Oraşul borcanelor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


De data aceasta, Islanda este scena unui roman poliţist cu intrigă ramificată...

Atunci când un septuagenar solitar este ucis în apartamentul său din Reykjavík, cazul este predat inspectorului-şef Erlendur Sveinsson, un detectiv foarte competent, tăcut, ursuz şi cu umor sec, folosind metode dintre cele mai inedite. El este un veteran al poliţiei din Reykjavik, are în jur de 50 de ani, este divorţat de mult şi are doi copii, ambii dependenţi de droguri într-un grad mai mare sau mai mic. Rutina lui de burlac ancorat exclusiv în viaţa profesională este zdruncinată atât de secretele murdare pe care le descoperă de-a lungul anchetei, cât şi de încălzirea treptată a relaţiilor - iniţial tensionate la maximum - cu fiica lui, Eva Lind, care apare şi dispare în mod capricios din viaţa lui. Un copil devenit femeie, care afişează o atitudine rebelă şi sfidătoare: nimic altceva decât un strigăt de ajutor, de fapt!

Unicele indicii găsite la locul faptei sunt un bilet criptic lăsat de criminal şi o fotografie cu mormântul unei fetiţe. Inspectorul Erlendur descoperă că, în urmă cu mulţi ani, victima a fost acuzată de un delict nerezolvat, un viol, însă n-a fost condamnată niciodată. S-a întors oare trecutul să-l bântuie pe acest bătrân? Pe măsură ce redeschide acest caz vechi, Erlendur găseşte dovezi neobişnuite care îl duc spre secrete mult mai adânci decât uciderea bătrânului Holberg. "Oraşul Borcanelor" este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetare genetică. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, Erlendur găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii.

O poveste puternică, prima parte a unui serial poliţist care s-a bucurat de succes în lumea întreagă, dar şi un palpitant thriller psihologic.

"O lectură care te cutremură." (The Times)

"Roman întunecat, a cărui poveste ajunge să te bântuie, cu un protagonist care cercetează o crimă şi ajunge să-şi descopere propria umanitate. Finalul emoţionant m-a luat pe neaşteptate şi m-a impresionat cum puţine romane poliţiste o fac." (The Boston Globe)

"Erlendur este un inspector dat naibii." (Minneapolis Star-Tribune)

"Într-o manieră inedită, Indridason nu ridică doar problema paternităţii într-o naţiune mică, ci şi chestiuni de interes mai larg, cum ar fi utilizarea informaţiei genetice. Romanul culminează cu un final care se dovedeşte nespus de tulbură tor." (Time Out London)

"Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă." (The Independent)

Arnaldur Indridason s-a născut în 1961 la Reykjavik. A lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film în Islanda. Oraşul Borcanelor, primul său roman, a câştigat Nordic Crime Novel Award. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi al doilea roman al său, Silence of the Grave, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award. Ambele cărţi fac parte dintr-o serie de 10 romane care îl au ca personaj principal pe detectivul Erlendur. Seria Erlendur este publicată în peste 26 de ţări.


Autorul de romane poliţiste Ian Rankin spunea că, dacă vrei să afli ceva despre o ţară, trebuie să-i citeşti romanele poliţiste. Nu altfel stau lucrurile când vine vorba de Islanda, o ţară mică, rece, dar cu un public înfierbântat de toate genurile literare.

În 2003, Arnaldur Indridason a avut cinci cărţi în topul celor mai bine vândute titluri din Islanda, performanţă care a depăşit-o şi pe aceea a lui J.K. Rowling. În 2004, el a vândut 100.000 de exemplare din seria poliţistă Crimele din Reykjavik. Ceea ce înseamnă că o treime din populaţia Islandei i-a cumpărat cel puţin o carte. În acelaşi an, romanele sale au ocupat şapte din cele zece poziţii într-un top al celor mai împrumutate cărţi de la Biblioteca Municipală din Reykjavik. "Cărţile contează enorm de mult în Islanda", declară public Arnaldur Indridason.

Publicat deja în 36 de ţări, Indridason a studiat istoria, apoi a scris cronică de film la cotidianul Morgunbladid. Mărturiseşte că nu doar filmele bune, ci şi cele proaste îţi pot da lecţii preţioase în cariera de scriitor, aşa încât experienţa de cinefil i-a influenţat în mod considerabil scrisul. A făcut cronică de film vreme de 20 de ani şi regizorul lui preferat e Alfred Hitchcock, de la care speră ca a împrumutat acel "amestec de umor şi groază" care l-a făcut celebru. Romanele sale au ceva cinematografic, fără îndoială, în ritm şi construcţia impecabilă, însă depăşesc stadiul de simple produse de entertainment. La tiparul genului consacrat de Agatha Christie şi Conan Doyle, prozatorul islandez a adăugat un decor exotic, un stil epurat de podoabe stilistice şi un umor rafinat. Totul e făcut cu economie de mijloace şi de cuvinte, iar autorul recunoaşte că a învăţat asta citind minunatele saga islandeze. "Aceste saga nu folosesc două cuvinte unde e nevoie doar de unul, şi eu am preluat această idee şi am aplicat-o. Dacă descrii nişte lucruri, fă-o cât mai simplu, spune ce ai de spus şi mergi mai departe cu povestea. Nu opri niciodată povestea".

Fiu al unui important scriitor islandez, Indridi G. Thorsteinsson, Arnaldur a auzit de mic copil în casă ţăcănitul maşinii de scris. Prin urmare, nu l-a prea interesat scrisul, nevrând să continue astfel o "afacere de familie". N-a rezistat însă tentaţiei, şi la 35 de ani s-a dedicat scrisului, abordând un gen considerat minor în Islanda: romanul poliţist. În mai puţin de zece ani, creatorul faimosului detectiv Erlendur Sveinsson a devenit unul dintre cei mai faimoşi şi mai bine vânduţi scriitori islandezi în viaţă.

"Când am început să scriu, oamenii mi-au spus că nu am despre ce să scriu, pentru că nu se întâmplă nimic în Islanda. Oamenii nu se împuşcă aici, că nu e Los Angeles. Dar s-a dovedit că există multe de povestit şi aici. Ce n-au înţeles ei e că literatura poliţistă înseamnă mult mai mult decât o crimă", declară Arnaldur Indridason.

(Elena Mironescu)


Sigurdur Óli se întreba cum să formuleze întrebarea. Avea o listă cu numele a zece femei care locuiseră în Húsavík înainte şi după 1960, însă se mutaseră de atunci la Reykjavík. Două de pe listă erau moarte. Două nu avuseseră copii niciodată. Restul de şase deveniseră toate mame în perioada când era posibil să fi avut loc violul. Sigurdur Óli se îndrepta acum către prima femeie. Locuia în Barmahlíd. Divorţată. Avea trei fii adulţi.

Însă cum trebuia să pună întrebarea acestor femei vârstnice? "Scuzaţi-mă, doamnă, sunt de la poliţie şi am fost trimis să vă întreb dacă aţi fost vreodată violată în Húsavík când locuiaţi acolo". Dezbătuse problema asta cu Elínborg, care avea o listă cu numele a altor zece femei, însă ea nu vedea unde anume era problema.

Sigurdur Óli considera operaţiunea asta lansată de Erlendur drept una inutilă. Chiar dacă se întâmpla ca Ellidi să spună adevărul, iar momentul şi locul se potriveau şi ei găseau în cele din urmă femeia după o îndelungă căutare, ce anume garanta că ea ar dori să vorbească despre viol? Păstrase tăcerea în legătură cu acest lucru toată viaţa. De ce ar vorbi despre asta tocmai acum? Tot ce putea spune, atunci când Sigurdur Óli sau oricare din cei cinci detectivi care aveau aceeaşi listă aveau să-i bată la uşă, era "nu", iar ei nu ar putea spune mai mult decât "ne pare rău că v-am deranjat". Chiar dacă, într-adevăr, găseau femeia, nu era nicio garanţie că ea avusese un copil în urma violului.
- E o chestiune sensibilă, ar trebui să-ţi foloseşti talentul psihologic, spusese Erlendur atunci când Sigurdur Óli încercase să discute cu el această problemă. Încearcă să le intri în casă, aşază-te, acceptă o cafea, pălăvrăgeşte, bârfeşte puţin.
- Psihologie! pufni Sigurdur Óli când ieşi din maşina lui în Barmahlíd şi se gândi la partenera lui de viaţă, Bergthóra.

Nu ştia cum să folosească psihologia nici măcar în cazul ei. Se cunoscuseră în nişte circumstanţe neobişnuite cu câţiva ani înainte, atunci când Bergthóra era martoră într-un caz dificil şi după o scurtă poveste de dragoste se hotărâseră să se mute împreună. Se dovedi că se potriveau, aveau preocupări similare şi amândoi voiau să-şi facă un cămin frumos unul altuia, cu mobilier exclusivist şi objets d'art, şi având amândoi o situaţie materială bună. Se sărutau întotdeauna când se întâlneau după o zi lungă de muncă. Îşi făceau unul altuia mici cadouri. Deschideau chiar şi o sticlă de vin. Uneori făceau dragoste imediat când se întorceau acasă de la muncă, însă în ultimul timp asta se întâmplase de puţine ori.

Momentul dificil fusese după ce ea îi dăruise o pereche de cizme finlandeze de cauciuc foarte comune, ca dar de ziua lui. El încercase să radieze de bucurie, însă expresia de dezamăgire îi rămase pe chip prea mult timp, iar ea văzuse că ceva era în neregulă. Când el îi zâmbi în cele din urmă, era ceva fals.
- Pentru că nu aveai aşa ceva, spusese ea.
- Nu am mai avut cizme de cauciuc de când aveam... zece ani, zisese el.
- Şi nu-ţi plac?
- Cred că sunt extraordinare, replicase Sigurdur Óli, ştiind că nu răspunsese la întrebare.

Şi ea o ştia.
- Nu, pe bune, adăugase el şi îşi dădea seama că îşi săpase deja groapa. E un cadou extraordinar.
- Nu-ţi plac, spusese ea morocănoasă.
- Ba sigur că-mi plac, zisese el, în continuare complet pierdut pentru că nu putea să nu se gândească la faptul că el îi dăruise de ziua ei un ceas-brăţară de treizeci de mii de coroane, îl cumpărase după ce explorase timp de o săptămână peste tot în oraş şi discutase cu ceasornicari despre mărci, despre placare cu aur, mecanisme, curele, rezistenţă la apă, Elveţia şi ceasuri cu cuc. Îşi pusese în aplicare toate talentele lui de detectiv ca să găsească ceasul potrivit, îl găsise în cele din urmă, iar ea fusese în extaz, bucuria şi încântarea ei fuseseră reale.

Apoi rămăsese în faţa ei cu zâmbetul îngheţat pe chip şi încercase să pretindă că era încântat la culme, însă pur şi simplu nu putea să o facă cu toată convingerea.
- Psihologie? pufni iar Sigurdur Óli.

Sună la sonerie în momentul în care ajunse în faţa uşii primei doamne pe care o vizita în Barmahlíd şi puse întrebarea cu cât de multă profunzime psihologică putu, însă eşuă în mod lamentabil. Înainte de a-şi da seama, fiind într-o stare de mare agitaţie o întrebase pe femeia de pe palier dacă era posibil să fi fost violată.
- Despre ce dracu' vorbeşti? zise doamna, machiată excesiv, cu multe inele pe degete şi o expresie feroce care nu prea părea să se domolească. Cine eşti? Eşti vreun pervers sau ce?
- Nu sunt, vă rog să mă iertaţi, zise Sigurdur Óli şi coborî scările într-o fracţiune de secundă.


Elínborg avu mai mult noroc, din moment ce era cu mintea la treaba ei şi nu-i era jenă să stea la palavre cu oamenii pentru a le câştiga încrederea. Specialitatea ei era gătitul, era o gospodină competentă şi extrem de interesată de ce făcea şi nu avea probleme în a găsi subiecte de discuţie. Dacă se ivea ocazia ar fi întrebat ce era acea aromă minunată care venea din bucătărie şi chiar şi cei care nu trăiseră cu altceva în afară de floricele de porumb în ultima săptămână aveau să o poftească cu drag înăuntru.

Stătea în camera de zi a unui apartament aflat la subsol în Breidholt şi acceptase o ceaşcă de cafea de la o doamnă din Húsavík, văduvă de mulţi ani deja, şi mamă a doi copii adulţi. Numele ei era Sigurlaug şi era ultima de pe lista lui Elínborg. Îi venise uşor să formuleze întrebarea delicată şi le rugase pe cele cu care vorbise să o contacteze dacă auzeau ceva în cercul lor, bârfe din Húsavík dacă altceva mai bun nu era.
-... şi de aceea căutăm o femeie de vârsta dumneavoastră, din Húsavík, care e posibil să-l fi cunoscut pe Holberg în acea perioadă şi chiar să fi avut ceva probleme cu el.
- Nu-mi amintesc de cineva pe nume Holberg din Húsavík, zise femeia. La ce fel de probleme vă referiţi?
- Holberg a stat în Húsavík o scurtă perioadă de timp, zise Elínborg. Deci nu e neapărat necesar să vă amintiţi ceva în legătură cu el. Nu a locuit niciodată aici. Şi e vorba despre o agresiune fizică. Ştim că a atacat o femeie din oraş cu câteva decenii înainte şi încercăm să o localizăm.
- Chestiunea asta trebuie să se afle în rapoartele poliţiei.
- Agresiunea nu a fost raportată niciodată.
- Ce fel de agresiune?
- Viol.

Femeia duse instinctiv mâna la gură şi făcu ochii cât cepele.
- Doamne-Dumnezeule! zise ea. Nu ştiu nimic în legătură cu asta. Viol! Doamne! Nu am auzit niciodată de nimic de genul ăsta.
- Nu, se pare că a fost un secret bine păstrat, zise Elínborg.

Evită cu multă abilitate să răspundă la întrebările femeii care voia să cunoască detaliile, şi spuse că fuseseră mai degrabă nişte anchete preliminarii şi nimic altceva decât nişte zvonuri.
- Mă întrebam, zise ea apoi, dacă ştiţi pe cineva care e posibil să cunoască această chestiune.

Femeia dădu numele altor două prietene din Húsavík şi zise că ele nu ratau niciodată nicio bârfă. Elínborg notă numele respective, mai zăbovi ceva vreme pentru a nu fi nepoliticoasă, şi apoi plecă.


Erlendur avea o tăietură pe frunte peste care pusese un plasture. Unul din vizitatorii lui din noaptea trecută fusese scos din circulaţie, după ce Erlendur îi trântise uşa peste genunchi şi îl doborâse la podea. Celălalt rămăsese zgâindu-se uluit la tratamentul primit de tovarăşul lui până ce ultimul lucru pe care îl ştiu fu că Erlendur se repezea la el pe palier şi îl împingea, fără să se clintească măcar o clipă, cu spatele pe scări. Reuşise să apuce balustrada şi să evite astfel să cadă pe spate până jos. Nu-i trecuse prin minte să se năpustească la Erlendur care stătea în capul scărilor, cu fruntea umflată şi plină de vânătăi; se uită o clipă la tovarăşul său care zăcea întins pe podea şi urla de durere, apoi din nou la Erlendur, şi hotărî să şteargă putina. Nu avea mai mult de douăzeci de ani.

Erlendur telefonă la salvare şi, în timp ce aştepta să vină, află ce voiau bărbaţii aceia de la Eva Lind. Bărbatul şovăi la început, însă în momentul în care Erlendur se oferi să se uite la genunchiul lui deveni imediat mai vorbăreţ. Erau recuperatori. Eva Lind datora atât bani cât şi droguri unui bărbat despre care Erlendur nu mai auzise niciodată.

Erlendur nu dădu nimănui explicaţii în legătură cu plasturele când se duse a doua zi la lucru, şi nimeni nu îndrăzni să-l întrebe despre asta. Uşa aproape că-l dărâmase când ricoşase din piciorul recuperatorului şi îl lovise în cap. Fruntea îl durea încă, era neliniştit în legătură cu Eva Lind şi nu reuşise să doarmă prea mult în acea noapte, moţăise în fotoliu din când în când sperând ca fiica lui să se întoarcă înainte ca situaţia să-i scape în totalitate de sub control. Rămase în biroul destul timp ca să afle că Grétar avusese o soră şi că mama lui era încă în viaţă, şi stătea la azilul pentru bătrâni din Grund.

După cum îi spusese lui Marion Briem, nu îl căuta pe Grétar mai mult decât pe fata pierdută din Gardabaer, însă nu credea că ar fi rău să ştie mai multe despre el. Grétar fusese la petrecere în noaptea în care Kolbrún fusese violată. Poate păstrase o amintire în legătură cu acea noapte, un amănunt răzleţ pe care îl putea scoate la iveală. Nu se aştepta să descopere nimic nou în legătură cu dispariţia lui, în ceea ce-l privea pe el, Grétar se putea odihni în pace, însă era interesat de persoane dispărute de mult timp. În spatele fiecărei dispariţii era o poveste de groază, însă în mintea lui era şi ceva contrariant în legătură cu oamenii care dispăreau fără urmă şi fără ca nimeni să ştie de ce.

Mama lui Grétar avea nouăzeci de ani şi era oarbă. Erlendur vorbi puţin cu directorul instituţiei respective, care cu greu îşi putea lua ochii de la fruntea lui şi îi spuse că Theodóra era una din cele mai bătrâne şi mai vechi rezidente de acolo, o membră perfectă a comunităţii din toate punctele de vedere, iubită şi admirată de personal şi de toată lumea.

Erlendur fu poftit să o vadă pe Theodóra şi îi fu prezentat. Bătrâna stătea într-un scaun cu rotile, îmbrăcată cu un capot şi învelită cu o pătură de lână, părul ei lung şi cenuşiu atârna pe spatele scaunului cu rotile, trupul îi era cocârjat, mâinile osoase şi chipul plăcut. Erau puţine obiecte personale acolo. O fotografie înrămată a lui John F. Kennedy stătea agăţată deasupra patului. Erlendur se aşeză într-un fotoliu în faţa ei, privi în ochii care nu mai puteau vedea şi zise că voia să vorbească cu ea despre Grétar. Auzul ei părea să fie bun şi mintea ascuţită. Nu arătă nici urmă de surprindere, ci ajunse direct la subiect. Erlendur îşi putea da seama că ea era din Skagafjördur. Vorbea cu un puternic accent nordic.
- Grétar al meu nu a fost un copil perfect, zise ea. Ca să vă spun adevărul, a fost un nenorocit. Nu ştiu de unde a moştenit asta. Un nenorocit de doi bani. Umbla cu alţi nenorociţi, pierde-vară, lepădături cei mai mulţi dintre ei. L-aţi găsit?
- Nu, zise Erlendur. Unul dintre prietenii lui a fost omorât de curând. Holberg. Poate aţi auzit despre asta.
- Nu ştiam. A fost lichidat, spuneţi?

Erlendur fu amuzat şi pentru prima oară după mult timp găsi un motiv să zâmbească.
- Acasă la el. Obişnuiau să lucreze împreună pe vremuri, Holberg şi fiul dumneavoastră. La Autoritatea pentru Porturi şi Faruri.
- L-am văzut pe Grétar pentru ultima oară, şi pe atunci aveam încă o vedere bună, când a venit acasă în aceeaşi vară cu festivalul naţional şi mi-a furat nişte bani din geantă şi nişte argintărie. Nu am aflat de asta decât după ce plecase, iar banii dispăruseră. Şi apoi a dispărut şi Grétar. De parcă fusese şi el răpit. Ştiţi cine l-a răpit?
- Nu, zise Erlendur. Ştiţi ce punea la cale înainte de a dispărea? Cu cine ţinea legătura?
- N-am idee, spuse bătrâna. Nu am ştiut niciodată ce punea Grétar la cale. V-am spus asta la momentul respectiv.
- Ştiaţi că făcea fotografii?
- Da. Făcea fotografii. Făcea mereu fotografii. Nu ştiu de ce. Mi-a spus o dată că fotografiile sunt oglinda timpului, însă nu aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea.
- Nu era oare o chestie puţin cam pretenţioasă pentru Grétar?
- Nu l-am auzit niciodată vorbind astfel.
- Ultima lui adresă a fost pe Bergstadastraeti unde a închiriat o cameră. Ştiţi ce s-a întâmplat cu bunurile lui, cu camera foto şi cu filmele, ştiţi asta?
- Poate ştie Klara, zise Theodóra. Fiica mea. Ea a făcut curat în camera lui. A aruncat tot gunoiul ăla, cred.

Erlendur se ridică, iar ea îi urmă mişcarea cu capul. El îi mulţumi, îi spuse că îi fusese de foarte mare ajutor şi vru să o laude pentru cât de bine arăta şi pentru cât de lucidă îi era mintea, însă nu o făcu. Nu voia să o trateze de sus. Privi la peretele de deasupra patului ei, la fotografia lui Kennedy şi nu se putu abţine să nu o întrebe.
- De ce aveţi o fotografie de-a lui Kennedy deasupra patului? zise el, privind în ochii ei lipsiţi de expresie.
- Oh, oftă Theodóra, eram atât de îndrăgostită de el atunci când trăia.


Trupurile zăceau unul lângă altul pe lespezile reci la morga din Barónsstígur. Erlendur încercă să nu se gândească la felul cum îi adusese împreună pe tatăl şi pe fiica lui. Fusese deja făcută o autopsie şi nişte teste pe trupul lui Holberg, însă aşteptau mai multe studii care aveau să scoată în evidenţă nişte afecţiuni genetice şi dacă el era înrudit cu Audur. Erlendur observă că degetele cadavrului erau negre. I se luaseră amprentele. Trupul lui Audur zăcea înfăşurat într-o pânză albă pe o masă lângă Holberg. Era încă neatinsă.

Erlendur nu-l cunoştea pe patolog şi îl văzuse de puţine ori. Acesta era înalt, cu nişte mâini mari. Purta mănuşi subţiri de plastic, un şorţ alb legat la spate peste un halat verde şi pantaloni verzi din acelaşi material. Avea o mască de tifon peste gură, o bonetă albastră din plastic pe cap şi pantofi sport albi.

Erlendur fusese destul de des la morgă înainte şi se simţea la fel de rău şi aici. Mirosul de moarte îi umplea simţurile şi i se impregna în haine, mirosul de formol, agenţi sterilizatori şi duhoarea oribilă de trupuri moarte care fuseseră deschise. Lămpi fluorescente puternice erau suspendate din tavan, aruncând o lumină albă şi pură în camera fără ferestre. Pe podea erau lespezi albe şi mari şi pereţii erau parţial acoperiţi cu faianţă, jumătatea de sus era dată cu o vopsea albă plastifiată. Lipite de pereţi stăteau mese cu microscoape şi alt echipament ştiinţific. Pe pereţi erau multe dulapuri, unele cu uşi de sticlă, dezvăluind instrumente şi borcane care depăşeau puterea de înţelegere a lui Erlendur. Cu toate astea, înţelegea rolul scalpelelor, cleştilor şi fierăstraielor care stăteau împrăştiate pe un rând îngrijit pe o masă lungă de instrumente.

Erlendur observă un cartonaş îmbibat cu parfum ce atârna de o lampă fluorescentă deasupra uneia din cele două mese de lucru. Avea imprimat pe el o fată în bikini roşii alergând de-a lungul unei plaje cu nisip alb. Pe una din mese era şi un casetofon şi mai multe casete lângă el. Se auzea muzică clasică. Mahler, gândi Erlendur. Prânzul patologului se afla pe o masă lângă unul dintre microscoape.
- A încetat să mai emane miros cu mult timp în urmă, însă corpul ei e încă în formă, zise patologul şi privi către Erlendur, care stătea lângă uşă de parcă se întreba dacă să intre sau nu în camera luminoasă plină de moarte şi descompunere.
- Poftim? zise Erlendur, incapabil să-şi ia ochii de la grămada de pânză albă.

Era un ton de anticipaţie voioasă în vocea patologului pe care nu o putea înţelege.
- Mă refer la fata în bikini, zise patologul încuviinţând din cap către cartonaşul mirositor. Trebuie să cumpăr unul nou. Probabil că nu te obişnuieşti niciodată cu mirosul. Intră, te rog. Nu-ţi fie teamă. E doar carne.

Flutură bisturiul pe deasupra trupului lui Holberg.
- Nu e suflet, nu e viaţă, doar o carcasă de carne. Crezi în fantome?
- Poftim? zise Erlendur din nou.
- Crezi că sufletele lor ne privesc? Crezi că zboară prin cameră pe aici sau crezi că şi-au găsit lăcaşul într-un alt trup? Că s-au reîncarnat. Crezi în viaţa de după moarte?
- Nu, nu cred, replică Erlendur.
- Bărbatul ăsta a murit după ce a fost lovit cu putere în cap, lovitură care i-a perforat scalpul, i-a zdrobit cutia craniană şi i-a străpuns creierul. Mie mi se pare că persoana care l-a lovit a stat în faţa lui. Şi e posibil chiar să se fi privit în ochi. Atacatorul e probabil dreptaci, rana e pe partea stângă. Şi e într-o formă fizică bună, vreun tânăr sau de vârstă medie cel mult, nu prea cred că e femeie, doar dacă nu cumva a făcut ceva muncă fizică. Lovitura l-a omorât aproape instantaneu. Probabil că a văzut tunelul şi luminile strălucitoare.
- E mai probabil să o fi apucat pe cealaltă rută, zise Erlendur.
- Bun. Intestinele sunt aproape goale, resturi de ouă şi cafea, rectul e plin. Suferea, dacă acesta nu e un cuvânt prea tare, de constipaţie. Nu e un lucru neobişnuit la vârsta asta. Înţeleg că nu a reclamat nimeni trupul, deci am cerut permisiunea de a fi folosit în scopuri didactice. Ce părere ai de asta?
- Deci e mai folositor mort decât viu?

Patologul se uită la Erlendur, se duse până la masă, luă o bucată roşie de carne de pe o tăviţă de metal şi o ţinu într-o mână.
- Eu nu-mi pot da seama dacă oamenii au fost buni sau răi, zise el. Aceasta ar putea cu uşurinţă să fie inima unui sfânt. Ceea ce trebuie să aflăm, dacă înţeleg bine, este dacă pompa sânge rău.

Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.
- E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să-l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.

Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.
- E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l-am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i-ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.
- Café au lait? zise Erlendur.
- Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?
- Chiar nimic.
- Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.
- S-a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?
- Vorbim despre o afecţiune genetică?
- Nu ştiu.

Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.
- Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.
- Einstein? zise Erlendur.
- Albert Einstein.
- Ce poveste?
- O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.
- Nu.
- Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i-a deschis capul şi s-a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.

Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.
- L-a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi-a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de-a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s-a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L-a pus în portbagajul maşinii şi a condus de-a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.
- E adevărată chestia asta?
- Adevărată ca lumina zilei.
- Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.

Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.
- Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.
- Ce?
- Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.