Boran, dumnezeul subteran

George Moise locuiește în Japonia din 2008. A debutat în 2011, la Curtea Veche Publishing, cu Iertați-mă că nu sunt japonez, jurnalul adaptării (sau al inadaptării) în Japonia, urmat de Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate. A mai publicat proză scurtă în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revistele iocan (Vellant, 2016, 2019), Familia (2023) și Matca Literară (2024).
Surprinsă între o religie abia descoperită și corupția care inundă fiecare feliuță de realitate, România închipuită de George Moise ia forma unei mașinării uriașe de produs credințe. Fie că sunt autentice, fie fabricate la comandă, ele conturează un peisaj ca de sfârșit de lume, în care apariția lui Boran, zeitatea cu rădăcini incerte, dă peste cap malaxorul deja fragil în care suntem prinși cu toții.

Pe de-o parte distopic și pe de alta familiar, romanul ne ridică întrebări despre societatea spectacolului în care trăim. Ce este adevărat și ce ne alienează, care sunt limitele coerciției și cât de departe ajunge manipularea sunt doar câteva dintre dilemele propuse de romanul caustic și neortodox al lui George Moise.


Bine te-am regăsit!

Dacă mă cunoști, probabil îți amintești că am debutat în 2011 la Curtea Veche Publishing cu Iertați-mă că nu sunt japonez (2011). Acum doi ani a urmat Kanashibari - povestiri japoneze pe jumătate visate. E posibil să mai fi citit câte ceva prin volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revistele iocan (Vellant, 2016, 2019), Familia (2023) și Matca Literară (2024). Dacă nu, ai aflat acum.

Locuiesc în Japonia din 2008, unde am fost, pe rând: muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, șofer, traducător, grădinar, bucătar, fotograf. Acum cinci ani, în CV-ul meu japonez s-a strecurat temporar o ocupație despre care n-am apucat să-ți povestesc: preot.

Ai crede că această carte este povestea acelei experiențe, dar nu. Boran, dumnezeul subteran nu e nici măcar despre Japonia. E o întoarcere literară acasă, la porțile Orientului, unde precum bine știi, "tout est pris à la légère".

În speranța că nu te-am lăsat să aștepți prea mult, iată, dragă cititorule, romanul meu de debut.


- ... nimic!

Asistenta președintelui a tresărit și a rămas împietrită câteva secunde. Preafericitul Părinte Patriarh, de nerecunoscut în hainele "civile" ultimul răcnet, se încrunta la ea cu scârba cu care s-ar fi uitat la un cerșetor care i-a murdărit mașina la stop. Femeia s-a scuturat și s-a întors către ceilalți.
- Dumneavoastră vă mai aduc ceva?

Președintele a clătinat din cap că nu, primul-ministru, președintele Senatului și președintele PNL la fel, doar șeful PSD a ridicat mâna.
- Mie mai adu-mi o cafea.

Patriarhul s-a întors către el brusc de i s-a bălăbănit inelul prins în barba împletită și l-a săgetat cu privirea.
- Lasă, nu-mi mai aduce nimic, a zis președintele PSD și s-a făcut mai mic în scaun.

Patriarhul a așteptat să iasă secretara, i-a miruit pe toți cu expresia lui de buldog, a aruncat pe masă un teanc de ziare și a zis în scârbă:
- Îmi spune și mie cineva ce căcat e asta?!

Trei zile, cât e durata omologată a minunilor, ținuse și euforia Preafericitului.

După ce atacaseră în instanță printr-o acțiune comună Legământul Național, adică protocolul stat-biserică, pe motiv de neconstituționalitate, celelalte culte mușcau ironic Biserica Ortodoxă, fiecare pe unde putea. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice o ținea langa din emisiune în emisiune pe la posturile de radio și spunea bancuri răsuflate cu BOR: "Cică vine televiziunea la patriarhie și zice bună ziua, am venit să vă luăm un interviu, la care purtătorul de cuvânt zice ce să ne mai luați, că ne-a luat statul tot."
- Ce dracu', am ajuns de râsul lumii, au apărut și meme cu mine, a urlat Preafericitul. Uite-o pe-asta, "Old guy getting fucked on live television"!

Entuziaști la început, intelectualii bisericii au devenit treptat mai rezervați în declarații, până au căzut de-a binelea în prăpastia alunecoasă a scepticismului, e drept, ajutați de mai toată presa, care reducea orice referire la protocolul stat-biserică la un singur cuvânt: secularizare. Sfântul Sinod amenința cu o nouă convocare de urgență, în care Preafericitul Părinte Patriarh urma să fie tras la răspundere și erau tot mai multe voci care îi prevesteau mătrășirea. Arhiepiscopul Tomisului și al Constanței trăgea și mai cu putere de toate sforile lui din sinod socotind că i-a venit ceasul să primească în sfârșit ce i se cuvenea de drept. Nimeni nu-l vedea pe Mache cu ochi buni, doar că pe aproape jumătate îi avea la mână. Și ce dacă i se spunea Feodosie Șpagoveanu? Păi pentru cine luase șpaga aia, o luase pentru el? Nu tot pentru biserică? Cel mai bun mod să scapi de o acuzație e s-o arunci la rândul tău în curtea din care-a venit, așa că acum scuipa otravă în toate părțile, întrebându-se retoric ce comision și-a luat Preafericitul "în urma blestematului protocol, din vânzarea Sfintei noastre Biserici, mireasa lui Hristos, către demonicul stat român, ros până la măduvă de cancerul corupției și al iubirii de arginți" și amenința că Mitropolia Tomisului se va desprinde de BOR și se va declara autocefală.

Dar ce-i secătuise Preafericitului și ultima picătură de încredere era că, deși din țară îi veneau mesaje cum că marea preluare a averii bisericii mergea ceas, ortodoxia nu fusese încă declarată religie de stat. De felul lui melc când era vorba despre implementarea altor hotărâri și protocoale, statul preluase repejor în acte aproape toate proprietățile și afacerile, bisericile și cimitirele și devenise împuternicit pe aproape toate conturile mitropoliilor, arhiepiscopiilor, episcopiilor și eparhiilor.
- Unde e Petrache? a mârâit.
- Nu a ajuns încă, a zis președintele. Probabil întârzie puțin.
- Probabil?! Știe cineva ceva clar aici? Legea aia trebuia schimbată imediat, la o zi, două. Și aia întârzie. A trecut aproape o săptămână și nimic! De ce? Îmi spune și mie cineva? Foarte bine, la alegeri să nu contați pe mine, nici la președinție, nici la parlamentare, nici la locale, la nimic. Să nu mai prind pe vreunul că mă sună cu săru-mâna, părinte, stăm prost în sondaje pe zona aia, puneți o vorbă unde trebuie!

Președintele a tăcut, că nici el nu căzuse bine de câteva zile. Veștile din teritoriu erau proaste; pentru că ieșise public cu Biserica Ortodoxă în gură, pierduse masiv încrederea și sprijinul comunității din Cluj, de unde venise, fiind, de felul lui, cam greco-catolic. Petrache îi spusese scurt în urmă cu câteva zile să aștepte, fără nicio explicație, și de atunci nu primise nicio veste. Și Petrache era în standby: Boierul nu dădea nici el semne că s-ar grăbi, nu era clar niciodată dacă știa ce face sau nu, avea de fiecare dată același aer amuzat. Ce treabă avea el, dacă nu să-și mângâie maimuța, să dea ordine și să se audă vorbind.
- Vezi tu, Petrache, spunea odată un om înțelept: "În perioadele de pace, omul se prostește și înfloresc științele oculte, teoriile conspirației, șarlatanii veșnicei tinereți și ai vieții fără de moarte." Iar perioadele de pace, dragule, sunt perioade de rahat, ca acum, când trebuie să facem eforturi tot mai mari să explicăm lucruri tot mai simple. Uite și tu la ce s-a ajuns: să se dezbată public dacă Pământul e plat sau rotund. Stupid. Când facem eforturi mici să explicăm lucruri foarte complicate, ehe, atunci știm că trăim vremuri de glorie. Ferice de cei ca noi, că au de lucru tot timpul: în vremuri de rahat, să le facem de glorie, și în vremuri de glorie, să le facem de rahat.

Când Petrache a intrat în cabinetul președintelui, toți erau deja fierți bine. Preafericitul respira greu și în aer plutea otrava întâlnirilor cu avocații dinainte de divorț.
- Vă salut, a zis el scurt tuturor. Ce faci, Dane, te-ai bronzat? Parcă te-ai înnegrit, așa.

Patriarhul s-a uitat impasibil la maior, apoi și-a mutat privirea la președinte, să-i dea de înțeles că nu vorbește cu el, comunică prin intermediari.
- Preafericitul Părinte Patriarh e îngrijorat de întârzierea modificării legii 489 și ar dori să știe când...
-... așa, Dane? Păi cum era? "Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei." Matei 6:34. Mai citim și noi.

A luat ziarele de pe masa președintelui, s-a așezat comod în fotoliu și a început să le frunzărească.
- Secularizare... secularizare... secularizare..., a zis ca pentru el, a împăturit ziarele și le-a pus la loc. Știți ce-mi mai place mie să citesc? Istorie. Și uite, de-asta nu mă deranjează cuvântul ăsta, secularizare. A fost o reformă mișto. Cuza, Kogălniceanu, băieți cu coaie.

S-a oprit uitându-se la președinte cu privirea nesigură cu care ar fi recunoscut un coleg de liceu cu care nu s-a mai văzut de douăzeci de ani.
- Apropo, v-a mai zis cineva că semănați cu Kogălniceanu? Serios. Ce spuneam? A, da, de secularizare. Că n-a fost cum spuneți voi, Dane, că v-a luat statul proprietățile. Cum ai zis? Că statul român a luat abuziv proprietățile obținute din donații date Bisericii Ortodoxe Române în mod liber, nu? Păi la una mie opt sute șasezeci și trei, când s-a făcut secularizare, erați doar două mitropolii. BOR s-a făcut la 1872, iar Patriarhia, ăhă, târziu, la 1925. Este? Este. Secularizarea, sau secularizarea averilor mănăstirești, cum vreți, a fost o mișcare deșteaptă a statului român ca să pună frână la evaziunea de-o făceau bisericile ortodoxe de atunci. Care erau ale grecilor, și care dețineau un sfert din suprafața arabilă și plăteați pula taxe. Ca acum. Atunci furați pentru alții, acum furați pentru voi.
- Nu-ți permit! a zis gâjâit Patriarhul.
- Ei, nu-mi permiți. Stai așa că mai am. V-am zis, mie-mi place istoria. Hai să vă zic de altă reformă, a lui Amenofis al IV-lea! Unul, nu-l știți voi, faraon. Ăhă, demult, pe la 1344, 1342 înainte de Hristos. Pe vremea aia, tot Egiptul se închina la Amon, zeitatea supremă, plus gașca lui de zei mai mici. Orice făceai, grijă mare să nu se supere Amon. Erai bogat, dădeai bani la templu să rămâi bogat. Erai sărac, dădeai bani la templu să nu mai fii sărac. Taxele încasate de vămi, și alea mergeau tot la templu. La templu, adică la Marele Preot de la Teba, reprezentantul oficial al lui Amon pe pământ. Azi așa, mâine așa, ajunsese Marele Preot să fie nu doar șeful la toate templele din țară, dar omul deja tăia și spânzura cot la cot cu faraonul. Știți cum e, când dai o masă la restaurant și se trezește altul să te sară și să dea el dedicații la lăutari. Și-a zis faraonul, băi, ia stai așa. Că ăștia fac stat în stat. Bani au deja cât statul, templul din Teba (adică un fel de Mitropolia Bucureștilor) are afacerile lui, oamenii lui, are navele lui cu care face import-export... Ba cică în alte temple aduseseră ăștia un harem de gagici, vezi Doamne, "concubine ale zeului", pe care le babardeau preoții, evident. Aici, ce să zic, au fost salon, măcar nu futeau seminariștii în cur.
- Domnule președinte, chiar trebuie să ascultăm toate aceste mizerii? a zis Patriarhul.
- Stai că mai am puțin. Și-atunci Amenofis al IV-lea a făcut așa: a dat lege că de mâine nu se mai închină nimeni la Amon. Uite-așa. S-a uitat faraonul în sus, a zis, bă, de mâine ne închinăm la soare. O să-i zicem... Aton, c-așa vrea pula mea. Bun. A, și gata cu restul de zei. Unu', da' bun. Ăsta cică a inventat monoteismul, faraonul ăsta. A scris chiar el o rugăciune, că era și puțin poet, Imnul Mare pentru Aton, care suna așa: "O, Zeu al Soarelui, în afară de Tine nu este niciunul." Scurt și la obiect. Îl vedeți, adică nu e ca și cum nu există, ne dă lumină, recolte, ăsta e. Dup-aia s-a dus la Marele Preot și i-a zis: Uite legea, pentru că zeul la care vă închinați voi a expirat, îți ridic și dreptul de a administra bunurile lui. Mutăm capitala de la Teba în altă parte, închidem și restul de temple și școli teologice și p-alea pe care nu le închidem oricum o să se închidă singure, că nu mai aveți finanțare. A, și apropo, nu mă mai cheamă Amenofis al IV-lea, de-acuma sunt Akhenaton, adică "cel care-l slujește pe Aton", bine, pa.

Petrache a spus ultimele fraze pe o singură expirație și a lăsat niște momente de pauză, ca un comediant de stand-up care tocmai a livrat poanta și se duce la marginea scenei după sticla de apă, fără să arunce nicio privire în public. Părea că se uită undeva în gol, puțin sub tavan, către acvila cu cruce-n cioc din stema României.