Visuri spulberate. Elisabeta Principesa României, Regina Greciei

Diana Mandache este istoric și autoarea a mai multor cărți publicate în România, Marea Britanie, Suedia, printre care: My Dear Mama (Rosvall Royal Books, 2023), Nimfa. O jurnalistă a Războiului Rece (Corint, 2022), Ileana, Principesa României (Corint, 2022), Masoni români sub judecata comunistă. Grupul Bellu (Corint, 2019), Bijuteriile Reginei Maria (Corint, 2018), Mignon. Principesa României. Regina Iugoslaviei (Curtea Veche, 2018), Castelul Bran. Romantism și regalitate (Curtea Veche, 2017), Exilul Regelui (Curtea Veche, 2016 și 2021), Moștenirea Elenei Lupescu și statul comunist (Curtea Veche, 2017), Cotroceniul regal (Curtea Veche, 2015), Balcicul Reginei Maria (Curtea Veche, 2014), Regele Mihai. Album istoric (Litera, 2013), Patrie și Destin. Principesa Moștenitoare a României (Litera, 2012), Dearest Missy (Rosvall Royal Books, 2011), Marie of Romania. Images of a Queen (Rosvall Royal Books, 2007), Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania (Sutton, 2004). A fost curatorul mai multor expoziții, dintre care Marie de Roumanie: reine et artiste la Palais du Tau în Reims, Franța; la Muzeul Național de Istorie a României - Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere; Măști mortuare regale. A susținut o serie de conferințe publice în București și Londra, a participat la realizarea unor filme documentare precum The Hero and the Queen cu Televiziunea OMNI, Toronto; Coroana României: Regii României și Regina Maria cu studioul Sahia film; reportajul Telejurnalului Destinul unei Reginei (Mignon) la TVR1; Maria - Inima României realizat de Chainsaw Film Production. I-au fost conferite Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate și Ordinul Coroana României.
Visuri spulberate prezintă destinul unei figuri regale ilustre, principesa României. Dificultățile anilor de război, refugiul familiei regale la Iași au privat-o pe Elisabeta de educația clasică princiară, care avea să fie compensată de latura caritabilă, prin munca devotată de infirmieră în spitalele din spatele frontului, preluând mai târziu în Grecia modelul spitalului Coțofenești.

Căsătoria cu prințul George, diadohul Greciei, a scos la iveală o altă personalitate a prințesei Elisabeta, devenită acum regină consoartă. Spre deosebire de mama ei, regina Maria, care o vedea ca pe o fire taciturnă și retrasă în sine, chiar egoistă, regele Greciei descoperă o prietenă desăvârșită, o iubită dedicată, gata să-și sacrifice aspirațiile și convingerile pe fondul contorsionat al unei Grecii frământate de războaie și revolte. În cele din urmă, acesta va fi și motivul despărțirii celor doi, George și Elisabeta.

Fosta regină va face avere în România anilor 1930, dar va muri săracă și aproape uitată în exil, după ce regimul comunist i-a confiscat toate bunurile și familia regală s-a fărâmițat.


O personalitate artistică, introspectivă și timidă, ascunsă într-un chip plin de maiestate clasică, Elisabeta, fiica cea mare a reginei Maria și a regelui Ferdinand, a suferit de lipsa de înțelegere a contemporanilor și, deopotrivă, a posterității.

S-a perpetuat un portret creionat din tușe subiective, neîncadrat în tiparul gata fabricat al calităților absolute, proclamându-se damnarea sa.

Căsătoria Elisabetei cu George, ducele de Sparta, o imersează într-o Grecie convulsivă, dominată de rivalități politice, unde regele, guvernele și loviturile de stat se succed într-un fluviu învolburat de Marele Răzoi sau cel greco-turc, de rivalitățile dintre monarhiști și republicani, de militarii care intervin în politică pe parcursul mai multor decenii, conturându-se o istorie dramatică pentru dinastie. De la principesă moștenitoare a Greciei, în scurt timp ajunge regină consoartă, viața fiindu-i dăltuită permanent de asperitățile experienței dobândite. De aici începe metamorfozarea într-un personaj regal cu valențe artistice, completate de interesul pentru comerț și afaceri. Urmează iluziile exilului, o fantomatică neșansă care până la urmă o acoperă de singurătate și datorii.

Principesa Elisabeta Josefina Carlota Victoria Alexandra s-a născut în dimineața zilei de 12 octombrie (stil nou) 1894 la Foișor, în Sinaia. Lizzy sau Lisabeta, cum era numită de familie, a avut bonă și guvernante britanice, iar studiile favorite erau literatura, limbile străine, pianul și pictura, care-i reflectau atât de bine sensibilitatea, dar și solitudinea în care se regăsea. Ca și tatăl ei, Ferdinand, îndrăgea florile și îi plăcea botanica. Lisabeta era un cititor avid, o pasiune întreținută de regina-scriitoare Elisabeta (Carmen Sylva), care îi comanda constant cărți "pentru că îi plăcea să aibă o bibliotecă mare cu multe volume"^[i]. Dificultățile anilor de război, refugiul familiei regale la Iași au privat-o pe Elisabeta de educația clasică princiară. Însă avea să fie compensată de latura caritabilă prin munca devotată de infirmieră în spitalele din spatele frontului, preluând mai târziu în Grecia modelul spitalului Coțofenești. Caritatea, alinarea suferințelor răniților sau a orfanilor de război a fost adoptată rapid alături de regina României. Astfel a cunoscut personalități din rândul Aliaților, o bună parte dintre ei coordonând activități ale Crucii Roșii. Abia în 1919, la Paris, unde avea să studieze pentru un an muzica și pictura, trăind alături de familia ducesei de Vendôme, vara tatălui ei, a înțeles complexitatea spiritualității occidentale.

Principesa era o fire taciturnă, precum bunicul matern, ducele de Edinburgh, lucru cunoscut în familie. Regina Maria constatase totodată că fiica sa avea înclinația "să se considere superioară; mi-e teamă că, la fel ca Nando, are tendința de a fi extrem de indiferentă"^[ii]. Firea ei intelectuală ducea la o tendință de izolare, întruchipată de o aparentă indiferență, lucru demantelat, în mare parte, de-a lungul timpului, de corespondență, prin grija pentru frați atunci când mama lor, principesa moștenitoare Maria, era plecată, sau mai târziu în momente de viață privată.

Lisabeta era considerată în adolescență o principesă frumoasă. Mama sa îi remarcase frumusețea impunătoare, dar surprinde defectele neezitând să le mărturisească apropiaților:

Maria aplicase o tactică cunoscută din timpuri previctoriene, legătura dintre portretistică și politica alianțelor matrimoniale, iar pentru a face cunoscută frumusețea fiicei sale angajează pictori. În iunie 1909, presa scria:

Un alt lucru impus de tradiție era alegerea unei alianțe matrimoniale care oglindea politica dinastiilor europene. Prințul Moștenitor al Germaniei o vedea pe Lisabeta ca o partidă bună pentru fratele său Adalbert^[v]. Însă Maria scria mamei sale, ducesa de Coburg, în ianuarie 1909, despre eventualitatea unei alianțe matrimoniale în familia Kaiserului:

Prințul Boris al Bulgariei o rugase din nou în 1911 pe regina Eleonora să facă demersuri privind posibilitatea unei căsătorii, presa scria că probabil exista o conexiune "între intențiile prințului Boris și vizita pe care o făcuse regina Elisabeta a României la Euxinograd pe 12 mai 1911, la invitația reginei Bulgariei"^[ix]. Totodată, presa bulgară comenta favorabil dorința prințului Boris, iar un detaliu interesant menționat era cel al importanței portretelor principesei Elisabeta, care erau "foarte căutate la Sofia și aiurea în Bulgaria. Are dreptate principesa Maria să fie doritoare ca portretele fiicei sale să fie desăvârșite, pentru a nu altera frumusețea copilei princiare române"^[x].

Opțiunile pentru mariajul Lisabetei au început să prindă contur în 1911-1912 cu posibilitatea unei alianțe, îndeosebi în Germania, Rusia sau Grecia. Acestea erau consemnate în corespondența bunicii materne, ducesa de Coburg, cea a reginei Elisabeta a României, a Victoriei Melita, mare ducesă a Rusiei, a reginei Sofia a Greciei sau a reginei Maria a României. Regina-poetă scria despre Elisabeta în toamna anului 1912 că era "prea bună pentru mulți dintre ei, iar ei nu sunt vrednici să îngenuncheze la picioarele sale. Este un premiu rar [...] Nu cred că se va gândi să se mărite în grabă"^[xi]. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat, opinie susținută și de Missy, încă din 1911: "nu voi permite o căsnicie bună cu un bărbat dezagreabil. Ea este foarte tânără și nu ne grăbim s-o vedem plecând, în plus, urăște să se gândească la mariaj. Când va veni omul potrivit, desigur, nu mă voi împotrivi"^[xii].

Părerea bunicii materne era însă diferită. În luna mai 1912 ducesa începuse să facă planurile unei căsătorii potrivite pentru Lisabeta, care în toamnă urma să împlinească 18 ani, reproșându-i lui Missy: "până acum trebuia să fi fost prezentată în lume, altfel nu se va obișnui niciodată să vorbească și să se comporte ca o persoană adultă, iar pentru o prințesă este indispensabil"^[xiii].
 
 Totodată, ducesa nu agrea o eventuală căsătorie a nepoatei sale în Germania:

Missy revine cu răspuns pe tema matrimonială, oferind detalii despre solicitarea Kaiserului ca Elisabeta să vină în Germania: "Împăratul Bill vrea ca fiii lui s-o cunoască pe Lisabeta. Nu-l pot refuza, dar oricum vreau o întâlnire destul de informală; [...] tinerii nu o îndrăgesc prea mult pe Lisabeta, este prea tăioasă și tăcută, nu este suficient de veselă, e un fel de statuie vie"^[xvii].
 
 Ducesa de Coburg se temea ca Lisabeta să nu cumva "să flirteze prea mult cu tinerii români, fiind patrioată s-ar putea să se îndrăgostească atât de ușor de cineva și atunci s-ar putea să te confrunți cu dificultăți. Prințesele tinere din timpurile noastre au propriile voințe și devin încăpățânate. Dar mereu revin la aceeași concluzie: Elisabeta trebuie să iasă curând în adevărata lume mare"^[xviii].

În motivările sale despre construirea unei alianțe matrimoniale, ducesa de Coburg îl amintește în mai 1912, pentru prima dată, pe George, ducele de Sparta, declarând că "tânărul grec este într-adevăr un băiat foarte drăguț, dar Grecia este ca o mantie roșie pentru românii tăi"^[xix]. Un an mai târziu, în 1913 diplomația viza deja încheierea unor alianțe matrimoniale care să le întărească politica regională. Asemenea proiecte erau căsătoria lui Carol cu Olga, mare ducesă a Rusiei, și a Elisabetei cu George, principele Greciei, anunțate în presa din octombrie 1913. Înaintea Marelui Război, familia regală a Greciei ar fi dorit o alianță matrimonială cu familia țaristă. Toate acestea s-au destrămat, evoluția politico-militară împiedicând realizarea unor asemenea contracte între dinastii.


Se pare că au existat unele imixtiuni ale bătrânei regine Elisabeta în amânarea sau respingerea unei posibile căsătorii cu George al Greciei în 1914. Această influență a fost negată însă de Lisabeta, care-i mărturisea mamei sale că pe timpul absenței acesteia era inevitabil ca lucrurile să fie discutate, "cu atât mai mult cu cât tu ai cerut sfatul Unchiului cu privire la ieșirea în lume"^[xx]. Totodată, regele Carol I îi mai spusese strănepoatei sale că George nu trebuia lăsat să revină până când nu primea un răspuns satisfăcător; astfel, mărturisea Lisabeta, "nu s-a pus problema unei ezitări din partea mea. Să nu-ți închipui, dragă mamă, că s-a produs vreo schimbare subită sau că cineva din exterior mă influențează. M-am gândit mult la asta, pentru că este necesar, dar și natural. Timpul și discuția n-au schimbat cu nimic sentimentele mele față de George"^[xxi].
 
 Calitățile Lisabetei erau recunoscute de regina Maria în 1916, însă erau dezvăluite într-un stil direct, uneori prea dur față de fiica sa:

Războiul duce la întreruperea temporară a întâlnirilor dintre Elisabeta și George al Greciei, a cărui familie avea să penduleze între politica premierului Venizelos și credința regelui Constantin că neutralitatea era o poziție mai bună, așa cum și în România regele Carol I optase pentru neutralitate în vara anului 1914. Totodată, Constantin era cumnatul Kaiserului, iar Carol era născut prinț de Hohenzollern-Sigmaringen și nu voia să intre în război contra țării natale și a rudelor. După moartea regelui Carol și doi ani de neutralitate, România intră în război de partea Antantei. În Grecia, datorită persistenței regelui de a rămâne în neutralitate, puterile Antantei au făcut presiuni politice. Lui Venizelos i se transmisese din partea lui Charles Jonnart, Înaltul Comisar al Puterilor Protectoare pentru Grecia, un ultimatum în care se cerea abdicarea regelui, regele putând alege un succesor dintre fiii săi, cu condiția să nu fie principele moștenitor George, considerat a fi prea apropiat de opiniile "pro-germane" ale părinților săi. Nerespectarea ultimatumului putea duce la ocuparea militară a Greciei. S-a întrunit astfel un Consiliu de Coroană unde regele anunță decizia sa de a părăsi țara împreună cu regina Sofia și copiii. N-a fost semnat niciun act de abdicare sau de renunțare la tron, nici de către el și nici de către principele moștenitor George, tronul fiind preluat de Alexandru, al doilea său fiu. La auzul știrii plecării regelui, populația s-a adunat la palat fiind nemulțumită de decizie. Regele a fost nevoit să dea o proclamație în care declara că se supune necesității, îndeplinindu-și astfel datoria față de Grecia și plecând din iubita lui țară: "Dacă îl iubiți pe Dumnezeu, țara și pe mine, fac apel să vă supuneți fără a face tulburări"^[xxiii]. Loialiștii îi cereau în continuare să nu plece. Spre deosebire de George, care avea abilități politice cunoscute, Venizelos l-a preferat rege pe Alexandru, un tânăr frumos, ușor de manevrat și nepregătit pentru preluarea tronului. Principele Cristofor, unchiul lui George, descria Atena după plecarea familiei sale ca "un oraș al morților. Nimeni nu ieșea pe stradă. Magazinele și teatrele erau închise... Toți cei care au fost credincioși regelui au fost arestați. Bărbați și femei - din toate straturile sociale - oameni de stat, avocați, scriitori, ofițeri - au fost denunțați, aduși în fața unui tribunal și condamnați unii la închisoare, alții exilați în insule îndepărtate"^[xxiv]. În iulie 1917, Grecia a intrat în război de partea Antantei.

În această perioadă, Elisabeta se afla refugiată la Iași împreună cu familia regală. Alături de regina Maria, principesa a contribuit la ajutorarea celor năpăstuiți de război, la împărțirea de hrană și haine în cartierele sărace din Iași, Onești, Roman, Botoșani, Propricani etc. A fost prezentă prin sprijinul acordat la spitalele din Iași, Roman, Ghidigeni, însă Coțofeneștiul avea să constituie mai târziu un reper pentru principesă. Cantinele pentru copiii săraci, în acele vremuri deosebite de război, au fost în atenția Elisabetei, urmând exemplul mamei sale. Au existat și scurte interludii în calmul vieții de la țară. Lectura și culegerea florilor sălbatice din pădurile Moldovei au apropiat-o pe Elisabeta de regină și de Cella Delavrancea. În zilele de acalmie, Elisabeta a realizat mai multe portrete Cellei, în creion și acuarelă, desenul constituind, pe lângă lectură, sanctuarul ei spiritual.



În ultimii ani au fost scoase la licitație diverse documente, însă corespondența lui Marc Favrat avea să creeze din nou publicitate în jurul său, dând la o parte voalul obscurității în care trăise, devenit cunoscut mai ales datorită ultimului gest făcut de principesa Elisabeta. În unele scrisori private îl numea fiul meu, Marcule, semnându-se Mamie. Marc Favrat a fost unicul ei moștenitor. În epocă, această bizară relație dintre Elisabeta și Favrat era bine cunoscută și a făcut înconjurul lumii prin știri scurte, dar penetrante.

Note informative din anii 1950 privitoare la Elisabeta nu sunt cunoscute, cel puțin până acum, acest fapt reflectând o lipsă a interesului față de un personaj fără influență în emigrație, care trăia în cercuri mici de prieteni, un om bolnav. Exilul românesc în Franța avea personalități proeminente, organizații și asociații care conturau o puternică opoziție față de regimul comunist din România. Elisabeta se aliase la început cu fratele, ei principele Nicolae, în anii activi ai acestuia la Paris. Asociația ei n-a avut forța să reziste în fața celorlalte, așa încât retragerea la Cannes a însemnat și retragerea din activitățile pe care, poate, și-ar fi dorit să le vadă cu impact asupra refugiaților români. Ceea ce înțelesese încă de la mijlocul anilor 1920 era că sănătatea o dezavantajase vizibil în noianul îndatoririlor regale, iar traumele Greciei își lăsaseră definitiv amprenta asupra ei. Așa-numitul spleen regal a fost mai degrabă o tristețe metafizică în urma dezamăgirilor profund percepute pe urma sensibilității sale și a unui intelect special.

Problemele financiare din exil ale Elisabetei au fost poate cele mai mari, comparativ cu celelalte rude. Avea datorii, a fost jefuită de bijuterii, asociația ei n-a avut impactul scontat, iar sănătatea îi era precară.

În România a rămas casa ei mult visată, Palatul de la Șosea, care astăzi îi poartă numele, Elisabeta. Cifrul principesei României este imortalizat în piatră, parchet, feronerie, amintind de spiritul ei artistic și de personalitatea aparte. Palatul Elisabeta este moștenirea lăsată de principesă, un supraviețuitor al istoriei, o mărturie a esteticii princiare. În comunism a fost casă de oaspeți în regimul protocolului de stat, la fel și după 1989, până în 2001 fiind menținută sub administrația Regiei Autonome a Protocolului de Stat. Între 2001-2017 a devenit reședință dată în folosința regelui Mihai și a familiei sale, iar din 2020 a devenit sediul Asociației Casa Majestății Sale. Cealaltă casă a Elisabetei, din Calea Victoriei nr. 163, a devenit în perioada comunistă restaurantul "Mărul de Aur", iar în postcomunism clădirea a fost mutilată cu termopane de către noii antreprenori care au folosit-o ca restaurant sau bar. Grădina a fost dezmembrată, cutremurul din 1977 afectând anumite structuri arhitecturale aflate pe proprietate, precum și alte clădiri din jur. În fața casei au fost ridicate după cutremur blocuri, acoperind fațada unei tipice reședințe aristocrate bucureștene ridicate după sfârșitul Marelui Război. La 7 decembrie 2024 un incendiu a afectat clădirea, rămânând finalmente doar un simbol al neputinței salvării unui patrimoniu istoric. Castelul Banloc a avut multe destinații în comunism, a fost sediu IAS, al Ocolului Silvic, apoi a fost transformat în casă de bătrâni, funcționând și ca orfelinat sau școală. În postcomunism, destinul castelului nu a dus la o renaștere, el a fost treptat afectat de trecerea istoriei, așteptând și acum renovarea și readucerea la viață.

Harta caselor Elisabetei și soarta lor reflectă atât de bine schimbările politice care n-au iertat arta și istoria unor locuri și oameni care le-au înfrumusețat într-o anumită perioadă, ca parte a existenței lor trecătoare. Totul pare disipat într-un peisaj ai cărui vapori creează o fantezie, o lume imaginară cu tot ce a avut și ar mai fi dorit să aibă. Visurile ei au fost spulberate, însă destinul înseamnă caracter - ar fi spus mama ei. Istoria sa personală, marcată de confiscarea averii de către comuniști și de drumul exilului, a fost apăsătoare.

Fidelitatea Elisabetei față de România a reprezentat o constantă existențială, dorul de țară urmărind-o pretutindeni. Poate un ultim ceremonial al reînhumării alături de familie în necropola de la Curtea de Argeș ar aduce liniștea asupra visurilor sale spulberate, le-ar așeza ca un voal peste amintirea unei personalități interesante, veșnic frământată de căutări interioare.