minţi scufundate într-un ocean de ignoranţă apar încântătoarele "perle". Putem citi astfel - de pildă în cadrul lucrărilor de bacalaureat la filosofie de unde şi preiau următoarele exemple - "impedimentul categoric" în loc de "imperativul categoric", "debito ergo cogito" în loc de "dubito...", "omul e o chestie gânditoare" în loc de pascaliana "trestie".
Cu sau fără perle, bărbile puteau fi întâlnite şi la un nivel mai înalt, în lucrări ştiinţifice, în norma de publicaţii cerută pentru avansarea universitarilor, în articolele cercetătorilor de institut, în manuale, în analele ştiinţifice (locul în care bărbile cresc sălbatic, neîngrijite, încâlcite şi pe care nimeni, nici măcar autorul, nu le mai poate descurca). Graniţele dintre vorbe şi bărbi sunt pe cale de dispariţie. Apare o specie nouă, aceea a "bărbitorilor", specialişti în "bărbe" sau, dacă preferaţi, în "vărbi". Verbul "a vorbi" s-a transformat pe nesimţite în verbul "a bărbi". Despre ce bărbesc bărbitorii? Despre tot şi despre toate, despre orice şi despre oricine, despre nimic şi despre nimicuri. De la căderea lui Adam până la căderea lui Saddham, de la politică până la fotbal, de la gastronomie până la astronomie totul intră în domeniul lor de competenţă. Nimic nu le scapă, cu condiţia să fie la ordinea zilei, să se fi întâmplat azi sau cel mult ieri, să se producă peste câteva ore sau cel mai târziu mâine. "Bărbirea" presupune o imediată pliere pe subiect, o aprofundare instantanee a temei la prima vedere, o scanare laser a problemei în discuţie.
Bărbitorul este un specialist ad-hoc, un expert spontan, un savant pe moment, un doctor momentaneus. Dacă hedoniştii trăiau clipa, bărbitorii gândesc clipa, în direct, pe fază, pocnind din degete. Iluminaţii de sub reflector produc revelaţii cu aceeaşi viteză cu care plămânii lor produc ventilaţii. Bărbitorul nu mai poate fi considerat drept un ageamiu, aşa cum era străbunul lui, autor de barbologii, nefiind în acelaşi timp nici un specialist în sensul vechi al cuvântului. El nu ştie nimic despre subiect înainte ca acesta să apară pe prima pagină a ziarelor, pe fluxul de ştiri al agenţiilor de presă sau pe ecranele televizoarelor. Însă de îndată ce a apărut, el devine în mai puţin de cinci minute ultradocumentat, stăpân pe terminologie şi pe ultimele descoperiri în domeniu, putând chiar furniza în premieră absolută detalii şi noutăţi semnificative. Judecăţile lui aproape că nu mai lasă loc altora, atât sunt de vaste, nuanţate, aproape atotcuprinzătoare. Asocierile, figurile de stil folosite, verdictele date sunt atât de nimerite şi de elaborate încât chiar "expertiza" sau "analiza" bărbitorului devin ştiri sau se lipesc de faptul comentat aşa de tare că nu mai poţi încerca să le desprinzi de pe el fără să-l ştirbeşti, să-l ciunteşti, să-l tai, să-l distrugi.
Bărbitorul (care stă deci şi pentru vorbitor şi pentru gânditor, neputându-se gândire fără vorbire) este un erudit în expectativă. Oricând şi privitor la orice el poate avea ceva esenţial de spus. Lumea îl şi ştie ca atare, este solicitat de fiecare dată când o noutate brăzdează cerul plictiselii noastre, fie că e vorba de un O.Z.N. sau de un foc de artificii. Îmi imaginez că toţi bărbitorii zilelor noastre au un număr de urgenţă, format din trei cifre, asemănător serviciilor de urgenţă, la care pot fi contactaţi în orice moment pentru a ne descarcera, reanima, salva din coma în care ne-a adus coliziunea dintre ignoranţa noastră şi insolitul faptului pe care singuri nu-l putem asimila.
Despre un singur lucru bărbitorul nu poate să bărbească: despre tăcere. Tăcerea este duşmanul lui de moarte pentru că dacă s-ar afla că sunt lucruri despre care trebuie să se tacă şi că sunt lucruri care nu pot fi în nici un fel rostite, dacă s-ar afla că înţelegerea înseamnă o îndelungată şi răbdătoare ascultare, adică un exerciţiu pe termen nedefinit al tăcerii, dacă în sfârşit s-ar şti că adevărul este abia tangenţial cu rostirea şi contradictoriu cu răstirea, atunci bărbitorilor nu le-ar mai rămâne decât să trăncănească de unii singuri, gesticulând aprig, colindând străzile şi adresându-se peripatetic atomilor şi vidului - de nedeosebit de oratorii rătăciţi ai marilor oraşe.
***
"Zi mersi!"
Sau despre conştiinţa vinovată la români
Există un pesimism românesc, un soi de ursuzenie fără leac, o mohorâre structurală, o umoare neagră etnică. Posomoreala, acreala, dezgustul, plictiseala de toate şi de tot, văicăreala se îmbină, se împletesc şi se contopesc cu luarea peste picior, băşcălia, punerea gratuită sub semnul întrebării a orice şi a oricui. Mediul românesc este un mediu acid care dizolvă totul, macerează, face să coclească. Aici, ipostaza conştiinţei încărcate, vinovate, despre care vorbea Nietzsche este singura formă de conştiinţă pe care părinţii, şcoala, societatea o acceptă, o încurajează să existe şi să se dezvolte. Ei i se adresează, cu ea se lucrează, ea este nucleul în jurul căruia se organizează eul.
Cei dintâi paşi ai copilului sunt imediat corectaţi dacă sunt prea siguri, prea cutezători, prea îndrăzneţi. Mersul trebuie să fie şovăitor, precaut, cu paşi adăugaţi. După cum la chinezi idealul de frumuseţe feminină impunea ca picioarele fetiţelor să fie strânse în încălţări cât mai strâmte pentru a le împiedica să se dezvolte normal, la fel se pun şi la noi piedici mersului firesc dintr-o valorizare tradiţională a poticnirii. Într-un caz, rezultatul obţinut era o hidoasă stâlcire a membrelor inferioare care ascunse în pantofiori minusculi atingeau aparent şi contra naturii scopul propus, în celălalt, rezultatul este un înfiorător complex de inferioritate şi o autoculpabilizare maladivă care sunt îmbrăcate în "frumosul" port tradiţional românesc al cuminţeniei, al timidităţii, al "respectului", al sfioşeniei, al ruşinii. În acest context frica este, cum altfel, un sentiment pozitiv.
Găsim în România o întreagă pedagogie a fricii, iar educarea fricii se întinde de la cele mai timpurii vârste până la cele mai înaintate. Este o formare continuă, o perfecţionare pe tot parcursul vieţii, cu specializări, direcţii, cursuri, module şi stagii luxuriant ramificate. Competenţa astfel obţinută - niciodată completă - este frica nedefinită, frica totală şi indicibilă, frica nespecificată, frica fără obiect, frica permanentă. În prima jumătate a veacului trecut, Martin Heidegger făcea o distincţie importantă între frică (Furcht) şi teamă (Angst). Frica are, spunea filosoful german, tot timpul o direcţie şi un motiv al ei, un obiect, spre deosebire de teamă care e nedefinită şi fără obiect. Atunci când mi-e frică, mi-e frică de ceva anume, de un câine sau de un necunoscut care se apropie în întuneric, dar atunci când mă tem - nu mă tem propriu-zis de nimic sau mai precis mă tem de nimic. Frica este determinată, teama este nedeterminată. Frica este "fizică", teama este metafizică. Frica este reacţia Vieţii în faţa Morţii, teama este reacţia Fiinţei în faţa Nimicului.
Frica aceasta românească împrumută însă, oricât de paradoxal ar suna, în acelaşi timp din culoarea vie a primejdiei şi din nuanţa insesizabilă a anxietăţii. Fiind învăţat să-mi fie frică de tot şi de toate, sfârşesc în a nu mai şti de ce şi pentru ce mi-e frică. Fiind un Proteu al românilor, îmbrăcând orice formă şi primind orice conţinut, acest tip de frică şterge graniţele dintre moarte şi nimic, dintre viaţă şi fiinţă, dintre definit şi indeterminat. Înveţi să-ţi fie frică de răceală, de gripă, de boală în general, de moarte, dar în egală măsură şi de lege, de autoritate, de stat. Ţi-e frică să nu-ţi pierzi locul de muncă şi să nu te prade hoţii. Ţi-e frică de şefi, de felul în care eşti privit, de antipatii şi de simpatii, de întâlniri neaşteptate, de cele văzute şi de cele nevăzute. Ţi-e frică de Dumnezeu şi de diavol, de bine şi de rău. Ţi-e frică să nu faci ceva greşit, să nu spui ceva nelalocul lui, să nu scrii vreo prostie. Ţi-e frică de propriile succese, de înavuţire, dar şi de eşecuri şi de sărăcie. Ţi-e frică de concurenţă, dar şi de invidiile celor pe care i-ai putea frustra prin urcarea pe podium. Ţi-e frică de dictatură, dar şi de democraţie, de opresiune ca şi de libertate. Ţi-e frică în cele din urmă de tine însuţi şi de cei apropiaţi. Ţi-e frică de străini şi de rude, de propriii părinţi ca şi de propriii copii.
Nu e deloc întâmplător că în limba română nu există nici o diferenţă între "frică" şi "teamă". Poţi spune la fel de bine că ţi-e frică să nu te muşte acel câine şi că ţi-e teamă că acel câine o să te muşte. Între frica de necunoscut şi teama de necunoscut nu există de asemenea nicio diferenţă. Nici între frica şi teama de Dumnezeu. Iar termeni precum angoasă sau anxietate au rămas încă neintegraţi în limba naturală, forjaţi cum au fost după alţii proveniţi din alte limbi şi alte sensibilităţi. Motivele fricii sunt ubicue, imprevizibile şi tocmai de aceea frica însăşi rămâne totală şi indeterminată.
Cum ar putea fi altfel când de la primii paşi eşti învăţat că poţi cădea, când primele elanuri sunt învelite şi învăluite în păturile groase ale posomorelii şi indispoziţiei celor din jur, când entuziasmul e privit cu un zâmbet batjocoritor, iar proiectele sunt întâmpinate cu avertismente? Cum ar putea fi altfel în ţara ofului şi vaiului, în ţara în care nimeni nu e în stare să se bucure nici de el însuşi, nici de copiii săi, în ţara în care rictusurile şi grimasele sunt de o varietate extremă, în ţara în care felicitările sunt adresate - atunci când sunt adresate - din vârful buzelor, plescăit, scurt şi cu acreală, iar reproşurile şi invectivele îţi sunt aduse clar şi răspicat, cu toată gura şi sunt repetate până la exces, atunci când nu sunt strigate de crainic în bătaia tobei? Cum să se întâmple altfel în ţara în care părinţii îşi ofensează copiii, îi învinovăţesc continuu, îi descurajează, îi fac să se simtă mici, foarte mici, mai mici decât picioarele chinezoaicelor din trecut, mici în raport cu o înţelepciune absconsă ale cărei singure semne sunt întoarcerea fundului şi sintagma oraculară "nu e bine"?
Copilul trebuie să ştie de frică - e o vorbă din popor -, de frică pur şi simplu, nu se ştie de ce şi pentru ce, copilul care ştie de frică este mai bun decât acela care nu ştie de frică. Copilul îndrăzneţ este mai rău decât acela "ruşinos ca o fată mare". Copilul excepţional moare mai repede decât cel normal. Copilul nu trebuie să facă ce vrea el, copilul trebuie să facă ce i se spune. Toate acestea se întipăresc adânc în mintea şi în sufletul viitorului adult care ştie că oricând poate să greşească şi de aceea nu va face mai nimic, din teama sau frica de a nu greşi. Aşa sunt crescuţi copiii şi nu doar că sunt crescuţi, dar modul de raportare al părinţilor rămâne neschimbat chiar şi atunci când progenitura este ea însăşi progenitoare. Părinţii sunt incapabili să treacă de la statutul de părinţi de copii la părinţi de fii şi fiice.
Rolul părinţilor va fi jucat mai târziu de societate, de instituţiile statului, de autorităţi. Când te prezinţi în faţa unui ghişeu, în faţa unui medic, în faţa unui şef, în faţa unei instanţe, te simţi brusc, inexplicabil şi inevitabil, vinovat. Nu ştii de ce şi pentru ce dar te simţi vinovat când ceri o adeverinţă sau când aştepţi o diplomă, când aştepţi să ţi se facă dreptate sau ca un medic să te facă bine. Şi cum sentimentul de vinovăţie, de neajutorare, de dependenţă creşte odată cu aşteptarea pe care eşti cu orice ocazie pus să o suporţi, efectul este garantat: cu cât eşti mai mult pus să aştepţi, cu atât infantilizarea îşi atinge mai mult scopul, cu atât simţi că nu meriţi ceea ce aştepţi, cu atât mai mic te faci. Un Joseph K. român nu ar încerca nicio clipă să-şi dovedească inocenţa, el s-ar simţi din primele ore ale conştiinţei de sine vinovat. Să ne mai mirăm că un Cioran s-a simţit întreaga viaţă un Raskolnikov care nu a comis nici o crimă?
P.S.: De multe ori, aici, în România, am avut sentimentul că exist ilicit, că însăşi existenţa mea este un act de corupţie. Am avut tot timpul senzaţia că despre mine se pot afla lucruri terifiante, că oricând pot fi "dat în gât cu ceva", că secretele unui dosărel pândesc - neştiute doar câtă vreme eu însumi rămân neştiut, "în banca mea" - din umbra unui trecut ruşinos. Indiferent de cât de mizerabile au fost condiţiile de trai, trebuia să zic "mersi". "Zi mersi!", asta îmi răsuna în urechi oricând voiam să mă plâng de salariu, de spitale, de lipsa de respect a celor din jur, de sărăcie. Zi mersi că ai şi cât ai, zi mersi că ai unde lucra (alţii nu au), zi mersi că ai beneficiat de tratament medical, zi mersi că trăieşti şi că ai ce mânca. Altfel spus: zi mersi şi pentru atât. De fapt, nu meriţi nici asta, ai putea - pe drept cuvânt - primi şi mai puţin decât atât, trebuie să fii recunoscător oricât de puţin ţi s-ar da şi oricât de mizerabil ai trăi. Pentru că nu meriţi nimic. Sau dacă meriţi ceva, atunci meriţi o pedeapsă, o săpuneală, un duş rece, un reproş, o tragere de urechi, un şut în fund. Zi mersi că n-o păţeşti! Zi mersi că n-o mierleşti!
Citiţi întreg volumul în format electronic aici.