Marlboro de Sarajevo

Poet, prozator, jurnalist, Miljenko Jergović (n. 1966, în Sarajevo) se numără printre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale. Volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (Sarajevski Marlboro, 1994), tradus în numeroase limbi, a primit Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar antologia de poezie Observatorul din Varșovia (Opservatorija Varšava, 1988) a fost recompensată cu Premiul Goran pentru tineri poeți și Premiul Mak Dizdar. Volumul de proză scurtă Mama Leone (1999) a primit în 2003 Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină. În 2012, lui Miljenko Jergović i s-a decernat Premiul Angelus pentru romanul Srda cântă de Rusalii la amurg (Srda pjeva, u sumrak, na Duhove, 2009). În prezent trăiește în Croația, la Zagreb.

Având mereu în fundal semnul asediului care a măcinat orașul Sarajevo vreme de aproape trei ani, povestirile din Marlboro de Sarajevo urmăresc soarta celor asediați și leagă vieți una de alta, un bărbat de iubita lui rănită, o casă lovită de obuz de una rămasă neatinsă. Rezultatul este un cor al poveștilor - povești de dragoste, înduioșătoare, marcate de melancolie, de dorul unei țări care nu va mai fi nicicând la fel. Poveștile lui Miljenko Jergović, pline de tristețe, dar și de umor, sunt lipsite de lamentații, iar protagoniștii lor își acceptă în cele din urmă soarta și curgerea ineluctabilă a evenimentelor.

"Miljenko Jergović este un mare maestru al povestirii." (Saša Stanišić)

"Poetic și tulburător... Dintre numeroasele cărți scrise în Bosnia, acest volum de povestiri este probabil cel mai bun." (Slavenka Drakulić)

"O carte despre oamenii care prețuiesc viața." (Aleksandar Hemon)

"Aceste proze simple vorbesc despre ce s-ar întâmpla cu noi dacă am uita de propria fragilitate structurală." (Richard Flanagan)

"Un volum remarcabil... Idei sumbre, dar frumoase despre felul în care momente obișnuite ale vieții devin de nerecunoscut în clipa când cade o bombă." (The San Diego Union-Tribune)

"Jergović este un mare povestitor, care știe cum să evoce magia unei perioade și a unui loc special." (Die Zeit)


Locul capului e pe pernă, restul e pură teroare. Simți cum îți fuge acest teren moale de sub picioare. Lumea se leagănă în somn, tâmpla ți se lovește de cocoașa umărului mamei, privești cu un ochi întredeschis și vezi jocul treptelor sub tălpi, iluzia optică a unor figuri geometrice simple care te ajută să adormi la loc. Te trezește o senzație bruscă de greață în stomac, te afli într-un autobuz, înconjurat de angajați ai Serviciului de Contabilitate Socială care au plecat într-o excursie la Jajce. Nimeni nu și-a luat copiii cu el, în afară de mama ta; trebuie să vezi cascadele, a concluzionat ea cu severitate, și nu mai contează acum că îți dau măruntaiele afară, iar în cap ai o mlaștină noroioasă care nu se va limpezi într-o cădere de apă. Sticla groasă a ferestrei de autobuz bate regulat în conștiință, prin fața ochilor trec imagini care abia mai târziu, poate peste zece ani, se vor traduce în zone mai ușor de recunoscut ale pământului natal, despre care se vorbește cu încântare și exagerare cunoscuților din alte țări și din alte locuri de baștină.

Este o zi ploioasă, pe sub poduri curge Bosna umflată, și nimic din ea nu este cu adevărat potrivit pentru o excursie. Cu toate acestea, funcționarii de vârstă mijlocie sporovăiesc veseli și se uită îndelung la secretarele blonde, care în plasele mari de plajă au câte un pui la cuptor, trusa de machiaj și piepteni, folii de pastile, uleiuri de bronzat și acele mici lucruri feminine despre care vei afla mult mai târziu că sunt folosite doar o dată pe lună, dar acest "o dată" se întâmplă întotdeauna când pleci în excursii sau când se sărbătorește ceva.

Privești un Fićo^[i] cum depășește autobuzul. Văzuți de sus, călătorii par niște pitici veseli cărora această ploaie le-a picat bine. Aleargă prin lumea umedă, strălucitoare și depășesc orice le iese în cale. Ți se pare că nimeni altcineva din autobuz nu se uită la ei. Oamenii sunt preocupați de lucruri mai importante; au primit la mijlocul săptămânii o zi liberă, iar acum au de gând să profite din plin de ea. Džemo Știrbul a luat cu el o ploscă militară, pe care o oferă în stânga și-n dreapta, și așa, în glumă, ți-o întinde și ție. Crezi că înăuntru este apă, dar ești copleșit de mirosul pătrunzător al lichidului aceluia pe care asistenta îl folosește ca să-ți dezinfecteze umărul înainte de vaccinare. În acel moment măruntaiele ți se reped în cele din urmă afară, scaunul din fața ta l-ai acoperit deja cu un amestec amar și gălbui, care, așa lipicios cum este, se va răspândi prin nări încă mult timp de aici încolo.

Autobuzul încetinește și se oprește în mijlocul drumului. Șoferul coboară, urmat de toți pasagerii. Mama îți spune să rămâi înăuntru, dar ție nu îți arde să fii singur în autobuz. Te apropii de mulțimea de oameni înghesuiți, te strecori printre picioarele lor și vezi un Fićo complet șifonat din care iese un braț lipsit de viață. Mama îți acoperă ochii cu palma și, din pricina asta, nu mai vezi nimic până când nu te pune înapoi pe scaunul de autobuz. Călătorii palizi vin în urma ta, nimeni nu scoate o vorbă, doar una dintre cele trei blonde spune ceva de genul - chestia asta ne-a stricat călătoria. Care chestie? Nu întrebi pentru că știi că ar putea să pară că întrebi prostii. Oamenii din Fićo sunt morți, dar se pare că numai pe tine nu te-a cutremurat acest lucru. Nimeni nu îi cunoștea, de ce să te întristezi acum? Džemo începe să povestească despre accidentele de circulație în care a fost el implicat și despre altele de care a auzit numai. Tu începi să crezi că orice călătorie, dacă Džemo spune adevărul, se sfârșește într-un Fićo șifonat. Te gândești că n-ar fi nicio nenorocire dacă și autobuzul tău ar deveni obiectul unor priviri palide, iar mama cuiva ar ascunde în grabă ochii copilului astfel încât acesta să nu-ți vadă mâna moale. În fond situația nu este lipsită de oarecare farmec. Nu știi de ce, dar ți se pare un lucru foarte bun să fii în centrul unei astfel de atenții. Nu mai simți greața, ți se încordează viermișorul din chiloți, iar tandrețea îți curge prin vene. Te-ai trezit și în cele din urmă mintea ți s-a limpezit. Pui întrebări mamei, scuturi din picioare, îi ceri plosca lui Džemo, îi faci pe cei din jur să râdă, ești în centrul atenției și te simți bine, de parcă ai fi murit.

Jajce este alcătuit din piese Lego uriașe. O mână mare le-a aranjat conform instrucțiunilor de pe spatele cutiei. Nimic nu pare a fi real, cu excepția cascadei. Ea este mare și terifiantă. Excursia o petreci în grădina acoperită a restaurantului. Džemo spune povestea unei fete îndrăgostite care, din cauza unui tânăr, s-a aruncat din vârful cascadei. Când tânărul a auzit, s-a aruncat și el. Dar fata nu a murit, iar a doua zi a apărut în oraș. A întrebat oamenii unde este iubitul ei, iar aceștia i-au spus că a sărit după ea. Asta a întristat-o, așa că a sărit din nou.

Nimeni în afară de tine nu l-a crezut pe Džemo. L-ai întrebat - nu cumva tânărul a apărut și el, teafăr și nevătămat, după ce a sărit? Nu a apărut. Eh, acum nu ți-e clar cum de femeia, iar femeile sunt mai slabe decât bărbații, a putut să rămână o dată în viață, iar el deloc. I-ai propus lui Džemo să săriți și voi, să vedeți cine rămâne în viață. El nu a vrut.

Sub Jajce, spune el, există niște coridoare din care, odată ce-ai intrat, nu mai poți ieși. Îi aruncă acolo pe băieții care fumează în toaleta școlii. Asta te-a speriat.

Nu ai fumat niciodată, dar cuiva i-ar putea trece prin cap că ai fumat, și gata, te-a aruncat deja înăuntru. Ar fi groaznic să rătăcești toată viața în întuneric.

Ați vizitat un muzeu cu portrete ale unor eroi naționali pe pereți. Aici a făurit tovarășul Tito Iugoslavia. Ai întrebat dacă tovarășul Tito a făurit și localitatea Jajce. Džemo a spus că nu, dar e ca și cum ar fi făcut-o. Pe-asta n-ai înțeles-o. În opinia ta tovarășul Tito era singurul suficient de mare pentru a aranja piesele Lego deasupra cascadei. Acest "Nu este, dar e ca și cum ar fi" al lui Džemo miroase urât, la fel ca plosca lui militară.

Ați mâncat împreună într-un restaurant. Tu ai mâncat frigărui, dar la întoarcere, în același autobuz, ai vomitat din nou. Nu contează, a fost bine când le-ai mâncat.

Afară era deja noapte și nu v-a depășit niciun Fićo, nu v-ați oprit nicăieri și nimeni nu a murit. Džemo nu a mai vorbit despre accidente. Vorbea despre altceva, probabil la fel de neadevărat. Sau era adevărat doar în acel moment, înainte ca toți să închideți ochii și să vă treziți abia când cerul era deja roșu, ca un acoperiș arzând deasupra luminilor din Sarajevo.


Trăia cu teama continuă că în viață va pierde o ocazie frumoasă și importantă. Călătorea des, dar și mai des suferea că nu călătorește. Credea că adevăratele petreceri și fericirea sunt mereu în altă parte, făurea iar și iar planuri despre cum să le prindă de coadă, cum să găsească în mișcarea constantă a lucrurilor acea clipă cristalină când, cel puțin așa spun visele, viața se transformă în basm.

La sfârșitul lui decembrie 1990 a decis să ne petrecem ajunul Anului Nou cu o grămadă de oameni necunoscuți pe insula Hvar. Plină de entuziasm, și-a prezentat hotărârea ca pe o propunere, iar eu am avut unele observații, care au întristat-o atât de tare, încât în cele din urmă am acceptat decizia ei ca pe una comună amândorura. În penultima zi a acelui an ne-am întâlnit cu toții la Marijindvor^[ii]. Era devreme, tocmai se crăpa de ziuă, încă nu începuseră să circule tramvaiele. Am făcut cunoștință cu o grămadă de tipi blazați și fete în rochii elegante care îmi amintesc negreșit de nopțile de beție. Doisprezece dintre noi plus o grămadă de bagaje plus o cățea boxer veselă ne-am împărțit în trei mașini. Două Golfuri au luat-o înainte, iar după ele o rablă de Diana^[iii]. În ea trebuia să mergem noi doi, un student chel de la electrotehnică, prietena lui urâtă și grasă și cățeaua lor. Mașina era cârpită cu o bandă adezivă cu care se împachetează coletele, trăgea curent din toate părțile, iar picioarele aproape că îți cădeau prin podea. Ne-am târât insuportabil de încet pe șoseaua spre sud, femeia grasă vorbea despre parfumuri franțuzești, iar câinele trăgea continuu vânturi mirositoare și sonore. De fiecare dată zâmbeam cochet, făceam câte o observație de circumstanță și încercam al dracului de mult să fac în așa fel încât prietena mea să creadă că mă simt foarte bine. La urcarea muntelui Ivan, micuța Diana se chinuia cu douăzeci de kilometri pe oră ca până la urmă, în Konjic, să tușească de două ori și să se oprească. Boxerul a mai tras un pârț zgomotos sub nările noastre și a lătrat vesel. Am ieșit din mașină, s-au oprit și ăia din Golf și au început deliberările legat de ce-ar trebui să facem. În orice combinație posibilă noi doi picam în plus. Și când s-a luat într-un sfârșit hotărârea - cine să continue cu trenul și cine cu mașina -, am prins-o de umeri și i-am șoptit:
- Ce-ar fi să ne întoarcem totuși?

Nu m-a privit cu reproș așa cum mă așteptam, a scuturat doar din umeri și a oftat.
- Cine-o să le spună?
- Spune-le tu, ești bărbat.
- Mai bine tu, îi cunoști totuși. Și-n afară de asta, dacă le spun eu, o să creadă că ne-am supărat de la ceva.

Bineînțeles, ea a fost cea care a ciripit ușor că ne-ntoarcem în Sarajevo. Întotdeauna m-am priceput să arunc asupra altuia deciziile mele, plăcute sau neplăcute.

Până la tren ne-au mai rămas două ore jumate. Am așteptat în sala de mese rece și goală a hotelului. Ne cercetam din privire, jucam jocul atingerilor blânde și ușoare.
- Da, păcat! am mințit eu.

Ea s-a învinovățit că mi-a stricat petrecerea de Anul Nou. Cu o mângâiere și mici trucuri bărbătești, am încredințat-o că nu e așa.
- Îmi pare rău și de cadou.

Întotdeauna mi-a plăcut să mi se facă cadouri, așa că am insistat să facem acest lucru aici, în Konjic. Ea s-a opus pentru că ocazia nu i s-a părut chiar demnă. Tot mai spera la acea clipă cristalină. Dar am spus deja că sunt maestru al persuasiunii.

A deschis cu grijă rucsacul și a scos cu și mai multă grijă o cutie de coniac.
- Deschide!

Cutia era ușoară, așa că mi-a devenit clar că nu e nicio sticlă în ea. Și ar fi fost și aiurea să fie așa. Înăuntru era ceva frumos împachetat în hârtie albă. Mi-a făcut semn să deschid cu grijă. Într-un ghiveci miniatural era un cactus la fel de miniatural, nu mai gros decât degetul mare al unui copil abia născut.

Nu i-am spus niciodată că urăsc plantele de apartament. Au nevoie de atenție și îngrijire, cer să te gândești la ele, iar eu nu știam cum să mă gândesc nici măcar la oamenii pe care-i iubeam. Când a murit bunica, toate plantele din camera mea s-au uscat. M-am întristat, cu toate că nu le sufeream.

Am schițat un zâmbet, am sărutat-o și am rostit câteva cuvinte de mulțumire. Când s-a încredințat că sunt adevărate, am scos un Chanel No. 5 (l-am cumpărat desigur gândindu-mă la Marilyn) și eseurile despre fotografie ale lui Susan Sontag. Nu i-am dăruit niciodată numai cărți pentru că, probabil pe drept cuvânt, credea că le dăruiesc gândindu-mă la mine, nu la ea.

Cactusul l-am pus într-un loc cu penumbră al camerei mele, lângă statueta de ghips a Sfântului Vasile și o piatră rotundă de râu cu o gaură în mijloc despre care se spune că aduce fericire. Câteva luni mai târziu a început războiul în Croația, filmul cu Špegelj, Plitvice, Borovo Selo...^[iv]

L-am udat regulat o dată la cinci zile și am avut grijă să nu-i schimb poziția. Cândva, demult, bunică-mea mi-a spus că nu ai voie să muți cactușii dintr-un loc în altul. Ei nu pot sta decât într-un singur loc. Nu e deosebit de important ce fel de loc e acela și dacă e cel mai frumos, important e să fie al lor. Am avut grijă de acest cactus și m-am surprins pe mine însumi că n-am greșit față de el.

Și în loc să piară, cum pier toate acele mici cadouri simpatice pe care comercianții le expun intenționat înainte de sărbători, a început să crească. I-au crescut acele, blânde precum ale unui pui foarte mic de arici, s-a îngrășat și s-a îndoit după lumina soarelui. Acum nu mai era cât degetul mare al unui copil abia născut. Când intra în cameră, prietena mea era fericită că planta nu s-a înecat în nepăsarea mea.
- Începe să-ți semene.
- Cactusul?
- De fapt, nu ție, ci unei părți a corpului tău.

Eu, trebuie să mărturisesc, n-am observat așa ceva, dar după ce mi-a spus asta am început să mă privesc altfel. Cactusul a devenit un detaliu mic și vesel din viața noastră, felul acela de detaliu prin intermediul căruia dragostea iese cu totul dintr-un cadru dat și devine demnă de amintit.

În zilele acelea când a fost distrus Vukovarul am simțit ceva ca o răsuflare de gheață în ceafă. Viața a devenit un lucru extrem de serios, diferit de tot ceea ce știam despre ea. Orice greșeală putea fi fatală, am simțit asta, cu toate că încă nu îmi era clar nici în ce fel și nici de ce.

În ultimele zile de martie din 1992 ea a părăsit orașul. Părea că a plecat cum se pleacă într-o excursie. Fără despărțiri.

La început de aprilie m-am mutat în beci. În coroana mărului a căzut o grenadă de mortier. Ferestrele s-au spart, iar o bucată de șrapnel nu mai mare decât un bob de orez a crăpat oglinda de la vechea comodă austriacă. Sticla s-a fisurat în linii drepte, ca ale meridianelor de pe o hartă. Telefoanele încă mai funcționau, așa că am încercat să-i povestesc despre toate astea. Nu a înțeles. Probabil a crezut că de fapt capul meu se fisurase.

La fiecare cinci zile ieșeam la etaj și udam cactusul. Acum era aplecat spre pozițiile cetnicilor. Am privit în direcția soarelui cu teamă, așteptând glonțul în orice moment. Dedesubt era cald și umed, domnea o atmosferă intimă. Duhnea a cartof putred, praful de cărbune îți pișca ochii. Probabil nici în uter nu-i mai frumos.

Ea credea că moartea există doar în Sarajevo. A devenit sentimentală și s-a îndepărtat de tot. M-a întrebat dacă vreau să merg în Noua Zeelandă. I-am răspuns că sunt în beci, că țara aia e tare departe și că nu cred că voi fi deosebit de fericit acolo. De cactus nu a întrebat niciodată nimic. Eu n-am vrut să-l aduc în discuție.

Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o rețea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundația Culturală Elvețiană Pro Helvetia, Grupul de Interes Übersetzerinnen Übersetzer (Literaturhaus Wien) din partea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Fundația S. Fischer, Agenția Slovenă de Carte, Ministerul Culturii și Massmediei din Republica Croația, Ministerul pentru Societate și Cultură al Principatului Liechtenstein, Fundația Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Târgul de Carte de la Leipzig, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord și Ministerul Culturii din Republica Bulgaria.