Cuțitul de foc

Ingeborg Arvola s-a născut în 1974 în Honningsvåg, a crescut în Tromsø, în nordul extrem al Norvegiei, iar în prezent locuiește în Oslo. A debutat în 1999 cu romanul Korellhuset, urmat de mai multe volume de povestiri și cărți pentru copii. Pentru romanul Cuțitul de foc, prima parte a trilogiei dedicate Cântecelor de la Oceanul Înghețat, a primit în 2022 Premiul Brage, cea mai prestigioasă distincție literară din Norvegia.
Anul 1859: Brita Caisa Seipajærvi, o tânără dotată cu puteri vindecătoare dintr-o mică așezare patriarhală din Finlanda, condamnată de biserică pentru libertinaj, pleacă pe schiuri în căutarea unei noi vieți împreună cu cei doi copii ai ei. Destinația: Pykeijä (Bugøynes), unde oceanul este plin de pești. Neconvenționala ei aventură prin sălbatica regiune de coastă Ruija (Finnmark), în nordul Norvegiei, se transformă într-o poveste despre exil, nomadism și viața dură din micile comunități arctice, de la gospodării izolate și sate pescărești la siida, așezările sezoniere ale băștinașilor sami. Dar mai ales despre dragostea liberă care trebuie să înfrunte meschinele convenții instituite prin tradiție și lege.

Un roman de un pur realism magic pe fundal nordic, ce dezvăluie o lume aproape necunoscută chiar și cititorilor norvegieni, dar familiară autoarei, care s-a inspirat atât din viața bunicilor ei, cât și din documente de arhivă.



Cine locuia în Laponia în vremurile acelea? Samii? Kvenii? Sau finlandezii? Au trăit oameni pe calota nordică din vremuri imemoriale? Sau erau nou‑veniții din Sud?

Tatăl Britei Caisa era trecut în registrul parohial cu numele de Aikio, Syvajärvi, Seipajärvi. Atât numele finlandezilor, cât și cele ale samilor se schimbau cu timpul când familiile se stabileau în alte ținuturi și autoritățile suedeze doreau să țină evidența locuitorilor. Iar nume ca Aikio și Aska primeau pe deasupra și numele locului în care se statorniceau, ca de exemplu järvi, care înseamnă "mare", sau niemi, care înseamnă "peninsulă", și apăreau erori de scriere când ceilalți localnici se străduiau să înțeleagă dialectele nou‑veniților ori limba samilor sau când limba vorbită trebuia transcrisă.

Membrii familiilor din Laponia au luat din toate timpurile drumul spre Ruija ca să pescuiască acolo. Când pescuitul și negoțul s‑au dezvoltat de‑a lungul coastei norvegiene, a crescut numărul de muncitori sezonieri și mai apoi a devenit un lucru obișnuit să se mute definitiv prin părțile acelea. Brita Caisa Seipajærvi și cei doi fii ai săi au fost trecuți în registre ca imigranți în noiembrie 1859.

*
Nimeni nu poate fi redus la un nume ilizibil în registre sau șters de tot. Se ei toimi. Asta nu se poate. Și chiar dacă sora mea este moartă, ea există mai departe, cu toate că pastorul a desenat o cruce lângă numele ei în registrul bisericii și Maria Stina stă acum pe partea celor morți. Însă este o cruce alcătuită din două linii pe hârtie. Nicio urmă lăsată de peniță nu poate înlocui un om. Așa îmi spunea sora mea, ținându-și brațul în jurul umărului meu, pe când trăia. Lucrurile astea de la ea le-am învățat și le transmit mai departe pentru că eu trăiesc. Tot ce mi-a spus atunci înseamnă acum Maria. Nicio urmă lăsată de peniță pe hârtie nu poate șterge gesturile noastre, felul în care noi, surorile, ne ridicam părul de pe ceafă în zăpușeala verii. Mai întâi ea, apoi eu și după mine alții, la rândul lor.

Această poveste este a mea. Ea face parte din mine. Așa cum și voi faceți parte din mine. Câte dintre generațiile viitoare se vor indigna de ceea ce vor afla aici? Ce ați vrea să nu se știe despre voi? Peste câte pagini necitite veți vrea să săriți? Cine îmi va întoarce spatele după aceea? Ești tu cel care-mi va întoarce spatele? E spatele tău cel care se vede acolo? N-ai simțit și tu cum este să-ți ridici părul de pe ceafă în zăpușeala verii? Nu ți-ai trecut și tu degetele prin șuvițele de la ceafă, nu le-ai ridicat și răsfirat ca să ți le răcorești?

Poți tu să faci un om să dispară cu totul? Voi ei! Oh, nu! Niciun om nu poate fi redus la niște semne în registrul vreunui pastor. În registrele parohiale stau însemnate doar linii cu tuș negru. Pe mine n-ai să mă găsești în el, chiar dacă numele meu e trecut acolo. Și când totuși voi fi trecută la cei morți și se va desena o cruce peste numele Brita Caisa Seipajærvi, viața mea va fi însemnat ceea ce vă vor povesti despre mine toți cei care m-au cunoscut. Sau cei care au auzit de mine.

Când zâmbești tu, apare soarele. Așa îmi spunea sora mea pe când mai trăia. Era o fată voinică și bună la suflet. Cu gât lung, umerii drepți și părul mirosind frumos. Căram amândouă gălețile grele pline cu apă, norii se risipeau deasupra noastră și soarele se arăta pe pajiște. Eu râdeam, în ciuda greutății pe care o purtam, spre norii care goneau pe cer, iar soarele îmi lumina calea.

Tu faci soarele să răsară când zâmbești, Brita mea, zicea ea. Soarele strălucea deasupra noastră. Până când norii se adunau din nou la loc, de parcă un fir nevăzut îi strângea împreună, și ne lăsau din nou pradă umbrelor copacilor din pădure înșirați de-a lungul potecii și greutăților pe care le purtam.

Să zâmbesc și se va arăta soarele. Spun aceste cuvinte în sinea mea pe drumul pe care mă aflu acum. Nu las întunericul să-și facă loc înăuntrul meu. Merg înainte pas cu pas.

Am 35 de ani. Mă aflu la jumătatea vieții. Tot ce a fost până acum las în urma mea. Las gândurile să mi se umple de ceea ce va veni de acum încolo.

Am plecat din țara mea natală și n-am să mă mai întorc niciodată înapoi. Nu este ca în alte dăți când mergeam la muncă sezonieră, nici ca în anii în care căutam de lucru la gospodării mai mari care aveau nevoie de ajutor. Acum plec definitiv, niciodată nu mă voi mai întoarce înapoi, cu privirea în pământ, în casa mamei și a tatălui meu. Pornesc pe acest drum. Merg înainte. Trebuie s-o iau de la capăt. Într-o altă țară. Niciodată nu voi mai dormi în camera cu paturi suprapuse, eu și sora mea de-o parte, băieții de cealaltă, sora mea e moartă acum și eu nu vreau ca băieții mei să crească cu tata ca bărbat în casă. Să iasă niște bețivi ca el și niște oameni de nimic. Fratele meu Pehr așa a zis când a plecat de acasă. Că și eu ar trebui să plec cu ei și el să fie ca un tată pentru copiii mei până voi găsi pe cineva cu care să mă mărit.

Trăirile mele se schimbă de la oră la oră. Un strop de optimism, o bătaie de inimă. A părăsi un loc, a uita tot trecutul, indiferent ce a însemnat el. Simt cu tot corpul cum toate privirile celorlalți se îndreaptă spre mine. Simt orice înțepătură a lor, dar râd cu grebla în mână, cu fruntea plină de sudoare. Iar când merg pe drum îmi aranjez baticul pe cap și zâmbesc să iasă soarele, iar soarele îmi zâmbește înapoi. Nu sunt obosită, am un râs molipsitor, așa mi se spune. Da' și nițel cam prostesc. Și asta se spune. Acum plec de la tot ce se spune acolo unde se vor spune lucruri noi, în locuri noi, alte cuvinte noi. Noi povești.

Exist. Și n-am să mă opresc din drumul meu.
*
Zăpada lucește în jurul nostru. Sokea-Matti Mokkola este o călăuză bună. Și el pleacă definitiv de aici, la fel ca mine. Cu el a luat-o pe soția sa, Valla, și pe cei trei fii. Cel mare, Tomas, are nouăsprezece ani. Lille-Matti are paisprezece ani și va fi un binevenit însoțitor la drum pentru fiul meu Aleksi, care va împlini doisprezece ani. Pe deasupra îl mai au și pe cel mic, pe Ermani, care are patru ani și care se potrivește bine cu fiul meu Heikki, de trei ani. În afară de mine, fiii mei și familia Mokkolaiset, convoiul nostru îi mai cuprinde pe frații Jalko și Iso-Jussi, de la Oulu, care merg în Ruija să-și încerce norocul ca pescari. Îmi ridic privirile și peisajul se lărgește. Voi Jumala! Oh, Dumnezeule! Ca o pânză întinsă - lumea pare o pânză curată. Fața palidă a soarelui de noiembrie iese din nori și face să lucească totul în jur.
- Mai e mult de mers, mamă? întreabă băiatul meu cel mic și mă privește din sanie cu năsucul roșu de frig. Numai nasul se vede din el.
- Onko se kaukana vasemmalla? Cât de mult mai e până o luăm la stânga?
- Mai e mult, tare mult, Heikki. Ia uite ce lung e drumul ce se vede în fața noastră!

Zăpadă geruită. Minus 12 grade sau pe-aproape. O temperatură potrivită. Dar vântul începe să viscolească zăpada și lumina scade. Atunci gerul își ascute colții și se târăște spre noi. Gheața trosnește sub picioare când trecem dincolo de un pârâu, viscolul suflă în țurțurii de gheață de la mal, care se desprind și cad spărgându-se în bucăți. Viscolul mătură stratul de zăpadă de la suprafață, o răsucește în vârtejuri deasupra pământului. Seamănă cu fumul care iese din saună, numai că e zăpada cea care parcă arde acum, când noi urmăm drumul spre granița cu Norvegia.
- După întinderea asta de tundră vine Ruija, zice Sokea-Matti și se oprește lângă mine.

Își întinde brațul acoperit de straie groase de parcă ar vrea să cuprindă cu el toată întinderea aceea care e gata să dispară în întunericul înserării. Cea mai specială chestie la Matti este că a rămas cu un ochi acoperit de albeață după o boală de care a suferit demult. El glumește mereu și spune că este atoatevăzător. Îi sperie pe copii spunându-le că el e ca bătrânul zeu Odin. Vede tot ce se vede și tot ce nu se vede.
- Coasta Oceanului Înghețat, zic eu și simt cum gust acest cuvânt. Acolo unde se prind peștii cei grași tot timpul anului. Ruija, acolo unde în apele fiordului se află somonul și codul care vor umple cu vârf blidul cu mâncare. Nu rămâne decât să arunci năvoadele în apă și nimeni după aceea nu va mai răbda de foame.

Matti râde mânzește și merge înainte. Corpul lui voinic îmbrăcat acum în straie de iarnă seamănă cu o stâncă cenușie. Valla, nevastă-sa, e și ea voinică și cu mâini puternice. Părul ei minunat, lung și lucios nu se zărește de sub căciula de blană. Serile, Matti obișnuiește s-o ajute să și-l perie. Atunci ei vorbesc în șoaptă și se aprobă unul pe altul de parcă sunt coardele unui instrument bine acordat. În două seri, vremea a fost atât de cumplită, încât a trebuit să ne adăpostim în cort la familia Mokkolaiset de teamă ca viscolul să nu ne zboare cortul și noi să nu fim în stare să-l întindem la loc. Tomas a avut ocazia să-i impresioneze pe Lille-Matti și pe Aleksi cu statura lui. Are obiceiul să se tragă mereu de tuleiele din barbă, poate vrea să le facă să crească mai mari și mai stufoase, dar mai e multă vreme până va deveni un bărbat puternic, la fel ca taică-său.
- S-a întâmplat ca unii să crape pe drum spre Ruija, le zice el cu importanță celor mici, iar ei aprobă dând din cap. Câte douăzeci, treizeci de inși în fiecare an. Poate chiar mai mulți. Cei care n-au experiență. Trebuie să știi cum e să pornești la un drum ca acesta.

Și iar se mai trage nițel de tuleiele alea ale lui și eu trebuie să-mi ascund un zâmbet. Lille-Matti este un băiat de paisprezece ani micuț și slăbuț. Aleksi e ceva mai înalt, dar tot firav, așa cum sunt adesea băieții, slăbuți și sprinteni. Erman are un păr ciudat, des și creț care dimineața seamănă cu un tufiș de afine, iar pe lângă el Heikki al meu arată de parcă n-ar avea păr deloc din cauză că e blond, aproape alb. Când ne aflăm în același cort, Erman are obiceiul să se joace cu Heikki, se preface că îl păzește de parcă ar fi o oaie, un ren, un lup, un iepure, pe care îi dresează, îi păstorește sau îi prinde. Sau îi omoară.

Valla alunecă pe schiuri pe lângă mine și se întoarce să vadă din ce cauză m-am oprit, în același timp își trage șalul bine peste față, de numai ochii i se mai văd. Eu mă iau după urmele ei, sunt mulțumită că am plecat la drum cu o familie cumsecade. Au voință să ajungă la țintă și au copii de vârsta alor mei. De frații Jalko și Iso-Jussi, de la Oulu, aș fi putut să mă lipsesc. Au tot bătut apropouri când de una, când de alta zilele astea, dar eu sunt obișnuită să se uite lumea la mine, așa că m-am făcut că nu aud și nu văd, pentru că nu-mi folosea la nimic să mă iau de ei. Aleksi însă a sărit în sus de fiecare dată și le-a zis chestii de genul:
- O să ajungem la Pykeijä și Brita o să se mărite cu un pescar care are casă și barcă și gospodărie.

Și poate că intrigantul acela din Oulu o fi zis că mie îmi trebuie ceva mai bun, nu un moșneag știrb și cocoșat, indiferent câte bărci și case ar avea el.
- Un pescar priceput, a subliniat în mod repetat Aleksi, care să mă învețe și pe mine tot ce știe el, unde e bine să arunci năvodul, și care să nu-și bea toți banii pe care-i câștigă. Un om ca lumea.
- De ce vreți să ajungeți la Pykeijä? a întrebat Matti. Am auzit că la Vadsø sunt mai multe oportunități. Capitala finlandezilor, așa îi zice lumea, pentru că-s atât de mulți finlandezi acolo.
- Fratele meu Pehr Pudas este la Pykeijä, îi explic eu, și acolo se prinde din belșug pește. Mulți din Sodankylä se duc acolo.

Zăpada capătă un luciu aparte când viscolul încetează și stelele clipesc pe cerul întunecat. Cerul se întinde deasupra noastră în toate direcțiile. Niciodată n-am văzut mai multe stele deodată. Ca mulți alții înaintea noastră, privim înapoi la pădurile dese, lacurile și apele în apropierea cărora am crescut, la așezările, tufele de afine, familiile pe care le-am lăsat în urmă. Voi ei! Oh, nu! Ceilalți, ei privesc cum întinderile din jurul nostru înghit tot ce se vede. Dar eu nu privesc înapoi. Eu vreau să absorb în mine ceea ce este nou acum. Deschiderea și vastitatea ținutului. Când viscolul se întețește la venirea serii, nu-mi feresc obrajii din calea lui. Privesc înainte. Nu mă uit înapoi. Privesc înainte. Înainte, mereu înainte pe drumul pe care am plecat.

Țin în mâini hamurile lui Rakastan, femela de ren care e înhămată la sania noastră, terenul e bun de mers cu schiurile și cu săniile, e alunecos și fără denivelări. Ambii băieți stau în sanie acum, când terenul e plat, Heikki, copil nevinovat cu ochi mirați, Aleksi, închis în el, adesea îl macină sentimentul nedreptății și ajunge să poarte pică pe ceva sau cuiva. Mestecă nedreptatea cu buzele la fel cum alții ar mesteca carnea uscată. Acesta este felul lui de a fi. Întunecimea asta din el e felul lui de a fi, la fel cum lumina este un alt fel de a fi, ambele pot fi folosite, el trebuie să se învețe să găsească tăria să le deosebească. Tăria în întunecime e mare și adâncă, atâta vreme cât întunericul nu te copleșește și te sleiește pentru lucruri mărunte. Lucruri mărunte. Ce gust au aceste cuvinte? În sanie, lângă copii, avem lucrurile noastre, nu mare lucru. Lucruri mărunte.
- Îmi trebuie un ren de tras sania, i-am zis tatălui lui Aleksi când ne-am întâlnit întâmplător la târgul de toamnă.

Și de vreme ce se afla acolo singur, fără nevastă-sa, țăranul acela voinic de la Unari avea chef să sporovăiască mult și bine de una și de alta, dar pe mine nu mă interesa, mie îmi trebuia un ren să tragă sania.
- Îmi trebuie un ren, nimic altceva, am spus eu.

Când a căzut prima zăpadă a venit la mine un vecin de-ai lui cu un ren, o femelă de ren, de fapt, înhămată la o sanie. M-am uitat la ea și m-am îngrozit la gândul că, în sfârșit, venise timpul să plec. Să plec departe de acolo. Mulți pleacă în Ruija la pescuit, pleacă și se întorc înapoi când se termină sezonul, așa au făcut dintotdeauna. Oameni învățați cu greul, iau viața așa cum este, țin piept întunericului. Noi, finlandezii de pădure, alunecăm în întâmpinarea întunericului, zăpada înghețată ne dă puteri, hrana puțină la fel, pâinea o facem din coajă de copac măcinată, umblăm înfășurați în blănuri. Așa suntem noi, finlandezii din nord, qvæner sau kvener ni se mai zice. Oameni care dintotdeauna au trăit în nord, care știu să taie în trunchiul copacului și să adune seva care se scurge, care știu să-și ducă viața din mai nimic, care de regulă se stabilesc pe malul apelor și își fac case din bârne de lemn, care cresc vaci și reni, dacă natura le priește, dar care cred că păsările cerului trebuie să fie libere. Ne mulțumim cu odăi mici, cu vieți mărunte și viziuni de viitor deloc mărețe atâta vreme cât viitorul nu ne oferă nimic, că din nimic nimeni nu poate să trăiască. Atunci ne strângem viitorul într-o bocceluță pe care o putem căra cu noi, mulți o pornesc la drum cu schiurile, alții îi plătesc pe laponi să-i tragă cu săniile, unii își fac rost de un ren, te costă puțin un ren, noi cei care avem copii îi punem să caute mușchi sub zăpada înghețată și să-l culeagă când ne oprim seara să întindem cortul pentru noapte, în timp ce facem focul și fierbem un terci subțire din cereale, fierbem până ce boabele se umflă și stăm de vorbă despre peștele pe care îl vom pescui și de viitorul care ne așteaptă.

Eu le împart copiilor porțiile de cereale fierte. Noi, cei mari, mestecăm carne uscată și pesmeți de secară. Somnul vine pe furiș. Toți avem obrajii umflați și roșii de la vântul rece. Heikki adoarme în timp ce mănâncă. Îl trezesc și stau cu el să termine de mâncat. Aleksi îl lasă pe fratele cel mic să doarmă lipit de el în timp ce eu adun blidele de lemn, le spăl în zăpadă și le zvânt în vântul înghețat înainte de a mă înfășura și eu în pături și a adormi. Nu mă voi mai întoarce niciodată la bârnele de lemn strâns îmbinate din casa noastră, nici la tăunii care ne înțeapă amarnic vara și nici la zăpușeala lunii iulie. Fiecare pas înseamnă un început. Niciun pas nu se repetă.
*
În zăpada albă, urina copiilor a lăsat pete galbene. Matti Mokkola strânge cortul cu pricepere împreună cu Valla și băieții săi. Eu și Aleksi aranjăm pieile și lucrurile în sanie. Renul nostru se numește Rakastan. Nume care înseamnă "iubesc cu pasiune". Ea trage sania foarte bine, este puternică și cu pieptul lat, dar de două zile șchiopătă ușor de un picior. Dacă nu sunt atentă, o ia mereu spre stânga, dar alți reni sunt și mai îndărătnici, leneși, bătrâni sau agresivi. Imediat ce ne vom așeza într-un loc, o vom tăia. Rakastan se va întâlni cu cuțitul, toți renii se vor întâlni mai devreme sau mai târziu cu cuțitul. Ea are ochi frumoși și știe că n-o vom face din răutate, carnea o vom atârna la uscat, pielea se va transforma în așternuturi de pat, oasele le voi fierbe bine și zeama aceea am să le-o dau copiilor, să mănânce până o să le plesnească burțile. Alexander poate să sugă măduva din oasele fierte cât va pofti, începe să crească de-acum, dacă ne grăbim, aproape va fi un tânăr bărbat când ajungem la Pykeijä și o să ne căutăm de lucru. Eu pot să muncesc, toți cei din Laponia știu ce înseamnă munca, o au în sânge, e o treabă de voință să te aduni, să duci la capăt ce ai început, nu toată lumea muncește la fel, asta este. Am fi putut să ne tragem dintr-o familie mai muncitoare. Mai puțin bețivă. Mai legați unii de alții. Mai uniți. Sigur c-am fi putut.

Matti Mokkola avea cu el un certificat dat de pastor să-i fie de folos în călătoria spre o țară nouă. Băieții lui la fel, sunt confirmați, familie ca lumea, citesc din Biblie, asta atestă certificatele. Certificate de oameni în rândul lumii. Oameni de încredere. Din familii bune, muncitoare. Bisericoși și cititori de Biblie. Hoții și pungașii nu primesc certificate. Eu îmi las privirea să plutească undeva în aer. Dar cei din Norvegia n-au de unde să știe despre păcatele mele, nu-i așa? Când fratele meu Pehr a plecat de acasă, nu știam cât de furios pe mine era pastorul, nu știam nici că mă vor aștepta patru duminici la rând de penitență pentru păcatul ce l-am săvârșit cu viața mea desfrânată, așa a spus pastorul când a apărut la ușa noastră. El avea mâinile curate, proaspăt spălate, de parcă ziua întreagă nu pusese mâna pe nimic, eu însă aveam urme de la voma lui Heikki pe umăr, o cârpă murdară în care tușise soră-mea și un șorț murdar, că tocmai venisem de afară de la vite și tocmai aflasem că nici măcar la Salla n-aveau nevoie de una ca mine când o să fie de muncă la primăvară, una ca mine cu copii din flori, și uite că pastorul sta acolo cu mâinile sale impecabile și se uita drept în ochii mei, iar eu mi-aș fi dorit să-l pot înfrunta cu privirea și să aprob din cap păcatele mele de care vorbea el, dar n-am putut decât să-mi plec privirea. Am privit în pământ și-mi ardeau obrajii în timp ce el zicea că, dacă vreau să-l botez pe Heikki, trebuie să mă căiesc pentru faptele mele.

Numai când mă gândesc la asta, și îmi simt obrajii în flăcări. Ceafa mi se umple de sudoare. Dacă n-aș avea pe mâini mânușile astea groase cu un deget, mi-aș privi unghiile să văd dacă sunt curate, dar trebuie să fie imposibil ca eu să fiu singura ființă din lume care a părăsit locul de baștină fără o recomandare de la pastor. Dacă mergi în alte părți și nu ai un certificat, ce poate să însemne? Nu înseamnă mai degrabă decât că lumea cu certificat primește o strângere de mână ceva mai puternică și poate să cumpere pământ? Zâmbesc fără să vreau. Să cumperi pământ. Oricum eu nu am cu ce să-l cumpăr. Am doar două lucruri de valoare în desagile noastre. Cartea cu psalmi a lui Okki cu versetele cele mai frumoase subliniate și o broșă de argint de la Ämmy. Doar cu așa ceva nu poți cumpăra pământ. Și oricum nici nu-mi trece prin cap să le vând.

Sunt mulțumită că toate astea au rămas în urma mea. Doi copii făcuți din flori este ceva. Dar că mama lor a fost făcută de rușine în biserică patru duminici la rând este altceva. Pastorul și-a început slujba prin a povesti că Brita Caisa Seipajærvi este o femeie cu moravuri ușoare și că acest lucru este o rușine pentru parohie, iar eu n-am reușit nici măcar să mișc un deget în timp ce obrajii îmi ardeau cumplit și preotul tot vorbea înainte. Fratele meu Pehr este deja la Pykeijä cu familia lui. El ne-a îndemnat pe toți să venim la el încă de la prima scrisoare pe care ne-a trimis-o. Și eu, și fratele nostru Simpa, și fratele cel mic, Mikkel.

După ce îmi voi găsi de lucru, am să fac cunoștință cu pescari care nu sunt însurați. Să aflu care dintre ei e bun pescar, care are barca lui, și nu una de împrumut, care dintre ei nu aruncă puținul pe care-l câștigă pe băutură și pe prostii, dacă are o vacă, dacă știe să cânte și dacă are un cuțit frumos. Și dacă este și un om cumsecade, mă voi mărita cu el. Și când ne vom cunoaște, iar el va afla despre penitența mea de la biserică, am să-i povestesc exact cum s-a întâmplat. Tatăl lui Heikki e mort. Mulți mor. Eu însămi am locuit acasă cu părinții mei de când l-am născut pe Heikki și apoi m-am decis să-mi fac un trai în Ruija, acolo unde marea nu îngheață și copiii mei ar putea să lucreze pământul.

N-am o scrisoare de recomandare, dar nici să cumpăr pământ n-am de gând. Maică-mea ar fi vrut să-mi dea câțiva arginți la plecare, dar de unde să-i fi luat?
- Singurul argint cu care ai să te alegi, fata mea, va fi cel din părul tău când va încărunți, așa va fi dacă vei trăi aici, a zis maică-mea. Mai bine apucă-te de treabă acolo unde ajungi, fii harnică și cu frica lui Dumnezeu, Brita Caisa.

Eram toți în fața casei, eu și copiii pregătiți de plecare. Pe lângă ramele ferestrelor se vedeau crăpăturile zidului. Țurțuri atârnau sub streașină. Podeaua magaziei de afară era plină de găuri. Potecile cu zăpada bătătorită spre fântână, spre adăpostul vacii, spre privata din curte, spre drum, spre râu. Urmele de la schiurile lui taică-meu când pleca dimineața pe întuneric să vândă rachiu făcut în casă la târg, departe în sud. Camera caldă încă de la corpurile noastre, ale celor care am dormit în ea, și de la jăraticul din sobă. Maică-mii îi va fi frig de acum înainte în toate diminețile când noi nu vom mai fi acolo.
- Și tu ești muncitoare și cu frica lui Dumnezeu, măicuță, am răspuns eu și am mângâiat-o pe obraz. Dar ce soartă crudă ai avut, un bărbat ca vai de capul lui, copii care ți s-au prăpădit și o păcătoasă ca mine!
- O fată atât de frumoasă ca tine nu poate fi numită o păcătoasă, a zis maică-mea și m-a strâns cu putere cu brațele ei numai piele și os, acoperite de șalul gri-maroniu care îi place atât de mult, cel pe care i l-a împletit soră-mea. Să-mi scrii, Brita Caisa, să-mi scrii și să-mi dai și mie de știre când ai ajuns la Pehr, la Pykeijä.

Despărțirea dintre Aleksi și maică-mea a fost mai grea. Spatele i s-a curbat, umerii îi tremurau și se agățase cu toată puterea de făptura ei micuță.

Țin așa de mult unul la altul? m-am gândit când le-am văzut fețele întoarse una spre alta, iar maică-mea l-a împins nițel mai în față, i-a luat obrajii în palme, a zâmbit, a dat din cap și i-a șoptit ceva, ce mult seamănă amândoi la nas, uite ce mult țin una la alta ființele astea ale mele, una care m-a născut pe mine și alta pe care am născut-o eu. Când îi văd așa, mi se încălzește inima.

Să ți se dea voie să iubești pe cineva nu este oare un dar în sine, nu face și asta parte din ceea ce înseamnă iubire?
- Ämmy, zicea Aleksi, plângând în hohote în faldurile din șalul mamei, n-o lăsa să mă ia cu ea. Nu vreau să plec de la tine.

Maică-mea i-a șoptit ceva la ureche și cu vorbe blânde, de care numai ea era în stare, l-a liniștit și el s-a oprit din plâns.

E mult mai ușor cu copiii de trei ani. Ei se comportă ca niște oi prostuțe. Sunt prea mici să-și dea seama ce se întâmplă cu ei.
*
Prima dată am avut visul acela pe la vârsta de zece ani, era vară și cald. Ce aievea mi-a părut totul! Mai aievea ca atunci când eram trează de-adevăratelea. La începutul visului se făcea că eram foarte grăbită, alergam și mă împiedicam, eram pe o potecă pe care picioarele mele o cunoșteau bine și totuși mi se părea că e un loc în care n-am mai fost niciodată. Aerul era curat și sărat și se simțea adierea lui, iarba era înaltă și aspră printre stâncile arcuite, poteca ocolea niște stânci, se vedeau acoperișurile unor case, case mărunte și înghesuite unele în altele, fără copaci în jurul lor. Nici măcar un copac nu era pe acolo. Eu pornisem la deal, totuși nu se auzea deloc sunetul saboților mei, purtam ceva cu mine, dar abia când am văzut în față fereastra unei case m-am uitat la ceea ce țineam în mâini. Era o bucată de carne sângerie care se zbătea la capătul unui cordon ciudat, este un pui de animal fără păr, mi-a trecut prin minte. Asta înainte să-mi dau seama că acel ceva era un fetus, și m-am oprit îngrozită. Sângele mi se prelingea printre degete, șorțul îmi era ud leoarcă de sânge, o inimă se zbătea în grămada aceea de carne sângerândă, un ochi verde mă privea dintr-o față plină de riduri. Tot ce doream era să-i dau drumul din mâini, să-l las să cadă, să-l arunc.

În vis mă sileam să-mi mut privirile în altă parte. Să privesc în sus. Să strig după ajutor. De la fereastra unei case mă privea o femeie. Ea îmi amintea de cineva. În vis se făcea că era copilul ei cel pe care-l purtam în mâinile mele.
- Vei pierde un copil, zice maică-mea când îi povestesc despre visul meu.

Își aprinde pipa și se așază lângă zidul în care bate soarele.
- Era copilul femeii de la fereastra din vis, încerc eu să protestez. Vreau să-l salvez pe acel copil.
- Era copilul tău, zice maică-mea, vei pierde un copil, poate pe toți, acesta este un vis important. Povestește-i lui Okki visul ăsta.
- Crezi că el poate să călătorească în visul meu și să vadă ce se întâmplă?
- Poate că te va călăuzi în vreun fel.
- Unde, în vis?
- Da, să călătorești tu însăți acolo.
- Pot să călătoresc acolo?
- Să-ți visezi propriul copil mort este un vis cu mare semnificație și ceea ce ți s-a părut ție un cordon este legătura dintre viață și moarte, cordonul ombilical pe care îl țineai tu în mână și care atârna din cauza greutății placentei.
- Eu sunt specială, așa cum e Okki, Okki Pekka Köngäs, vraciul din pădure care poate să trezească morții la viață și să oprească sângerările și la prieteni, și la dușmani.
- Nu-ți băga în cap așa ceva, zice maică-mea și mă împinge ușor cu mâna. Tatăl meu este bunicul tău, Okki al tău, el este un om care poate să ajute pe alții și niciun om care poate ajuta pe alții n-are voie să-și închipuie că e "special".
- Toată lumea zice că eu sunt mai altfel, mai specială. Soarele mă găsește mereu, chiar și în umbra pădurii, el strălucește deasupra mea.
- Pentru că alergi după ceea ce-ți face fața să lumineze. Laude, raze de soare, mâncare, cântec și dans.

Maică-mea bagă pipa în gură și trage din ea, fumul se ridică pe lângă peretele din bârne. Un cuc se aude dinspre desișul de la râu.
- Unde-o dispărea soarele când vine iarna?
- Se culcă și el, spun eu. Nu-i așa, mamă?
- Vrea să te încerce dacă ești puternică, zice mama.
- Puternică?
- Brita Caisa, nu toate lucrurile pe lumea astea sunt numai zâmbet, să știi.
- Știu asta, știu prea bine. Doar tu repeți mereu lucrul ăsta.
- Da, așa e.
- Dar sunt și zâmbete, spun eu hotărâtă. Buzele oricărui om pot să și zâmbească.

Maică-mea se uită în zare, rămâne așezată pe scaun, talanga vacii se aude din pășunea de lângă noi.
- Te supără tare durerile, mamă?
- Da, la fel ca frigul iernii, zice ea și pune pipa jos.
- Să-ți aduc ceva de băut?
- Da, dacă vrei... Dar a mai rămas ceva?

Tata a pus butoiașul în spatele scării, acolo unde nimeni n-are obiceiul să caute.
- Adu-mi să beau nițel, Brita Caisa, și întreab-o pe soră-ta dacă are nevoie de ajutor.
- Nu-i spun nimic lui tata.
- Bine faci. Să nu-i spui nimic neisprăvitului ăla.
- Ce e acela un neisprăvit? întreb când îi dau cana.
- Unul care nu e în stare de nimic.
- Adică face lucrurile greșit?
- Tu ce crezi?
- Dar nu el a reparat gardul?
- De ce crezi că a trebuit să ne mutăm mereu?
- Mulți se mută în alte părți.
- Nu și cei care au o gospodărie a lor.
- Cei care au o gospodărie ca lumea, vrei să zici.
- Ei nu se mută din loc.
- Nu.
- Și nu toți se mută prin locurile astea?
- Și tu vrei să te muți în altă parte?
- Înainte, familia lui taică-tu s-a tot mutat când la unul, când la altul, poate de aceea nici nu știe cum este să locuiești în același loc.
- S-au mutat așa la oricine? În casele altor oameni?
- S-au mutat să stea împreună cu alții când se schimbau anotimpurile.

Hainele îmi sunt leoarcă de sudoare când mă ridic și ies în gerul de afară. Gerul îmi face bine. Clipesc din ochi de trei ori, trag de patru ori adânc aer în piept și frica mă slăbește. Gerul e în stare de multe, chiar și să-mi gonească spaima. Stau pe loc și simt cum părul ud de sudoare de la tâmple îngheață. O rază slabă, tremurătoare de lumină boreală se întinde peste cer la apus, ca un șarpe, șarpele paradisului care a ispitit femeia. Voi ei! Oh, nu! Raza de lumină poate și să semene cu lasoul pe care mulți din familia mea îl aruncă în jurul gâtului renilor, tânărul ren care va muri se zbate, dă din picioare, se aruncă înainte și înapoi, dar frânghia se strânge mai tare și îi vine sfârșitul. Mulți din familia tatălui meu nu s-au stabilit niciodată într-un loc, unchii săi s-au tot tras spre nord când au venit oameni noi peste ei cu reguli, cu legi, cu regulamente.

Sora mea dragă, mă gândesc eu și intru iar în cort, unde dorm ceilalți. Nimeni n-o mai poate găsi acum. Nu printre cei vii. Câteodată o regăsesc în gândurile mele. Unele amintiri sunt așa frumoase, că plâng de mă topesc. Ca atunci când mulgeam vaca și mi-am adus aminte cum m-a învățat să fac asta. Unele amintiri țopăie în mintea mea ca pițigoii sau vrăbiile sau sticleții în tufișurile înfrunzite.
*
O siluetă pe schiuri se apropie de noi. Mai întâi îi vedem bustul ca o pată cenușie în mișcare în dimineața mohorâtă, apoi restul trupului, dar e încă departe. Mai mulți se opresc din treabă și se uită spre ea, a schiat toată noaptea mai mult ca sigur, noi ne strângeam lucrurile după tabăra de noapte, nu s-a luminat încă bine, fumul parcă a înghețat, copiii bâzâie somnoroși, brațe și picioare amorțite care se împotrivesc frigului până când vor începe munca și căldura le va pulsa din nou prin sânge. Silueta se apropie de noi, acum vedem și zăpada lipită de perii căciulii de blană, sprâncenele îi sunt împachetate în zăpadă înghețată, dar ochii îi sunt vioi și prietenoși.
- Așa deci, iată-vă aici! zice el și dă din cap. Vă cheamă Ruija la ea? Mergeți spre coastă?

Sokea-Matti Mokkola face un pas spre el și ne prezintă și pe noi, el știe cum să dea mâna cu cineva și, în timp ce vorbește, băieții fac roată în jurul lui. Micul meu Heikki, Aleksi cel prudent, mezinul lui Matti și Valla.
-...Și acolo este Brita Caisa Seipajærvi, care a pornit la drum împreună cu cei doi fii ai săi, Aleksi și Heikki, și da, toți ne ducem în Ruija, deși eu mă gândisem la Vadsø...
- Seipajærvi? zice omul și se uită la mine.
- Brita Caisa Mikkelstytir Seipajærvi, zic eu și dau mâna cu el. Dar mata cum te numești?
- Oluf Aikio e numele meu, iar, dacă îmi aduc bine aminte, tatălui tău, Mikkel Seipajærvi, i se mai zicea și Mikkel Syvajärvi, nu-i așa?
- Da, așa e.
- Cu alte cuvinte, și voi proveniți din familia Aikiolainilor. Se spune că neamul nostru se trage din vechime.
- Familia tatălui meu se numea Aikio înainte să se stabilească în locurile astea, confirm eu, și într-adevăr neamul nostru vine de departe în timp.
- Eu vin de la distanță acum, am mers pe schiuri toată noaptea. Am fost să iau ceva tărie de la samii skolți, tocmai de la Sevettijärvi.
- A fost cam mare setea! zâmbește Matti. Altfel, nu mergi o noapte întreagă pe timp de iarnă pentru o dușcă...
- Da, câteodată s-a mai întâmplat și așa, dar de data asta nu setea a fost mare. Eu și Ville Sirkka mai tragem câte o dușcă, e adevărat, dar acum el zace în coliba lui cu o rană la braț. Mergeam amândoi spre Iiljoki, el a căzut pe niște stânci și s-a lovit. Rana s-a infectat, e plină de puroi și febra îl călărește ca un taur în călduri. M-am dus să iau niște tărie ca să-i curăț rana cu ea.

Sokea-Matti se uită în văzduh.
- Înțeleg, dar ia spune-ne, suntem noi acum cam la jumătatea drumului? Am trecut de Enare și cred că acum suntem pe undeva între Enare și Iiljoki.
- De aici sunteți mai aproape de Iiljoki, zice Oluf, ați luat-o cam prea mult înspre apus și sunteți acum la jumătatea drumului pe care trebuia să fiți.
- Noi n-am mai văzut drumul din cauza viscolului, zice Matti. Ne-am gândit că o să-l găsim prin zăpada viscolită, dar n-a fost așa.
- Mulți se gândesc așa și mulți au murit astfel, zâmbește Oluf și își întoarce iar privirea spre mine. Dar tu, Brita, mai bine vino cu mine la Ville acasă. Ia și copiii cu tine. Ajungem acolo în timpul zilei. Rana omului nu e de glumă și voi, femeile din neamul Aikiolaiset, vă pricepeți la chestiile astea.
- Eu mă pricep mai mult să vindec animalele decât oamenii.
- Noi mergem la Pykeijä, adaugă Aleksi și face un pas spre mine.

El e obișnuit ca bărbații să-mi acorde atenție. Buzele i s-au strâns pungă deja.
- Păi, toți mergem acolo, îi răspunde Oluf prietenos.
- Ai fost acolo? întreabă Aleksi uitând să-l mai suspecteze de ceva.
- Eu mă mut de colo până colo. Am renii mei împreună cu cei ai samilor de la Enare. Dar inima o am la Iiljoki. Am fost și la Vadsø și la Hammerfest și am un loc și la Näädämä, sau Neiden, cum îi mai zicem când vorbim pentru a ne înțelege unii cu alții. Cu laponii, cu samii skolți, cu samii dinspre apă, cu rușii. Locul meu este acolo unde cred eu de cuviință, chiar dacă este o așezare provizorie, acolo unde cotește apa dincolo de marea cascadă.
- A fost ușor să cumperi pământ? întreabă Matti curios.
- Trebuie muncit, semănat, îngrășat, zice Oluf, trebuie să găsești un perceptor care să constate că ești de încredere și apoi să-ți facă hârtiile și să-ți dea împrumutul.
- E scump? întreabă Sokea-Matti și se uită la Oluf cu amândoi ochii, cu cel sănătos și cu cel cu albeață.
- Cel mai bine este să plătești toți banii odată, dar cine are atâția bani? Eu mi-am pus gard și linie de hotar și mi-am construit o colibă, dar încă n-am plătit nimic din împrumut, trebuie să muncesc pământul mai întâi, cred că va trebui să plătesc cam 20 de spesidali în total, dar nu voi scoate atât pe el. La început poate doar doi spesidali.

În timp ce vorbim, frații din Oulu și familia Mokkolaiset au încărcat lucrurile în sănii și cei trei reni sunt gata de drum. Rakastan e la urmă de tot, cu Aleksi și Heikki, care așteaptă în sanie, din moment ce nu se știe în ce parte o vom apuca.

Îmi mut privirea de la copii la Oluf, apoi la Sokea-Matti, care mereu găsește cuvintele potrivite de spus în orice situație. Poate că ochiul acela al lui plin de albeață îl face să pară foarte înțelept.

El vede că sunt nehotărâtă. N-ar fi mai bine să-mi continui drumul cu ei?
- De regulă, când faci o faptă bună ți se întoarce răsplata după un timp. Știu că tu te pricepi să oblojești răni, Prita.
- Dar e un ocol.
- Nu neapărat, zice Oluf. Sunt mai multe drumuri spre Ruija și eu le știu cam pe toate.

Când alaiul nostru dispare în dimineața întunecată, mă cuprinde îndoiala. Să mă duc acum la un moșneag rănit care se ocupă cu vânatul și pescuitul și care zace undeva în tundră? Oluf Aikio împinge zăpada cu bețele schiurilor și alunecă spre dreapta, pe acolo pe unde convoiul nostru o luase mai devreme. Eu încerc să mă țin după el. Ce ar fi făcut Okki în situația asta? Dintr-un motiv sau altul mi-a venit în minte data aceea când a trebuit să-i tai testiculele câinelui din vecini. A stat nemișcat când scrijeleam cu cuțitul în carne vie, nu era bine ascuțit cuțitul acela și eu eram doar o fetișcană pe atunci, dar testiculele se umflaseră cât ugerul unei vaci și câinele venise singur după mine trăgându-și picioarele din spate. Am știut că trebuia îndepărtată umflătura aia. Se vedea că e bolnav. Dar după aceea, când am încercat să opresc sângele să nu mai curgă, n-am reușit. Nu înainte să vină Okki și să-și pună mâinile peste ale mele.
- Înainte de toate trebuie să ai credință, micuță Brita, a zis el liniștit când sângele s-a strâns în cheaguri ce începeau să se usuce pe mâinile mele înroșite și îngreunate, iar câinele vecinilor clipea spre noi cu ochi recunoscători.

Pornesc și eu la vale și alunec după Oluf Aikio, care s-a oprit și se uită îndărăt după noi. Când mă mișc eu, se mișcă și Rakastan după mine, cu Heikki în sanie, iar Aleksi alunecă ușor pe schiuri alături.