Maniunea

Narine Abgarian s-a născut în anul 1971 în orășelul Berd din Armenia, fiind cea mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de intelectuali. A absolvit Facultatea de Studii Lingvistice de la Universitatea de Stat din Erevan, apoi a practicat diverse meserii înainte de a începe să-și povestească amintirile din copilărie pe blogul LiveJournal.

Postările despre buna sa prietenă, Maniunea, și despre copilăria din Armenia sovietică au impresionat publicul și au determinat publicarea lor în romanul autobiografic Maniunea, cartea de debut a scriitoarei și prima dintr-o trilogie care avea să devină un proiect editorial de succes.

Trilogia Maniunea, care mai cuprinde volumele Maniunea scrie un roman fantastic (2011) și Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții (2012), a fost distinsă în Rusia cu Premiul Manuscrisul Anului și Premiul pentru Literatura Rusă. De asemenea, cărțile au stat la baza unei serii TV de zece episoade, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Soci din 2021.

Alte cărți ale autoarei Narine Abgarian traduse în limba română sunt Din cer au căzut trei mere (Humanitas, 2021) și Simon (Humanitas, 2023).
Anca-Irina Ionescu a absolvit în 1968 Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, specializarea Limba și literatura cehă, iar în 1975 și-a obținut doctoratul cu o teză despre terminologia mitologiei slave și reflectarea ei în limba română. Are studii postuniversitare în mai multe orașe europene, printre care Praga, Varșovia, Uppsala, Viena și Milano, precum și în Dubai și la New York. A publicat peste 100 de articole de specialitate în reviste de istorie, literatură și etnologie și a tradus peste 260 de titluri, atât de ficțiune, cât și de nonficțiune, din nouă limbi (engleză, franceză, rusă, cehă, polonă, slovacă, bulgară, spaniolă și italiană). Din cehă i-a tradus pe Jan Hus, J. Neruda, J. Hrabal și K. Čapek, iar din rusă, pe Cehov, Tolstoi, Gogol și Pasternak, printre alții.
Maniunea și Narine sunt cele mai bune prietene! Au în jur de unsprezece ani și s-au cunoscut la corul școlii, în timpul unui spectacol în care scena s-a prăbușit, iar fetele s-au trezit îngrămădite una peste alta. Prietenia lor, complicată de apropierea adolescenței, stă de la început sub semnul buclucului și al absurdului. Aflăm cu umor despre ziua când fetele s-au trezit pline de păduchi, despre momentul când erau cât pe ce să-și împuște profesorul de sport sau despre vara când Maniunea s-a îndrăgostit de vecinul cel tânăr și însurat. Sună primejdios? Ei bine, așa este uneori viața - și, mai ales, așa a fost viața copiilor crescuți în timpuri complicate, precum anii ʼ80 ai Uniunii Sovietice. Dar copiii sunt tenace precum gândacii, spune autoarea, și sunt marii supraviețuitori ai istoriei.

Împreună cu Narine, Maniunea și formidabila bunică Ba, călătorim într-o Armenie care este parte din Uniunea Sovietică. Peisajul etnic este extrem de divers. Trăiesc acolo armeni, georgieni, ruși, evrei, azeri și romi. Aceștia sunt prinși în situații când comice, când înduioșătoare, iar memoria scriitoarei îi învăluie pe toți cu o privire plină de nostalgie.

"Maniunea este o poveste despre un orășel sovietic izolat, departe de orice capitală, și despre locuitorii acestuia. Despre modul în care, cu toate lipsurile oribile și restricțiile de tot felul, oamenii au dobândit înțelepciunea de a trăi și de a se bucura de viață.
Maniunea este o carte pentru copii deveniți adulți. Pentru cei care la treisprezece, ca și la șaizeci de ani, cred în bine și privesc zâmbind spre viitor.
Maniunea este declarația mea de dragoste nesfârșită pentru rudele mele, pentru cei dragi și pentru orașul în care am avut norocul să mă nasc și să cresc.
Lectură plăcută, prieteni!" (Narine Abgarian)

"Cu adevărat, cartea unei copilării îndepărtate, pe care Narine Abgarian nu doar a imaginat-o, ci a și trăit-o aievea. Și a descris-o cu un talent care nu s-a diminuat nici până azi, în vremea marilor convulsii prin care trece atât lumea întreagă, cât și Armenia minunatei autoare - Armenia, care și-a pierdut o regiune istorică, Artzah.
Această carte unică, care nu s-a scris doar pentru copii, întregește creația unui autor venit din Caucazul înzăpezit și deloc lipsit de oameni capabili de mari narațiuni." (Vladimir Bulat, critic de artă)


Pe parcursul povestirii, ați putea avea impresia că Ba era îndărătnică, încăpățânată și despotică. Acest lucru nu este deloc adevărat. Sau nu este chiar așa. Ba era foarte iubitoare, bună, plină de compasiune și devotată. Dacă nu o enervai, părea un înger în carne și oase. Dar e drept că se putea enerva din orice motiv, chiar și cel mai neînsemnat. Și în acest moment de cumpănă al universului, Operațiunea "Furtună în deșert" putea să pară o joacă de copii în comparație cu ceea ce era în stare să facă Ba! Era mai ușor să strângi cu fărașul și să arunci la gunoi în spatele grajdului efectele tornadei decât să faci față furiei distructive a bunicii Roza.

Sunt un om fericit, prieteni. Am avut de-a face cu această forță a naturii de mai multe ori, și totuși am supraviețuit. Copiii sunt la fel de tenace ca gândacii.

Manea și cu mine aveam opt ani când ne-am cunoscut. Pe atunci, amândouă studiam la școala de muzică. Manea era la clasa de vioară, iar eu la pian. La început ne întâlneam la lecțiile noastre obișnuite, schimbam câteva cuvinte, dar apoi a urmat acel spectacol memorabil al corului, după care prietenia noastră a căpătat - dacă pot spune așa - o nouă dimensiune, frenetică. Ne-am mutat în aceeași bancă, plecam împreună de la școala de muzică și din fericire aveam același drum spre casă. Dacă Manea avea lecție de vioară în ziua aceea, duceam cutia cu rândul, nu era deloc grea, dar era destul de voluminoasă pentru noi, niște fetițe mici.

După vreo două săptămâni de prietenie strânsă, am invitat-o pe Manea la mine acasă - să facă cunoștință cu familia mea.

Manea a ezitat.
- Vezi tu, a ridicat ea vinovat din umeri, eu o am pe Ba.
- Pe cine? am întrebat.
- Pe Ba, bunica Roza.
- Și?

Nu înțelegeam de ce șovăie Manea.
- Și eu am bunici - Tata și Nastea.
- Ai tu bunici, dar eu o am pe Ba, a spus Manea și s-a uitat la mine cu o privire plină de reproșuri. Cu Ba nu te joci! Nu-mi dă voie să mă duc la oameni necunoscuți.
- Da' ce, eu sunt necunoscută pentru tine? Am întins brațele. Suntem prietene de o veșnicie, uite - am numărat în gând - de optsprezece zile.

Manka și-a aranjat breteaua de la șorțul uniformei, care îi alunecase de pe umăr, și și-a netezit volănașul cu mâna. Și-a rezemat de genunchi cutia cu vioara.
- Uite cum facem, a spus ea, o să-i cer voie lui Ba și apoi la următoarea lecție îți spun ce-a zis.
- Poți să mă suni pe telefonul de acasă. Vrei să-ți dau numărul?
- Păi, știi, s-a uitat Manea la mine cu o privire vinovată, Ba nu mă lasă să sun oameni pe care nu-i cunosc, așa că atunci când o să facem cunoștință în mod OFICIAL, atunci o să te sun!

Nu am mai încercat să-i amintesc Maniunei că ne cunoșteam deja. M-am gândit că așa trebuie. Cuvântul unui adult era lege pentru noi, iar dacă Ba nu-I dădea voie să sune alte persoane, înseamnă că era vorba de ceva secret, inaccesibil pentru mine, dar incontestabil.

La următoarea oră de solfegiu, Maniunea mi-a întins o foaie de hârtie împăturită. Am desfăcut-o cu grijă. "Convocatorul" prietenei mele începea cu două fraze misterioase: "Narine, te invit la mine sâmbăta aceasta, anul 1979, la ora 3 după-amiază. Dacă poți, ia cu tine un album cu fotografii de familie."

Numele meu era încercuit gros cu un marker roșu. Dedesubt, Manka desenase cu creioane colorate o căsuță: pe coșul de fum de pe acoperiș ieșea, firește, un fum gros; la o fereastră singuratică, o lampă a lui Ilici^[i] arunca raze galbene; o potecă lungă șerpuia până în prag. Pe cerul nu se știe de ce verde, soarele făcea cu ochiul din spatele unui nor străveziu. În dreapta, chiar în colț, strălucea o lună cu ochi de mărgăritar, cu o stea pe coadă. Pe inscripția de mai jos se putea citi: "Mi-am pierdut creionul albastru, așa că cerul e verde, dar nu-i nimic. Sfârșit."

Am izbucnit în plâns.

Mama m-a pregătit de vizită de parcă ar fi fost Ziua Judecății de Apoi. Dimineața mi-a făcut baie cu mâna ei, astfel că odată cu pielea mi-a luat și o parte din masa musculară și așa firavă. Apoi mi-a împletit strâns codițele, dar atât de strâns, încât nu numai că nu mai puteam să clipesc, dar nici măcar să respir. În astfel de împrejurări, bunica mea spunea: nu te apleci, nu te ridici, nu respiri, nu tragi vânturi. Cam așa mă simțeam și eu, dar frumusețea mea nepământeană cerea jertfe, așa că am îndurat cu stoicism toate procedurile. Apoi mi-a dat o rochie nouă de vară - una delicată, crem, cu mâneci bufante și tiv din dantelă.
- Dacă o pătezi, o încasezi, m-a avertizat mama cu blândețe. Trebuie să o poarte după tine și surorile tale.

Mi-a înmânat solemn o pungă cu albumul nostru de familie și o cutie cu bomboane de ciocolată pentru Ba. Punga era incredibil de frumoasă - de un albastru strălucitor, cu un cowboy chipeș singuratic și cu inscripția MARLBORO pe ea. Mama avusese câteva pungi dintr-astea și le păstrase ca pe lumina ochilor pentru momentele cele mai solemne. Oricine a trăit în epoca sovietică a lipsurilor de tot felul își amintește de cât efort și de câtă ingeniozitate era nevoie pentru a face rost de o astfel de pungă de plastic.
- Nu pune coatele pe masă, nu uita să saluți și să mulțumești, poartă-te frumos și nu sări prin casă ca nebuna, a continuat să strige mama, dându-mi instrucțiuni în timp ce coboram în fugă treptele blocului. Ai grijă de rochie!!! m-a ajuns din urmă la ieșire vocea ei, împungându-mă în spate.
- Biiiineee!

Manea se foia nerăbdătoare în fața porții de la casa ei. M-a zărit de departe și a venit în fugă spre mine.
- Ce frumoasă ești azi! a exclamat ea.
- M-am străduit pentru bunica ta, am murmurat.

Tot elanul meu de luptă se topise și vedeam dublu, genunchii nu mi se mai îndoiau și mâinile îmi transpirau trădătoare.

Manea a văzut în ce stare eram.
- Nu-ți face griji, Ba e pașnică, a spus ea și m-a mângâiat pe umăr. Trebuie doar să fii de acord cu ea în toate și să nu te scobești în nas.
- Bine, am cârâit eu.

Colac peste pupăză, îmi pierise și vocea.

Manea locuia într-o casă mare de piatră, cu etaj și cu mai multe balcoane.
"De ce au atâtea balcoane?" m-am întrebat febril în timp ce traversam curtea, dar mi-a fost rușine să întreb. Atenția mi-a fost atrasă de un dud mare aflat chiar lângă casă. Sub copac se afla o bancă lungă de lemn.
- Eu și tata jucăm dame aici seara, mi-a explicat Maniunea, iar Ba stă alături și ne suflă când mie, când lui. Ne distrăm de minune!

Manka și-a dat ochii peste cap. Mi s-a făcut și mai frică.

A împins ușa din față și a șoptit:
- Ba trebuie să scoată deja biscuiții din cuptor.

Mi-au fremătat nările - mirosea a ceva insuportabil de delicios. Casa era destul de mare pe dinafară, dar pe dinăuntru era mică și chiar înghesuită. Am mers pe un coridor lung și îngust care ducea spre un hol. În stânga se afla o scară de lemn care ducea la etaj. Vizavi era o comodă mare din lemn de abanos, pe care stăteau două sfeșnice de alamă cu șapte brațe, pe jos era un covor cu modele orientale delicate, iar tot peretele de deasupra comodei era plin de fotografii înrămate. M-am apropiat puțin mai mult ca să văd chipurile din fotografii, dar Manea m-a tras de mânecă - mai târziu. Mi-a arătat ușa din dreapta, pe care nu o observasem de la început.
- Pe aici!

În cele din urmă, puterile m-au lăsat. Mi-am dat seama că nu mai puteam face niciun pas.
- Nu merg, am șoptit febril, ia punga, ai acolo bomboane pentru bunica ta și albumul nostru cu fotografii de familie.
- Ce faci? Manea mă strângea de mână. Ți-ai pierdut mințile de tot? Haide, avem și înghețată!
- Nu, m-am dat înapoi spre ușa din față și am apucat de clanță. Eu nu mănânc înghețată. Și nici biscuiți, și oricum e timpul să mă duc acasă! Mă așteaptă mama!
- Narka, îți dai seama ce faci?

Manka s-a agățat de mine și a încercat să mă îndepărteze de clanța ușii.
- Unde te duci, ce-i spun lui Ba?
- Nu știu, spune-i ce vrei.

Raportul de forțe era în favoarea mea, încă un minut și aș fi zbughit-o afară din casă.
- Ce tot puneți voi două la cale?

Vocea răsunătoare, ca de trompetă, venită brusc din spatele nostru, ne-a țintuit în loc.
- Ba, Narka a înnebunit, vrea să se ducă acasă.

Manea mi-a smuls în cele din urmă mâna de pe clanță și m-a împins în coridor.
- Îi e rușine de tine, s-a țicnit de-a binelea!
- Treceți amândouă în bucătărie! a ordonat vocea de trompetă.

Am urmat-o în tăcere pe Manea, fără să ridic privirile. Cu coada ochiului am zărit talpa mare a unei perechi de pâslari călduroși și o bucățică dintr-o rochie cu floricele.

Mi-a plăcut imediat bucătăria. Era foarte spațioasă, cu multe dulăpioare, cu un abajur jos și perdele simple de creton la ferestre.
- Acum o să facem cunoștință, a răsunat vocea din spatele meu.

Mi s-a făcut frică de parcă aș fi fost în cabinetul unui medic.

Dar nu mai aveam încotro, trebuia să mă întorc. Ba mă privea fix peste ochelarii ei mari. Avea ochi căprui luminoși, părul creț și cărunt, strâns într-un coc la ceafă. Era destul de corpolentă, dar, după cum am constatat, și destul de vioaie și își purta trupul masiv cu o incredibilă demnitate. Avea și o aluniță rotundă și amuzantă pe obraz. Am răsuflat ușurată. Era o bunică obișnuită, nu un monstru care scuipă foc!

Manea s-a apropiat de Ba și i-a pus brațele în jurul taliei. Și-a îngropat obrazul în burta ei.
- Spune, nu-i așa că Narka e minunată? a întrebat.
- Toate sunteți minunate doar când dormiți, i-a retezat-o ea. Deci, fetițo, ai de gând să mă saluți sau nu?
- Bună ziua, am piuit eu.
- Bună ziua, i-auzi! a pufnit Ba și apoi a râs scurt.

Mai să-mi vină să leșin, dar Ba râdea ca și cum undeva în pântecul ei se chinuia un animal nefericit.
- Cum te cheamă? a întrebat ea.
- Ba, ți-am spus, a intervenit Manea.
- Tu să taci, Maria, nu vorbesc cu tine, s-a răstit Ba la ea.

Maniunea s-a îmbufnat, dar a tăcut.
- Narine, am piuit din nou, apoi, mobilizându-mi ultimele resturi de putere, am adăugat: Este o plăcere să vă cunosc!

Se vede că nefericitul animal era chinuit rău pe dinăuntru, pentru că hohotul de râs pe care l-a scos Ba amintea mai mult de o respirație agonizantă.
- Ai repetat mult timp discursul ăsta? m-a întrebat printre hohotele de râs apocaliptic.
- Foarte mult! am recunoscut eu vinovată.
- Ce ai în mână?
- O pungă, e un cadou pentru dumneavoastră!
- Mi-ai adus o pungă drept cadou? a mijit din ochi Ba. Uite la ce i-au adus lipsurile pe oameni, aduc în dar pungi!
- Sunt dulciuri și albumul nostru de familie. Am făcut un pas șovăielnic și i-am întins punga.
- Mulțumesc. Ba s-a uitat în pungă și a spus: O, trufe, bomboanele mele preferate!

Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am suspinat fericită și mi-am umflat pieptul.
- De ce ești așa de slabă?

M-a examinat cu priviri bănuitoare din cap până în picioare și a făcut o mișcare circulară cu degetul:
- Întoarce-te!

M-am conformat.
- Mama mă pune să port două perechi de colanți pentru că am picioarele foarte subțiri! Se teme că o să zică lumea că la noi acasă se moare de foame, m-am plâns eu.

Ba a râs atât de tare, încât era clar că în pântecul ei călăul mai făcuse o victimă. După ce a terminat cu râsul, a început să mă studieze din nou. Îmi doream foarte mult să-i fac o impresie bună. Mi-am amintit cum ne învățase mama să ne ținem spatele drept și mi-am tras umerii mult spre urechi, înapoi, și apoi i-am coborât - acum postura mea era perfectă.

Se pare că Ba mi-a apreciat eforturile. S-a uitat la mine un minut, apoi a pufnit:
- Piept de marinar, fund de curcan!

Am decis că este un compliment, așa că am oftat ușurată și am privit în sus cu îndrăzneală. Între timp, Ba a scos un șorț mare și roz din dulapul ei și mi l-a întins.
- Ăsta e șorțul meu, pune-l pe tine, nu contează că ți-e mare. Dacă îți murdărești rochia asta frumoasă, mama n-o să te mângâie pe cap, așa-i?

Am încuviințat din cap cu un aer vinovat și mi-am pus șorțul. Maniunea m-a ajutat să-l leg la spate. M-am plimbat prin bucătărie, cu șorțul atârnând pe mine ca un steag pe catargul unei corăbii când vântul suflă puternic.
- Merge, a dat Ba din cap binevoitoare.

Apoi ne-a așezat la masă și, pentru prima dată în viața mea, am gustat din biscuiții ei.

Știți ce biscuiți delicioși făcea Ba? Nu am gustat niciodată și nicăieri asemenea biscuiți. Erau fragezi și subțiri, aproape transparenți. Iei delicat cu două degete petala de nisip imponderabil și îți ții respirația înspăimântat, să nu expiri din greșeală și să-l împrăștii, transformându-l în praf. Trebuie să rupi o bucățică și să o ții în gură - biscuiții se topesc instantaneu și îți gâdilă limba cu o căldură învăluitoare. Și abia după aceea, după ce iei o înghițitură mică, prudentă, poți să-ți trimiți această
fericire dulce direct în suflet.

Ba stătea vizavi, răsfoia albumul și mă întreba:
- Cine e ăla, cine e ăsta?

Apoi, când a aflat că rudele mamei mele locuiau în Kirovabad, a bătut din palme:
- Deci e compatrioata mea, eu sunt din Baku!

Mi-a cerut numărul de telefon de acasă, ca să o sune pe mama.
- Care era patronimicul ei? a întrebat ea.

De emoție, uitasem ce înseamnă cuvântul "patronimic".

Ochii ei îmi examinau chipul și am roșit intens.
- Nu știu, am scâncit.
- Nu știi cum îl cheamă pe bunicul tău? m-a privit Ba pe deasupra ochelarilor.
- Aaaa! Mi-am amintit instantaneu care era. Andreevna, Nadejda Andreevna.
- Minunea minunilor!

Ba a zâmbit și a început să învârtă discul telefonului.

La început, ea și mama au vorbit pe rusește. Apoi Ba a aruncat o privire spre noi și a trecut la franceză. Manea și cu mine ne-am strâmbat gâtul și am făcut ochii mari, dar nu am înțeles niciun cuvânt. Pe măsură ce conversația avansa, chipul lui Ba înflorea treptat, la început a zâmbit, apoi a izbucnit în hohotele ei de râs catastrofale - fără îndoială că mama scăpase telefonul de uimire la celălalt capăt al firului.
- Ei bine, la revedere, Nadia, a încheiat Ba conversația, o să ne vizităm, bineînțeles, iar dacă veniți pe la noi, am să fac plăcinta mea specială cu mere.

A pus telefonul în furcă și s-a uitat la mine cu o privire lungă, distrată.
- Ești o fată bună, Narine, a spus ea.

Încă mă întreb cum am reușit să nu iau foc în acel moment.

Mă mir și astăzi că nu am plesnit de mândrie!

Apoi am mai mâncat un rând de biscuiți. Apoi am mâncat înghețată. După aceea am băut cafea cu lapte și ne-am simțit ca niște adulți, iar Ba mi-a mângâiat o șuviță de păr.
- Pacoste mică, a spus ea, și palma ei era mare și caldă, iar Manea m-a sărutat pe obraz, avea buzele lipicioase și vârful nasului rece ca gheața.


- Bluză albă, fustă neagră, uniforma de gală! Se agita pe coridoarele școlii de muzică Sergo Mihailovici, dirijorul corului, emoționat la culme.
- Fetele trebuie să poarte cordeluțe albe și dresuri albe. Pantofi negri!

Entuziasmul lui Sergo Mihailovici era ușor de explicat - a doua zi urma să aibă loc spectacolul elevilor de la Școala de Muzică din Berd la Casa de Cultură din satul Movses. Spectacolul fusese programat la o dată solemnă - cea de-a cincizecea aniversare a înființării colhozului "Învățătura lui Ilici", cel mai avansat din raionul nostru. Se presupunea că va fi un public pe măsură, numai truditori ai secerii și batozei cu membrii familiilor lor.
- Va veni și o delegație din raionul vecin Krasnoe Selo, se bâlbâia de emoție Sergo Mihailovici.

Raionul Krasnoe Selo din Armenia, locuit de mult timp de molokanii^[ii] exilați, era renumit în întreaga republică pentru recoltele record de sfeclă și napi furajeri.
- Este așteptată și prezența tovarășilor responsabili de la Erevan, de la Tbilisi și... - Sergo Mihailovici a trecut la o șoaptă reverențioasă și a făcut semn cu mâna undeva, în direcția frontierei iraniene -... din regiunea Stavropol a RSFSR!

Dacă lui Sergo Mihailovici i s-ar fi spus că pentru a-i asculta pe elevii școlii noastre vor veni spectatori din îndepărtata galaxie Alpha Centauri, atunci, credeți-mă, emoția lui ar fi fost mai mică. Una e să vină reprezentanți ai extratereștrilor, străini de ideologia partidului și a guvernului nostru, și cu totul altceva să sărbătorim cea de-a cincizecea aniversare a celui mai avansat colhoz din raion, "Învățătura lui Ilici"!
- Mâine-dimineață nimeni nu merge la școală, îi sunăm pe directorii voștri și le dăm o listă cu elevii care vor lipsi motivat!

Uralele noastre de bucurie au înecat pentru o clipă vocea lui Sergo Mihailovici, dar maestrul de cor era un om trecut prin mult - cu o singură mișcare a unei baghete invizibile de dirijor, a făcut ca strigătul să ni se înece în gâtlej.
- De la ora nouă dimineața până la unu repetăm la școală, apoi toată lumea pleacă la masă și se schimbă! La ora trei ne întâlnim la intrare, unde ne va aștepta autobuzul. Concertul festiv începe la ora șase fix! Nu se poate să întârziem!

Asta ar mai fi lipsit, să întârziem! La ora opt seara, în onoarea sosirii înalților oaspeți din raioanele și din republicile învecinate, începea banchetul solemn care, conform unei tradiții caucaziene preistorice urmate cu strășnicie, presupunea o poftă insațiabilă, sporită prin cantități uriașe de băuturi alcoolice făcute în casă. Banchetul se transforma apoi încet-încet în mic-dejun, iar oaspeții uimiți se trezeau în fața unei porții zdravene de ciorbă de burtă fierbinte, care mirosea puternic a usturoi, și a unui pahar plin cu rachiu de anason rece și sclipitor. Apoi, trupurile neînsuflețite ale oaspeților erau încărcate în autobuze sau vehicule de serviciu și distribuite la destinație.

A doua zi, la ora 15 fix, Manea și cu mine, cu uniformele călcate și apretate de scârțâiau, am intrat în curtea școlii noastre de muzică.

Primul lucru care ne-a atras atenția a fost camionul GAZ-63, murdar de sus până jos, confecționat din lemn cu chingi de metal, aproape de pe vremea NEP-ului^[iii]. Stătea povârnit în fața intrării în școală și, prin întreaga lui înfățișare, mărturisea participarea directă la apărarea Rusiei Kievene împotriva atacurilor pecenegilor.

Lângă camion se agita un grup de băieți din corul nostru, toți în cămăși albe și pantaloni de culoare închisă. Un pic mai departe fremătau fetițele cu funde albe în păr.

Lângă capota camionului, în ținută de gală, cu sacou de catifea și un jabou de dantelă, plângea în hohote, neconsolat, dirijorul corului, Sergo Mihailovici. În stânga lui clocotea de furie corepetitoarea, Inessa Pavlovna. Manea și cu mine am înțeles imediat că se întâmplă ceva cu totul excepțional.

Lângă camion, un omuleț slab, mic și pipernicit își muta greutatea de pe un picior pe altul cu un aer vinovat. Micuțul slăbănog intervenea intermitent în lamentația universală a lui Sergo Mihailovici:
- Eu nu am nicio vină, mi s-a spus să fac plinul și să merg la destinație, așa că am venit... Înțelegeți, autobuzul s-a stricat. Probabil că va dura o veșnicie până să-l repare, nu există alt autobuz disponibil... Sunt un șofer cu experiență. Am transportat și tăurași de reproducție, vaci gestante, porci, iar odată mi s-a încredințat un cal pursânge din rasa ahaltechin; ai idee măcar cât costă ăsta? Sergo Mihailovici și-a luat ochii de pe capotă și l-a sfredelit pe șofer cu o privire nimicitoare.
- Explică-mi ce legătură are asta cu tăurașii de prăsilă sau cu vacile gestante?! a mârâit el. Aici sunt copii, înțelegi? Copii!!! Cum pot permite să fi e transportați cu o astfel de... se bâlbâia maestrul de cor,... cu o asemenea rablă?
- De ce vorbiți urât? s-a enervat fostul transportator al unui pursânge de rasă ahaltechin. E rândunică, nu mașină. A fost casată pentru uzură fi zică de la poligonul militar și ne slujește cu credință de peste douăzeci de ani. Niciodată nu ne-a dezamăgit!
- Pe dumneata cum te cheamă?

În vocea lui Sergo Mihailovici a răsunat speranța că, dacă șoferul camionului își va rosti numele, agregatul miraculos se va transforma din dovleac într-o caleașcă elegantă.
- Mă cheamă Anușavan, s-a prezentat cavalerește omulețul, poți să-mi spui Anușavan Napoleonovici!
- Cum, cum?

Pleoapa lui Sergo Mihailovici a tresărit.
- Cum ai spus că te cheamă?

Șoferul camionului a privit pieziș, nervos, în ochii lui Sergo Mihailovici, apoi și-a îndreptat în grabă privirea spre jaboul de dantelă.
- Napoleonovici, a murmurat el, dar poți să-mi spui Anușavan. Important e să nu te îndoiești, sunt șofer cu experiență, te duc acolo cu cântec!
- Cu ce cântec?!

În căutare de sprijin, Sergo Mihailovici s-a întors cu pleoapa care îi tremura spre Inessa Pavlovna.
- N-o să fi e un cântec, o să fi e un recviem! Totul e murdar de sus până jos! Cum pot să permit ca acești copii muzicali să fi e transportați cu un asemenea camion?

Degetul lui Sergo Mihailovici a arătat spre noi, iar noi, într-un gest de solidaritate, am fuzionat într-un singur organism cu mai mulți ochi, îmbrăcat festiv.
- Două viori! a strigat Sergo Mihailovici, înșirându-și argumentele: un alto, două canoane, o chitară! Două dule, un duduk! Două flaute! Pupitrele! Partiturile! Treizeci și opt de copii din familii de intelectuali!

Inessa Pavlovna își frângea brațele ei subțiri și frumoase, zăngănind din numeroasele brățări de argint - nu, nu de aceea fusese ea crescută în Avlabarul dantelat din Tbilisi, ca să se plimbe cu un camion pentru transportat vite.
- Sergo Mihailovici, a scos capul pe fereastră secretarul școlii de muzică, am telefonat și mi s-a spus că nu este nicio mașină disponibilă, va trebui să mergem cu camionul. Dacă nu plecați chiar acum, nu mai ajungeți până la ora șase.

Nu aveam încotro. Am pus instrumentele muzicale în cutiile și husele lor, am încărcat pupitrele, partiturile. Podeaua era plină de iarbă uscată și de pănuși de la știuleții de porumb, bucăți de saci rupți și resturi de balegă de vacă prost curățate și de alte bunuri folositoare în agricultură. Părțile laterale ale benei se bălăbăneau în toate direcțiile și peste tot se vedeau capete mari de cuie - se vedea că mai multe generații de șoferi neobosiți încercaseră să facă ordine cu mâna lor în interiorul semiputrezit al mașinii.
- Copii, țineți-vă bine de laturile camionului, dar să nu vă aplecați în afară, aveți haine albe, o să vă murdăriți! striga dirijorul corului, în timp ce ajuta fiecare copil să urce în bena camionului. El însuși a urcat ultimul și a verifi cat dacă Anușavan Napoleonovici a asigurat bine partea din spate a camionului.

Inessei Pavlovna i s-a oferit cu galanterie un loc lângă șofer.
- Vai de mine, a spus Inessa Pavlovna și i s-a făcut pielea de găină văzând interiorul cabinei, când șoferul i-a deschis politicos ușa. Vai de mine și de mine, ăsta chiar că nu este Avlabar!

Anușavan Napoleonovici era vizibil emoționat de rotunjimile apetisante ale corepetitoarei noastre, iar clinchetul delicat al numeroaselor ei brățări de argint îi trezea un extaz erotic necunoscut până atunci.
- O să zbor ca o rândunică, a spus el și a izbit în pământ cu piciorul încălțat într-o cizmă scâlciată.

Ne-am înghesuit îngroziți pe marginea camionului. Nu aveam pe ce să ne așezăm. Și colac peste pupăză, părțile metalice ale benei erau pline de rugină, și orice copil care se respectă dintr-o familie chinuită de penurie știe că petele de rugină de pe haine nu ies cu nimic. Poate doar cu excepția unei explozii atomice. Împreună cu hainele. De aceea, ne-am agățat cu toții de părțile laterale ale camionului, dar am încercat să stăm la distanță de ele.
- Anușavan Napoleonovici! a strigat Sergo Mihailovici. Mai avem exact două ore până la începerea concertului! Trebuie să ajungem acolo, să ne spălăm și să ne pregătim pentru spectacol.
- Mă jur pe mama mea! ne-a asigurat Anușavan Napoleonovici.

S-a urcat în cabină și a aruncat o privire piezișă spre genunchii apetisanți ai Inessei Pavlovna, care ieșeau tulburător de sub fusta ei strâmtă. Elementul masculin yang l-a lovit pe Anușavan Napoleonovici în cap și în celelalte părți ale corpului. Din colțurile îndepărtate ale subconștientului au răzbătut zgomotele de vânătoare preistorică, când bărbatul îndrăgostit înfrunta cu mâinile goale orice creatură agabaritică, pentru a-i oferi femeii pe care o iubea o bucată de carne dietetică de mamut sau de vreo pasăre primitivă.
- Ca o rândunică! a răcnit Anușavan Napoleonovici și a pornit motorul. S-a auzit o explozie asurzitoare. Camionul s-a smucit din loc, scuipând miasme de combustibil cu cifră octanică scăzută.

Țipătul emoționat al Inessei Pavlovna "Vai de mine!" s-a înecat în acompaniamentul nostru prietenos: "Aaaaa!"

Dacă în oraș mașina a mers mai mult sau mai puțin acceptabil, iar noi trebuia doar să ne ferim rușinați de privirile speriate ale trecătorilor, pe serpentinele drumului de țară și-a arătat adevăratele talente. Camionul se zgâlțâia ca și cum o forță centrifugă necunoscută ar fi vrut să-l sfărâme în bucăți. La viraje, derapa puternic și săream cu toții ca o minge de tenis dintr-o parte în alta a benei. Nimeni nu se mai gândea la petele de rugină de pe haine - important era să nu cazi și să te ferești de toate ramurile de copac care se întindeau deasupra drumului.
- Anușavaaaan! scrâșnea din dinți Sergo Mihailovici, și jaboul festiv de dantelă îi acoperea fața și îi înfunda gura.
- Anușavaaan, atenție la curbă!!!

Fiara mecanică a zăngănit, s-a ridicat pentru o clipă pe labele din spate, apoi s-a repezit înainte cu forță dublă. Un urlet a izbucnit din măruntaiele sale:
- Mă jur pe mama!

Anușavan Napoleonovici a decis că Sergo Mihailovici îl grăbește, așa că a apăsat pe accelerație.

Când camionul a intrat în curtea Casei de Cultură din satul Movses, zăngănind din toate piesele metalice ale sufletului său rănit, în fața ochilor celor care ne întâmpinau s-a desfășurat o imagine minunată - din bena camionului au coborât ca din cornul abundenței o mulțime de copii ciufuliți, cu sindromul Parkinson, conduși de un bărbat pe jumătate nebun, cu un sacou ajustat și un jabou de dantelă murdar. Din cabină s-a rostogolit o femeie pe fața căreia înghețase o grimasă de teroare nesfârșită. Emana toate notele unei simfonii de parfumuri, care includea nuanțele revigorante ale uleiului de motor, benzină, cizme împuțite și țigări Belomorkanal.
- Ți-am spus că vă aduc cu cântec!

Șoferul camionului abia își putea stăpâni bucuria.
- Mulțumesc, Anușavan Napoleonovici, a spus Sergo Mihailovici, scuipând din gură marginea jaboului de dantelă - ce ne-am fi făcut fără tine!

Din nefericire, plimbarea în camionul colhozului nu a fost singura surpriză pe care ne-a pregătit-o soarta.

Cu o zi înainte, acordorul școlii de muzică, Eduard Mironovici, fusese trimis la Casa de Cultură din satul Movses. După ce a sosit, l-a sunat pe Sergo Mihailovici și l-a anunțat cu mâhnire că pianul de la Casa de Cultură era într-o stare atât de jalnică, încât poate fi tăiat imediat pentru un mic foc de tabără.
- Fă ceva! a urlat în receptor maestrul de cor, astfel încât tot cartierul să audă. Eduard Mironovici, toate speranțele sunt în dumneata!!!

Eduard Mironovici a mormăit că el nu este Dumnezeu, dar că va încerca să se gândească la ceva și a închis.

Veniserăm cu convingerea fermă că pianul era cel puțin parțial acordat.

Când am ajuns, am aflat că președintele colhozului "Învățătura lui Ilici", conform tradiției caucaziene preistorice a ospitalității, spusese "Mai întâi mănânci, apoi muncești" și îl invitase pe Eduard Mironovici la el acasă la prânz.

Masa de prânz s-a transformat pe nesimțite în cină, iar acordorul, pierzându-și total controlul, a decis să-și joace soarta la ruleta rusească și să experimenteze pe el însuși toate plăcerile morții clinice. Așa că a băut fără măsură din rachiul de mure nefi ltrat, de 70 de grade, făcut în casă. De aceea acum, deși reacționa la stimuli externi, clipea și chiar răsufla din când în când, categoric nu era în stare să se miște.

Sergo Mihailovici a stat o vreme ca lovit de trăsnet și apoi a dat din mână - nu mai avea putere nici măcar pentru o banală indignare, își epuizase toate emoțiile în bena camionului GAZ-63 pe tot parcursul celor 30 de kilometri de la Berd la Movses.

Concertul mi s-a întipărit în memorie în două episoade.

Episodul unu
Maniunea stă pe scenă și cântă cu pasiune la vioară. Eu privesc din spatele unei cortine prăfuite. Prietena mea arată ca și cum ar fi fost autoclavată mult timp fără să fie spălată. În unele locuri, cordeluța și chiar și bluza ei își păstrau încă albul imaculat. Dar, în general, era foarte boțită și plină de pete, iar la genunchi și la glezne ciorapii îi stăteau ca un acordeon.

Episodul doi
Îmi amintesc că stăteam la un pian neacordat și încercam în zadar să scot din el sunete care să semene vag cu Für Elise de Beethoven. Cânt din memorie, pentru că știu piesa pe de rost, chiar dacă mă trezești la ora trei dimineața, continui din orice loc cu ochii închiși.

Dintr-odată mă împiedic de un acord și mă opresc, pentru că îmi dau seama că sfârșitul piesei mi-a fugit din minte. Se lasă o tăcere vibrantă, iar în public se aude un murmur de neliniște; ca să-l înăbuș, încep să cânt piesa de la început. "De data aceasta o să-mi amintesc finalul", mi-am spus eu febrilă. Dar când mă apropii de acordul fatal îmi dau seama cu groază că am uitat complet această parte din Für Elise. Nu am timp să stau pe gânduri, așa că încep a treia oară!

Din culise aud șoapta înăbușită a Inessei Pavlovna:
- Narine, draga mea, cântă sfârșitul!

Cu drag, numai dacă aș fi știut cum!

Dacă nu ar fi fost curajosul nostru dirijor de cor, probabil că nu m-aș fi oprit din cântat până la următorul jubileu al colhozului "Învățătura lui Ilici". Dar la a opta reluare, când Beethoven se mâniase deja în mormânt, Sergo Mihailovici a sărit din spatele cortinei, mi-a luat labele de pe tastatură și m-a predat Inessei Pavlovna.
- Vai de mine, s-a plâns aceasta, sărmanul copil a fost zgâlțâit complet în bena camionului!

Am o mică speranță că oaspeții din republicile unionale, copleșiți de ospitalitatea caucaziană cu rădăcini înfipte adânc în istorie, când s-au dezmeticit, peste câtva timp, acasă, în patria lor, nu și-au mai amintit nimic în afară de masa îmbelșugată. Și că interpretarea mea jenantă a rămas doar în amintirea absolvenților școlii noastre.

E drept, acum știți și voi despre asta. Dar nu veți spune nimănui, nu-i așa?