Material bun

Dolly Alderton (n. 1988, Londra) și-a început activitatea editorială scriind despre serialul de televiziune Made in Chelsea. Articolele ei au atras atenția producătorilor serialului, care i-au oferit un post de scenarist. A publicat în The Sunday Times Style, The Daily Mail, The Telegraph, GQ, Marie Claire, Cosmopolitan, Vice, printre altele. Subiectele sale preferate sunt iubirea, întâlnirile amoroase, prietenia, feminismul, călătoriile, moda, cărțile, filmele și gătitul.

Apărută în 2018, cartea sa autobiografică Everything I Know About Love (Tot ce știu despre dragoste, Curtea Veche Publishing, 2019) a intrat încă din prima săptămână de la publicare în Top 5 bestselleruri alcătuit de The Sunday Times și a fost adaptată pentru televiziune în 2022.

Publicată în octombrie 2020, Ghosts (Fantome, Curtea Veche Publishing, 2022) a fost inclusă și ea în Top 5 al aceleiași publicații.
Nu așa își vedea Andy viața: să trăiască în camera de oaspeți a prietenului său cel mai bun, cu tot ce are încăpând într-o singură valiză și să tot aștepte să aibă în sfârșit succes în stand-up comedy, să se chinuie să înțeleagă sfârșitul devastator al relației cu singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat. În timp ce se străduiește să rezolve acest mister aparent irezolvabil, cariera lui se duce de-a dura, caută cu înfrigurare răspunsuri pe rețelele de socializare, grupul de prieteni e tot mai răsfirat, fiindcă ei au deja cariere și familii, iar gândul că la treizeci și cinci de ani ar fi trebuit să nu mai aibă astfel de probleme e tot mai prezent.

Andy are multe de aflat, inclusiv versiunea iubitei lui despre povestea lor.

O poveste de dragoste plină de căldură, înțelepciune și umor despre ce ne aduce laolaltă și ce ne desparte și despre eforturile maturizării, care face din Dolly Alderton vocea unei generații.

"Alderton excelează în a descrie relații intime nonromantice cu tandrețe și autenticitate. Își merită, incontestabil, comparația cu legende ale comediei romantice precum Nick Hornby." (The New York Times)

"Alderton este una dintre vocile marcante ale acestei generații în materie de dragoste, relații și inimi frânte. Ea vorbește despre suferințele inevitabile ale singurătății, fără a-i neglija frumusețea inerentă. Pentru cititori, e ca o soră mai mare, care le stă alături cu blândețe în despărțiri, certuri și ghinioane la prima întâlnire." (Elle)

"Alderton excelează în a împleti tandrețea profundă cu observații inteligente despre viața modernă, iar acest talent este aici mai vizibil ca oriunde. O explorare excelentă a naturii devastatoare a multor despărțiri și a faptului că doi oameni care se iubesc pot, pur și simplu, să nu reușească să formeze un cuplu." (Stylist Magazine)

"Un portret splendid nuanțat al dragostei moderne, care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină." (Heat Magazine)

"Caldă și generoasă... Alderton surprinde miopia și obsesiile pe care le poate aduce cu sine o despărțire bruscă, folosind atât satira, cât și compasiunea. O scriitoare care știe foarte bine să-și stăpânească materialul." (The Guardian)

"O carte pe care s-o devorezi, s-o adori, s-o adnotezi și s-o dai mai departe. O explorare a prieteniilor, a neliniștii că rămâi în urmă în timp ce prietenii tăi bifează momente esențiale în viață și a sentimentului dulce-amar la vederea succesului în carieră al unui prieten, în timp ce tu dai greș. O poveste a iubirii pierdute, spusă cu mult umor." (iNews)


De ce e bine că nu sunt cu Jen.


(...)

Un pulover și un tricou atârnate pe sârma de rufe din grădina maică-mii par să se țină de mâini în bătaia brizei. De la fereastra dormitorului meu, le urmăresc interacțiunea schimbându-și direcția, după bunul-plac al vântului. O fac până la exact 7:03 P.M., când mă hotărăsc s-o sun pe cea pe care am iubit-o vreme de trei ani, zece luni și douăzeci și nouă de zile, care m-a părăsit și mi-a făcut praf inima, ca pe o piñata, în urmă cu opt zile și douăzeci și două de ore.

Am căzut de-acord s-o sun la șapte, dar mai aștept trei minute, ca să-i demonstrez că nu mai e după cum vrea ea. O caut în agenda telefonului: Jen (Hammersmith). Ni se părea amuzant: partenera mea de viață, redusă la un cartier^[i]. Chestia și-a pierdut tot farmecul ironic, nu mai e amuzantă. E un fapt oarecare. O s-o sun pe Jen (Hammersmith), o femeie cu care probabil că n-o să fiu niciodată prieten și care locuiește într-o zonă a Londrei unde n-o să calc niciodată.

(...)

Mă întorc la fereastră și privesc frânghia de rufe. Mânecile dansează în vânt, întinzându-se unele spre altele, pe rând. Fiecare lucru a devenit un semn de când m-a părăsit. Un indiciu care mă ajută să înțeleg ce se-ntâmplă.

Îmi amintesc primul nostru sărut, în dreptul ușii ei.

Prima noastră ceartă și ultima noastră ceartă și toate certurile dintre ele.

Cadourile de zilele de naștere pe care ni le-am luat unul altuia.

Buza ei de sus, alunița de lângă și felul în care nasul ei pare să-și schimbe forma la orice mișcare a capului într-o direcție sau alta.

Prima noapte petrecută în apartamentul nostru: cum am trecut-o pragul ținând-o în brațe, camerele pustii, mâncarea thailandeză, prea mult vin roșu, cum ne-am contrazis la o beție dacă avem sau nu nevoie de un suport pentru reviste, un futai cu chicoteli direct pe jos, pe podea.

Primele șase luni în care am împărțit patul și ea îmi adormea în brațe, cu capul pe pieptul meu și ne trezeam în aceeași poziție.

Felul cum dormeam confortabil. Spate în spate, cu fundurile atingându-se.

Prima dată când am făcut-o să râdă: cel mai plăcut sunet din lume, nici chiar un public care râde nu m-ar bucura la fel de mult.

Mă gândesc că s-ar putea să n-o mai aud niciodată râzând, să nu mai am niciodată ocazia să-i cumpăr un cadou de ziua ei, să ghicesc ce vrea să ne luăm la pachet dintr-un restaurant, să-i mai ascult secretele, să-i sărut petalele pleoapelor.

Fac o poză cu puloverul și tricoul, să-mi aduc aminte cum e să fii iubit. Trag perdelele și mă bag în patul în care a dormit încă de pe vremea când eram doar un puști. Și plâng, și nu mă mai opresc din plâns.

(...)

La lumina becurilor în stil industrial, observ detalii - chocker-ul negru, îngust, ochii verzi, depărtați, sprâncenele laminate, cu două nuanțe mai deschise decât părul, pomeții, atât de proeminenți și bine definiți, încât par sculptați pe fața ei ca marmura.

Îmi permite doar ocazional contactul vizual, în rest privirea îi rătăcește în jur. Nici măcar nu pare să caute ceva mai bun.

Pare doar să observe oameni și lucruri, ca o pisică pe pervaz. Nu râde nici măcar o dată la glumele mele, în schimb, de vreo două ori zice "Asta-i funny". Îi place să spună "asta-i". "Sunt din Birmingham" - "Asta-i cool". "Sunt suporter Aston Villa" - "Asta-i cringe". "Fac stand-up de zece ani" - "Asta-i ceva vreme". "Am treizeci și cinci" - "Asta-i o vârstă interesantă".
- Nu spune asta.
- Ce?
- Că-i o vârstă interesantă. Sună ca o replică din Peter Pan. "Muritu' fi-va o grozav de însemnată aventură."

Un pic mai avea, și râdea. Își temperează zâmbetul țuguindu-și buzele, să nu-mi dea satisfacție.
- E adevărat. Aș vrea să am treizeci și cinci.
- Eu aș vrea să am douăzeci și trei, zic eu.
- Asta-mi sună ca o abureală gen Peter Pan tipic masculină, zice și mușcă din paiul adâncit în vodca ei cu suc de lămâie verde acidulat.
- Heeei, zic eu, râzând. Abureală gen Peter Pan?
- Da, toți bărbații de vârstă mijlocie sunt Peter Pani, ridică ea din umeri.
- Unu la mână, nu sunt de vârstă mijlocie. Sunt în primul an al vârstei mijlocii, ceea ce înseamnă că sunt mai adolescent decât tine, dacă te gândești un pic.

Alt zâmbet cu buzele strânse.
- Și doi la mână, de unde știi tu cum sunt bărbații de vârstă mijlocie?
- Pentru că mă tot văd cu ei, nu mă pot abține.
- Pe bune?!

Sunt consternat.
- Yup, ex-ul meu era, gen, mai bătrân decât tine.
- Ha, zic pe post de răspuns, în timp ce în mintea mea iau cele spuse ca pe o permisiune de a-i face avansuri.

(...)

Se pare că tot ce-avea nevoie agenta mea ca să mă sune în sfârșit a fost lectura unui articol ajuns viral despre cum unul dintre clienții ei desființează comedia într-un număr de cincisprezece minute. Mă sună spre seară, când sunt în drum spre o organizație de caritate, unde vreau să donez toate cămășile mele de flanel în carouri, adunate într-un sac mare.
- Andy?!
- Hei!
- Ce mă bucur că în sfârșit dau de tine! spune cu atâta entuziasm și convingere, că pe moment îmi iese total din minte că m-a ignorat trei luni bune. Ce mai faci?
- Sunt OK. Ca să fiu sincer, n-am avut cea mai grozavă săptămână.
- Da, da, zice. Am văzut. Sărăcuțu' de tine. Ghinion curat.
- De-asta m-ai sunat? întreb și sunt neobișnuit de calm la gândul că s-ar putea să mă lase baltă.
- Ăăă, nu, nu doar de asta. Da, în general, voiam să văd ce mai faci. Dar voiam să știu dacă ai de gând să spui ceva despre articol.
- Mi s-a spus să nu fac asta, așa că n-o s-o fac.
- Bun, spune ea. Bun. Da. E cel mai bine așa. Am mai trecut prin situația asta cu niște clienți și cel mai bun lucru e să mergi pe burtă, înțelegi? Tu știi doar, ești extraordinar, toată lumea te consideră extraordinar, totul o să fie extraordinar, trebuie doar, înțelegi tu, să respiri adânc și să treci peste.

Nu-mi vine să cred că pe vremuri luam de bune rahaturile de genul ăsta. Afirmații nefondate despre geniul meu, încurajări lipsite de originalitate, declarații de susținere goale, toate făcute cu același ton atent, lingușitor, ca și cum aș fi un prințișor plimbat prin regatul lui pe un mic tron de catifea. Cât de penibil!
- Tocmai, aș vrea să vorbesc cu tine despre asta. Aș vrea un show în Edinburgh, vara viitoare. Să fac un tur. Am de gând să scriu ceva cu totul neașteptat, să fiu cineva care n-am mai fost până acum. În acest moment, e doar o idee, ceea ce știu că nu sună foarte încurajator, dar mă simt pregătit să...
- Andy, sună genial, mă întrerupe ea. Cred că cel mai bine e să te gândești foarte bine înainte să...
- O să mă gândesc foarte bine, spun sec, conștient de faptul că discuția a luat sfârșit și n-are rost să forțez nota.
- Și dă-mi un e-mail când ești gata să vorbim de următorii pași, bine?
- Super, zic.
- Super.

(...)

Apoi se întâmplă același lucru care s-a întâmplat când s-au adunat cu scopul de a mă sfătui în legătură cu despărțirea mea.

Treaba se repetă și eu nu fac nimic să opresc asta. Îl întrebăm chestii de logistică, mândrindu-ne cu soluțiile cu care venim, simțindu-ne bine oferindu-i loc pe canapelele noastre și indicându-i nume de firme de încredere care se ocupă cu mutări.

După care, îi turnăm banalități impersonale precum că încă e tânăr și-o să-și găsească pe cineva și e mai bine să fii singur decât într-o relație aiurea. Nimeni nu-l întreabă cum face față despărțirii. Nu-l sprijinim afectiv, în afară de faptul că îi spunem că suntem acolo pentru el, deși n-am mai fost toți laolaltă de când unul dintre noi s-a despărțit, acum patru luni.

Jay e primul care pleacă, mult înainte de ora închiderii, se duce acasă s-o ajute pe nevastă-sa cu copilul. Nu după mult, ne părăsește și Matt, tot din cauza unei chestii legate de copil.

Rob pleacă odată cu el. Eu, Avi și Jon ne mutăm în alt loc și sper să fie ultimul. Nu cred că am energie să stau până la trei noaptea și să merg într-un loc în care ești ștampilat pe mână.

Când ajungem în al doilea pub, intru în toaletă și am o discuție cu mine însumi. Trebuie să rup acest cerc vicios. Ajung la masă cu un rând de băuturi și Avi pleacă să se pișe. Am rămas eu și Jon. Încă nu suntem suficient de beți pentru declarații de frăție eternă, dar ne simțim și vorbim ceva mai în largul nostru.

Acum e momentul.
- Știi, Jon, a fost cam nașpa de când m-am despărțit de Jen.
- Știu.
- Și vreau să spun doar atât: îți sunt alături. Dacă vrei să vorbim sau orice altceva. Sper că știi că poți să-mi spui orice.

(...)

Când ajung la petrecere, Jen e deja acolo, o văd de-ndată ce intru pe ușa principală. Îmi dau jos haina și o agăț în cuier, arunc o privire în lungul coridorului și o văd, prin cadrul ușii de la bucătărie, ca într-un tablou. E în capătul mesei, stă de vorbă cu tipa de pe scaunul de lângă și-și mușcă pielița din jurul unghiilor, cu un aer absent. Avi mă însoțește prin sufragerie, transformată într-un furnicar de urlete. Sunt peste tot: băieții, fără bluzele pe ei, țopăie pe canapea, fetițele, în tutuuri, stau în fund pe covor, se fugăresc în jurul măsuței sau se luptă în spatele perdelelor.
- ALEXA! urlă din mijlocul camerei un băiețel roșu ca racul la față, cu ochii închiși și pumnii strânși adunați lângă corp.
PLAY CRAZY FROG!
- Ah, Sam, zice Avi cu blândețe, punându-i o mână pe umăr. Mai ții minte ce-am spus? Numai oamenii mari au voie să umble cu Alexa. OK?

Sam dă din cap și o șterge.
- Nemernicii ăștia mici și răsfățați, șuieră Avi. Se pricep mai bine decât mine să folosească ce-am prin casă.
- Unde-s toți părinții lor?
- Bună întrebare. Se pare că patru ani e vârsta la care, oficial, la aniversări nu mai e nevoie să stai de fundu' lor. Au rămas doar câțiva părinți.

Mă conduce în bucătărie și simt privirea lui Jen ațintită asupra mea în timp ce fac cunoștință cu tații, înșirați toți de-a lungul blatului, cu câte o bere în față. Mă duce în dreptul mesei unde stau Jen, Jane și alte două tipe. Jen se ridică și ne îmbrățișăm.
- O mai ții minte pe Jen? face el gluma pe care știu c-a așteptat toată ziua s-o spună.
- Pizdo, îl apostrofează Jane, opintindu-se să se ridice.
- Nu te ridica, îi spun eu și mă aplec s-o pup pe obraz.
- Unde-i Jackson?
- Nu-i dincolo? întreabă ea.
- Nu.
- Dumnezeule sfinte! Sigur e iar la etaj, le face marele tur, oftează el.
- Mă ocup eu de el.

Când ajung sus, Jackson e în dormitorul părinților cu un grup de mucoși, deschide pe rând dulapurile și le arată unde-și ține maică-sa chiloții. Rămân în cadrul ușii și privesc. Le spune ce au voie și ce n-au voie: pot să atingă perdelele, dar nu și lămpile, pot să se așeze pe pat, dar nu și sub plapumă și nimeni n-are voie să probeze pantofii lui tati. Când mă vede, se apropie, mă ia de mână și mă aduce în mijlocul camerei. Mă prezintă lăudându-se cu mine, într-un fel ciudat, de parcă aș fi un obiect din gospodărie. Mă las pe vine și-l iau în brațe.
- Mi-ai adus cadou? îmi șoptește în ureche.
- Da, șoptesc.

Zâmbește larg și mă cuprinde cu brațele. Apoi, se depărtează un pic și mă privește atent, cu fețișoara încruntată.
- Tanti Jen e aici, unchiule Andy, spune mângâindu-mi creștetul ca pe un hamster. E în această casă, înțelegi?
- Înțeleg, spun eu și-i duc pe toți la parter.

(...)

Mă închid în toaleta de la parter, împreună cu geanta pe care am adus-o cu mine. Mă schimb în hainele de camuflaj și îmi trag niște dâre fumurii pe față. Cu câte un blaster Nerf în fiecare mână, mă năpustesc în sufrageria plină ochi cu puștiulici, care încep să urle în cor. Jackson e atât de încântat, încât se ține cu mâinile de cap, se aruncă în genunchi și hohotește isteric. Îi spun că puștile sunt cadoul pentru el și îi întind una, apoi Jane scoate dintr-un pachet perechile de ochelari speciale cumpărate pentru această ocazie. După ce-și pun toți ochelarii, eu și Jackson ne învârtim prin cameră și ne împușcăm, rostogolindu-ne teatral peste și pe sub mobile, ca să evităm gloanțele inamicului. Puștii au înnebunit de-a binelea, zbiară instrucțiuni despre cum să ne ferim să fim împușcați. Îi cedez (nu fără oarecare părere de rău) blasterul meu unuia dintre ei și apoi fac cu rândul, împotriva lui Jackson. Într-un colț, Avi tresare la fiecare împușcătură. Jane și Jen se amuză grozav în timp ce îi dau ordine lui Jackson, ca un general de infanterie.