Casa ușilor

Tan Twan Eng s­-a născut în Penang, Malaysia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg a câștigat Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013. Al treilea roman al său, Casa ușilor, a fost inclus pe lista lungă pentru Booker Prize 2023. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town.
Un roman fermecător despre dragoste și trădare, colonialism și revoluție, amintiri și izbăvire. Nominalizat la Booker Prize 2023.

Suntem în anul 1921. Lesley Hamlyn și soțul ei, Robert, avocat și veteran de război, locuiesc la Casa Cassowary din Penang. Viețile lor sunt revigorate atunci când "Willie" Somerset Maugham, unul dintre marii scriitori ai vremii și vechi prieten al lui Robert, sosește în Penang pentru o vizită prelungită, împreună cu secretarul său, Gerald. Maugham se confruntă cu o serie de probleme. Cum cariera sa intră în declin, ajunge la Cassowary în încercarea disperată de a găsi un subiect pentru următoarea sa carte. Pe de altă parte, Lesley este și ea afectată de o căsnicie mai duplicitară decât pare la prima vedere. Aflând de legătura din trecut a lui Lesley cu revoluționarul chinez Sun Yat­sen, el decide să cerceteze problema mai în profunzime. Dar, pe măsură ce prietenia lui cu Lesley devine tot mai strânsă, Maugham descoperă o poveste mult mai surprinzătoare decât și­-a imaginat, în care se împletesc acțiuni subversive și scandaluri, dar și procesul unei englezoaice acuzate de crimă.

Un roman fascinant, bazat pe evenimente reale, Casa ușilor urmărește liniile de falie ale rasei, genului, sexualității și puterii în vremea imperiului și analizează în profunzime natura complicată a iubirii și prieteniei.

"Remarcabil... Casa ușilor demonstrează încă o dată talentul lui Tan Twan Eng de a evoca atmosfera locului și a epocii... Cu detalii minunate și povestiri în care se împletesc capriciile vieții lui Maugham... Un roman rafinat, o capodoperă." (Sunday Times)

"Perfect echilibrat... un roman stratificat într­-un mod fascinant... O atmosferă înșelător de tihnită, în care Tan Twan Eng a țesut o poveste superbă, liniștită și complexă despre dragoste, datorie și trădare." (Literary Review)

"Captivant... superb... Un roman memorabil pentru incursiunile sale interculturale inteligente și imaginile de neșters." (The Wall Street Journal)

"Bazat pe evenimente reale, Casa ușilor sondează probleme atemporale legate de rasă, gen și sexualitate. O proză sublimă și rafinată oferită de un povestitor talentat." (Toronto Star)


Lesley
Doornfontein, Africa de Sud, 1947

Povestea, asemenea unei păsări de munte, poate purta un nume până dincolo de nori, chiar până dincolo de timp. Willie Maugham mi-a spus asta, în urmă cu mulți ani.

Nu mi-a mai apărut de multă vreme în gânduri, dar în timp ce privesc munții de pe veranda casei mele, în această dimineață de toamnă, îi aud vocea subțire și tonul sec, dicția corectă, fără cusur, așa cum era totul la el. În amintirea mea, îl văd din nou, în acea ultimă noapte petrecută în vechea noastră casă, aflată în cealaltă parte a lumii, cu noi doi șezând pe veranda din spatele casei, vorbind încet, iar luna plină, ca o luntre pescărească, plutind în derivă deasupra mării. Toți cei ai casei se retrăseseră deja în dormitoare. Când a venit dimineața, a plecat din Penang cu vaporul și nu l-am mai văzut niciodată.

Zece mii de zile și nopți s-au scurs din seara aceea pe apele râului nesfârșit. Acum trăiesc pe țărmurile unei alte mări, o mare a pietrelor și a nisipurilor tăcute.

Cu o jumătate de oră în urmă, tocmai îmi terminam micul-dejun pe verandă, când am observat o siluetă familiară, pedalând pe colina abruptă și înaintând de-a lungul potecii noroioase. Am urmărit-o cu privirea în timp ce urca, până a ajuns la aleea scurtă, mărginită de plopi. În clipa când a ajuns lângă stoep^[i], s-a dat jos de pe bicicletă și a sprijinit-o în cric.
- Goeie more^[ii], doamnă Hamlyn, mi-a strigat.
- 'Neața, Johan.

A scos un pachet din geanta de la bicicletă, a urcat pe verandă și mi l-a întins. Era învelit în hârtie maro, groasă, și legat cu două sfori, dar chiar și așa îmi dădeam seama că înăuntru se afla o carte. Robert murise de aproape șase ani, dar corespondența lui - cataloage și cărți primite în dar de la anticari din Londra, înștiințări din partea cluburilor din care făcuse parte - continuase să curgă chiar și după ce expeditorii lor fuseseră informați de moartea lui.
- Nu este pentru domnul Hamlyn, a zis Johan. E pentru dumneavoastră.
- Chiar așa?

Mi-am pipăit buzunarele, căutându-mi ochelarii de citit, pe care i-am pus apoi pe nas și am mijit ochii, încercând să descifrez numele scris pe pachet: doamna Lesley C. Hamlyn.

Preț de o clipă sau două, am continuat să mă holbez la propriul nume. Cu excepția scrisorii lunare de la fiul meu, din Londra, nici nu-mi mai aminteam de când nu mai primisem vreo corespondență adresată mie.

Johan a arătat cu degetul spre timbru.
- Ce pasăre ciudată!
- E o pasăre-rinocer, am zis.

Ciocul mare și curbat, precum și creasta osoasă și greoaie îi dădeau păsării un aspect comic. Stătea cocoțată pe o ramură, iar dedesubt scria: B.M.A. MALAYA^[iii].
- Pot să-l păstrez?

Am clipit, neînțelegând.
- Poftim? A, da, desigur.

Am așezat pachetul pe masă.
- Vrei o ceașcă de ceai, Johan?
- Am geanta plină în dimineața asta, a spus el scuturând din cap.

A dat să plece, dar l-am oprit.
- Stai puțin, Johan.

Am dat fuga în casă, de unde m-am întors o clipă mai târziu cu un săculeț de hârtie.
- Câteva koeksuster^[iv] pentru tine.
- Baie dankie!^[v] Ale dumneavoastră sunt cele mai bune, chiar mai gustoase decât ale lui Tannie Elsie.
- Ar fi bine să nu-i spui asta.
- Ja, e încă supărată din cauză că ați câștigat concursul pentru cel mai bun melktert^[vi] la kerk basaar^[vii]. I-a zis mamei că dumneavoastră nici n-ar trebui să vi se dea voie să participați la concurs.

Chiar și după douăzeci și cinci de ani, existau încă oameni care mă priveau ca pe o venetică.

Johan se uita la mine cu o vagă expresie de îngrijorare pe chip. A arătat cu o mișcare a capului spre pachetul pe care mi-l adusese.
- Sper că nu sunt vești rele...

N-am zis nimic. L-am urmărit cu privirea, în timp ce se urca pe bicicletă și se pierdea în depărtare. Întorcându-mă la masă, m-am așezat, am tras pachetul mai aproape și am început să-l examinez. Nu era trecută nicio adresă în dreptul expeditorului, dar ștampilele poștei, întinse asemenea unor tatuaje vechi, îmi arătau că pachetul fusese trimis din Penang, prin septembrie 1946. Încâlceala de adrese suprapuse, scrise de mâini diferite, reușise cumva să-mi dea de urmă: pachetul fusese trimis pe adresa vechiului birou al lui Robert, din Londra, înainte de a fi redirecționat spre cel al avocatului nostru din Cape Town, iar după aproape o jumătate de an de la data la care fusese expediat din Penang, m-a găsit la această fermă de oi, aflată la vreo douăzeci și patru de kilometri de Beaufort West.

Am tăiat sforile cu lama cuțitului de fructe, am strecurat vârful lamei printr-una dintre cutele hârtiei, iar din două-trei mișcări precise am reușit să desfac ambalajul. Mi-a apărut unul dintre colțurile cărții. Am dat hârtia laoparte și am văzut titlul: The Casuarina Tree de W. Somerset Maugham.

În pachet nu se afla nimic altceva - nicio scrisoare, niciun bilet. Am întors cartea pe toate părțile. Robert colecționa primele ediții ale cărților și avea toate volumele lui Willie Maugham - romanele, antologiile de proză scurtă, piesele de teatru și eseurile. M-am gândit că și cartea din mâna mea era tot o ediție princeps, deoarece culorile arborilor tropicali și albastrul senin al copertelor se șterseseră deja.

La cuprins erau înșiruite titlurile a șase povești. Am dat repede paginile, până am ajuns la ultima. Murmurând în gând paragraful de la începutul povestirii, m-am simțit imediat transportată înapoi în Malaya. Simțeam cum căldura tropicală mă asfixia cu aerul ei greu și umed, în timp ce un miros de pământ jilav îmi înfunda nările.

Am verificat pagina de titlu, dar nu avea nicio dedicație, nicio semnătură. Imediat sub titlu fusese imprimat simbolul acela ocult pe care Maugham îl tipărea în toate cărțile sale. Acesta, în orice caz, era ușor diferit: o mână necunoscută desenase cu o linie subțire un dreptunghi negru, vertical, încadrând simbolul în centrul lui. Din partea de sus pornea o altă linie neagră, dreaptă, care tăia rama dreptunghiulară exact pe mijloc.

M-am încruntat, nedumerită.

O clipă mai târziu, am văzut, am înțeles ce-mi spuneau liniile acelea. Cu grijă, ca și cum m-aș fi temut că orice mișcare bruscă ar fi putut deplasa dreptunghiul de la locul lui, am așezat cartea pe masă. Pagina s-a arcuit ușor în adierea vântului, după care a revenit la locul ei.

M-am lăsat pe spate în scaunul meu, cu privirea ațintită asupra glifei, ancora aceea embosată în hârtie.

La sfârșitul anului 1922, Robert și cu mine ne smulseserăm din ceea ce ne ținea legați de Penang, călătorind cu un pachebot P&O până la Cape Town. Am petrecut acolo două săptămâni încântătoare, într-un hotel de pe malul mării, după care am luat trenul spre Beaufort West, un orășel aflat la vreo patru sute optzeci de kilometri, în nord-estul capitalei. Bernard, vărul lui Robert, avea o fermă de oi și ne construise un bungalow modest pe terenul lui. Văruit în alb și acoperit cu tablă ondulată, vopsită în verde-închis, bungalowul se înălța pe o coamă înaltă și lată. De pe veranda spațioasă și umbrită - nu mă voi obișnui niciodată cu faptul că localnicii îi zic stoep, îmi spuneam - aveam o vedere deschisă spre munții din nord. Munții ăștia se formaseră cu o eternitate în urmă din unduirile agonizante ale frământărilor pământului, care izbucniseră undeva departe, în sud, în punctul cel mai de jos al continentului.

Când am ajuns acolo era deja miezul verii, iar soarele lovea necruțător pământul. Totul era atât de sumbru - peisajul pârjolit, fețele oamenilor, până și lumina. Cât de mult tânjeam după cerul colorat de musonul ecuatorial, după nuanțele în continuă schimbare ale mării cameleonice.

La o săptămână după ce ne-am instalat în noua noastră casă, am fost invitați la fermă, să luăm cina. Soarele începuse să se cuibărească în spatele munților, în timp ce noi străbăteam distanța de mai puțin de un kilometru dintre bungalow și fermă. A trebuit să ne oprim de câteva ori pe drum, pentru ca Robert să-și tragă sufletul. Bernard Presgrave avea treizeci și opt de ani și era cu doisprezece ani mai tânăr decât Robert. Robust și rumen la față, îmi aducea aminte de Robert pe vremea când ne-am căsătorit. Ferma lui se numea Doornfontein, Fântâna de Spini, genul de nume de rău augur care ar fi făcut-o pe bătrâna mea servitoare Ah Peng să mormăie abia șoptit: "Atrage doar belele". Dar Bernard și soția lui, Helena, o fată supusă și ștearsă din Cape, păreau să prospere.

Când am ajuns noi, ceilalți oaspeți - fermieri și soțiile lor din zonă - se adunaseră deja în grădina neîngrijită din spatele fermei. Ne-am alăturat cercului de oameni așezați sub un salcâm african, ale cărui ramuri golașe erau acoperite cu spini albi, lungi cât degetul meu mic. Râsetele și chicotelile copiilor care se jucau la marginea grădinii răsunau în aerul serii. Două butoaie metalice tăiate în jumătate se odihneau pe niște suporturi, iar din ele se înălțau limbile unui foc de lemne. Cotlete de miel și rotocoale de cârnați fumegau pe grătar. Fermierii erau buri, aveau trăsături dure și vorbeau pe șleau, dar, odată ce i-am cunoscut, s-au dovedit a fi niște oameni încântători. Miezul bârfelor din seara aceea - și care, după cum aveam să descopăr, urma să fie rumegat toată vara de întreaga regiune - se concentra în jurul unui englez bogat de vârstă mijlocie și al frumoasei și tinerei lui soții, care se mutaseră în Beaufort West de la Londra, cu o vară în urmă.
- Medicul i-a sugerat că aerul de aici o va ajuta, a zis Bernard, cu un ochi la cotletele de miel de pe grătar. Graham - soțul - a cumpărat o bucată de pământ pe terenul lui Jannie van der Walt și și-au construit acolo o casă nouă, o casă mare, frumoasă. O să vă ducem până acolo într-una din zilele astea, să vedeți cu ochii voștri.

Bernard s-a apropiat de butoaie și a întors carnea de pe grătar; stropi de grăsime au picurat pe foc, ridicând nori de fum șuierători și înnebuniți.
- Sănătatea soției lui s-a îmbunătățit, a reluat el, în timp ce se așeza din nou pe scaun, dar într-o dimineață, în urmă cu vreo trei săptămâni, l-a părăsit. A plecat în timp ce el sforăia în pat.
- Și-a luat toate bijuteriile, a zis Helena, preluând firul poveștii, dar nu i-a lăsat bietului Graham nicio scrisoare, nici măcar un bilet.

Bernard a chicotit.
- Cunoscându-l pe Graham, este posibil ca această deplorabilă lipsă de maniere să-l fi înfuriat mai mult decât orice.
- Hei, asta nu-i amuzant deloc, Bernard, a spus soția lui.
- Coincidența face că, în aceeași dimineață, a dispărut și medicul din satul nostru, a continuat Bernard. Și-a părăsit nevasta. Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci.

M-am uitat spre Robert, care ședea în fața mea; privirile ni s-au întâlnit.
- Genul de poveste care i-ar fi plăcut lui Willie, a zis el.
- Willie? a întrebat Bernard.
- Somerset Maugham, a răspuns Robert.
- Cine e? a întrebat unul dintre oaspeți.
- Un scriitor, a spus Robert. Unul renumit. Un prieten vechi, de fapt. A locuit la noi în Penang. Ne-a promis că ne va vizita aici. O să vi-l prezentăm când va veni.
- Mi-au plăcut unele dintre poveștile lui, a intervenit Helena. Dar "Ploaia" - a zis, strâmbându-se -, pe asta n-am s-o uit niciodată.
- E o poveste de groază? a întrebat unul dintre bărbați frecându-și palmele de plăcere.
- Nu, a răspuns Helena. E despre... o femeie.

Fața i s-a îmbujorat; și-a netezit cutele fustei pe genunchi.
- O, am să-ți împrumut cartea, Gert - ca s-o citești.
- Of, dar cine are vreme de citit?

Bernard mi-a zâmbit.
- A scris și despre voi doi în poveștile lui?

Apusul dizolva conturul munților. Mi-am strâns șalul în jurul umerilor.
- Probabil că i-am părut, am zis eu aruncând o foarte scurtă privire spre Robert, cel mai plictisitor cuplu de oameni căsătoriți pe care l-a întâlnit vreodată.

Viața noastră aici nu diferea prea mult de cea din Penang. Robert și cu mine aveam dormitoare separate, iar în fiecare dimineață ne întâlneam pe verandă, unde luam micul-dejun. Apoi el se retrăgea în birou, unde lucra la memoriile lui - începuse să scrie la ele imediat după mutarea noastră aici. Eu nu aveam mare lucru de făcut. Liesbet, soția unuia dintre muncitorii de la fermă, ne gătea și ne făcea curățenie. Era cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, o femeie corpolentă, lată în șolduri, cu o față rotundă și zâmbitoare, care îmi amintea de femeile din Penang. Pentru a-mi umple timpul cu ceva, am hotărât să fac o grădină în fața casei.

Pământul era uscat precum pudra din pudriera mea, dar cu ajutorul fiului lui Liesbet, Pietman, am reușit.

Seara, Robert și cu mine ne odihneam pe verandă, cu câte un pahar de whisky tare sau gin, și priveam cum încă o zi se scurgea îndărătul crestelor munților. Mai târziu, înainte de a ne retrage în dormitoare, eu cântam la pian. Robert ședea în fotoliul lui, sorbind din ceaiul său preferat, pu-erh^[viii], cu ochii închiși, lăsându-se purtat de sunetul muzicii.

Pe harta mare atârnată în biroul lui, latura sudică a Marelui Karoo se află la vreo două sute patruzeci de kilometri nord de Doornfontein. Dar erau zile când îl simțeam mult mai aproape și eram convinsă că-i puteam percepe tăcerea eternă răzbătând din inima deșertului - nemișcarea și vidul infinit. Îmi amintea de o poveste pe care o auzisem pe vremuri: un cuplu de exploratori, soț și soție, se rătăciseră în timpul unei expediții în deșertul Gobi. Pentru a-și ascunde disperarea tot mai mare și sentimentele de deznădejde în timp ce se afundau din ce în ce mai mult în deșert, au încetat să-și mai vorbească unul altuia. Mă întrebam adesea care dintre cele două era mai apăsătoare: liniștea deșertului sau tăcerea dintre soț și soție.

Sunetul ușii cu plasă, deschizându-se și izbindu-se de perete, mă readuce în prezent. Îmi desprind ochii de pe pagina cărții și o închid. Liesbet iese pe verandă, cu șorțul ei alb și apretat întins peste prora abdomenului umflat. Vine doar o dată pe săptămână în ultima vreme, iar în timp ce face curățenie se plânge încontinuu de dureri de genunchi.
- Încă o carte? întreabă ea, așezând pe tavă farfuria mea și ceașca de ceai. Peste tot în casa asta numai cărți... cărți și iar cărți.
- Da... încă o carte...

Lasă tava jos și se uită cu atenție la mine. Îi zâmbesc cu ochii umeziți de lacrimi și iau cartea cu mine în casă.

În sufragerie, trec pe lângă picturile mele în acuarelă, reprezentând prăvălii vechi din Penang, și ajung la peretele acoperit cu fotografii atârnate deasupra pianului Blüthner. Mă las pe spate și privesc fotografiile, căutând una anume, la care mă gândesc acum. Nu m-am mai uitat la ele - nu cu adevărat - de ani buni.

Multe dintre fotografii ne înfățișează pe mine, pe Robert și pe cei doi fii ai noștri. În câteva dintre ele apar și oameni care ne-au vizitat în Penang: actori, parlamentari, aristocrați, scriitori, cântăreți de operă. Nici măcar nu-mi mai amintesc numele lor; și oricum, probabil că au murit cu toții de mult. Reclamând un loc de cinste pe acest perete al timpului întemnițat, iată și fotografia noastră de nuntă. Robert și cu mine stăm pe treptele bisericii St. George din Penang. Îndrept rama de argint ușor înclinată și șterg stratul de praf de pe ea cu degetul arătător.

Lumea de aici se așteptase ca, după ce l-am îngropat pe Robert, să-mi adun lucrurile și să mă întorc în Penang. Erau zile când mă întrebam de ce n-o făcusem. Dar... să mă întorc acasă... la ce? La cine? Toți cei pe care-i cunoscusem în Malaya fie erau morți, fie dispăruseră pe tărâmul îndepărtat al unei alte vieți. Apoi izbucnise războiul care cuprinsese întreaga lume, iar japonezii invadaseră Malaya. Așa că am fost nevoită să rămân aici, un boț de vopsea întins de pensula timpului peste acest peisaj vast și etern.

Sub tabloul de nuntă atârnă o fotografie care înfățișează două femei din alte vremuri, cu cămășile, taioarele și pălăriile lor demodate: Ethel și cu mine, fiecare cu câte o pușcă în mână, iar în spatele nostru se profilează fațada în stil Tudor a clubului Spotted Dog din Kuala Lumpur. Fotografia fusese făcută după un concurs de tragere cu arma în padang^[ix]. Sărmana Ethel. Ochii îmi alunecă spre fotografia alăturată. O desprind de la locul ei și o studiez în lumină, la fereastră. În timp ce mă uit la noi patru - Willie Maugham, Gerald, Robert și cu mine - prăvăliți pe fotoliile de ratan de sub casuarina din grădina noastră, mintea îmi zboară înapoi, la cele două săptămâni din 1921, când scriitorul și secretarul lui au locuit împreună cu noi în Casa Cassowary.

Las fotografia din mână. Dimineața își decantează lumina pe povârnișurile munților îndepărtați. Azi e echinocțiul de toamnă; aici, în bazinul sudic al pământului, porțiile de zi și de noapte sunt perfect egale. Lumea se află în echilibru, dar eu sunt nesigură, dezechilibrată.