Viața lui Panait Istrati

Stelian Tănase este scriitor, eseist, istoric, politolog, realizator de televiziune, profesor universitar. Absolvent al Facultății de Filosofie din București, a participat activ la evenimentele din decembrie 1989, devenind o personalitate de referință a societății civile românești. A fost primul președinte al Grupului pentru Dialog Social, vicepreședinte al Partidului Alianța Civică, Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune, fiind în prezent profesor la Facultatea de Științe Politice. Opera sa cuprinde lucrări de ficțiune (literatură), texte de nonficțiune (științe politice, istorie, cercetarea arhivelor) și volume de memorialistică.
Ficțiune: Luxul melancoliei (1982), Corpuri de iluminat (1990, roman interzis de cenzură în comunism), Playback (1995, roman interzis de cenzură în comunism), Maestro (2008), Dracul și Mumia (2010), Skepsis (2012), Nocturnă cu vampir opus 1 (2017), Partida de vânătoare (2018), Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019)
Nonficțiune: Revoluția ca eșec (1996), Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Alexandru Paleologu (1996), Anatomia mistifi-cării (1997), Elite și societate. Gu-vernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965 (1998), LA vs. NY (1998), Racovski. Dosar secret (2000), Acasă se vorbește în șoaptă (2002), Clienții lu' Tanti Varvara. Istorii clandestine (2005), Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul Revoluției (2009), Cioran și Securitatea (2010), Conversații cu Regele Mihai (2018), Sunt un copil al Războiului Rece (2020)
"Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile. S-a dezis frecvent și și-a surprins contemporanii prin declarații, adeziuni și gesturi de sens contrar. A fost «omul care nu aderă la nimic», cum îi plăcea să spună în anii '30, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite în cale. Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua poziție ori de câte ori descoperea o cauză. Uneori era, pur și simplu, în căutarea atenției celorlalți. Anonimatul era o haină prea strâmtă pentru el. Recunoașterea sa ca scriitor a venit târziu, a prins ultimul tren. Dar atitudinile lui paradoxale au venit și din trăiri profunde ‒ deloc circumstanțiale -, din trecutul îndepărtat al copilului desculț, hoinărind pe malul Dunării. A nu avea nicio cauză pentru care să lupte i se părea de-a dreptul imposibil, o nefericire și o viață fără rost.

Panait Istrati nu trebuie neapărat preamărit, pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici zeu, nici sacrificat. În urma lui rămâne harul inegalabil de povestitor cu care a adus la suprafață o umanitate eternă în datele ei esențiale. A fost fascinat de omul de dincolo de timp și ne-a fascinat, la rândul lui, povestindu-l. Emoția a fost vehiculul de care s-a folosit. Umanismul lui primitiv și adânc nu l-a părăsit în nicio împrejurare. Nu s-a întors niciodată împotriva omului, deși ar fi avut de ce. Compasiunea și fraternitatea au fost sentimentele lui cele mai puternice. Nu l-au părăsit niciodată." (Stelian Tănase)


Aspectul Brăilei se schimbă cu celeritate. Cauza? Este tot mai mult un oraș prosper. Trecutul otoman a fost uitat. Cheiul portului, fabrica de bere Müller și fabrica de ciment Cantacuzino. Șantierul naval, docurile și portul și Dunărea care domină totul. Dacă în anul 1800 Brăila avea 12-15.000 de locuitori, "în 1900, la Brăila erau 58.392 locuitori, conform datelor Serviciului Statistic al Direcției Generale a Serviciului Sanitar al Ministerului de Interne. Existau 6.670 de imobile, 47 dintre străzile orașului erau pavate cu piatră cubică, iar 69 amenajate cu bolovani, patru piețe erau pavate cu piatră și trei cu bolovani"^[i]. Condițiile de locuit nu sunt prea bune. Trecutul este încă viu, se resimte prin orice cotlon. Întâlnești un amestec de lumi, mahalale sărace și sordide, alternate cu străzi burgheze îngrijite. "La Brăila, la 1893, nu exista canalizare, orașul alimentându-se cu apă direct din Dunăre. Lucrătorii din port, turci, armeni și bulgari locuiau în niște pivnițe insalubre care au favorizat răspândirea holerei."^[ii] Poziția Brăilei - la Dunăre - conferă pe lângă mari avantaje și contrariul lor. Întâi, epidemiile repetate aduse din toate colțurile lumii de echipajele vaselor. Ciuma, febra tifoidă, holera au devastat de multe ori fără milă orașul în tot secolul al XIX-lea.

Panait Istrati se naște într-o lume a contrastelor. Nu venea dintr-un deșert cultural și istoric. Aparținea unui loc cu mare tradiție. A copilărit într-o mahala viu colorată, activă și într-un port unde se vorbeau toate limbile pământului, ca în Babilon. Între 70 și 100 de vase vin sau pleacă zilnic în port, încarcă sau descarcă petrol, cereale, lemn, sare, produse manufacturate.

Brăila este în sine o lume întreagă. De aici a venit tentația pe care Istrati o avut-o mereu: să plece unde vede cu ochii, să vagabondeze, impulsul de a părăsi obsedantul Bărăgan de câte ori are prilejul și de a porni spre Mediterana și Levant. Priveliștea esențială a copilăriei lui este cea a unui port încărcat cu vase venind și plecând dincolo de linia orizontului. "Depărtarea" a fost experiența esențială trăită de copilul Istrati. Fără a înțelege această atracție, nu poate fi înțeles nimic din ce a trăit și a scris mai târziu.

Locul nașterii: un oraș vechi, pe stânga Dunării, în nord-estul fostei Țări Românești. Brăila este atestată documentar din anii 1300. În 1538, pe vremea domnitorului Radu Paisie, intră în posesia Imperiului Otoman și este transformată în raia. Adică o graniță a Imperiului Otoman. Mai mult, Brăila este o vamă cu statut aparte - e folosită de Constantinopol la schimburile comerciale, pentru taxe, pentru supravegherea imperiului pravoslavnic care se tot întindea amenințător spre sud. Pentru a-și îndeplini menirea i se acordă privilegii imperiale. E de asemenea port grăniceresc și oraș de garnizoană. Totul se învârte în jurul portului, care tot crește. Capitala imperiului își umple cămările prin acest port. Povestea a durat până în secolul al XIX-lea și a lăsat o amprentă puternică asupra Brăilei. Otomanii au asigurat administrația, au dezvoltat portul, au contribuit la ridicarea comerțului. Raiaua Brăilei a funcționat până în 1829. Războiul ruso-turc de atunci s-a încheiat cu victoria armatelor țarului Nicolae I. Consecința a fost anularea vechiului monopol turcesc asupra comerțului din Principatele Dunărene. Raialele sunt desființate, inclusiv a Brăilei, cea mai mare și prosperă dintre toate. Regulamentul Organic - introdus după Pacea de la Adrianopol (1829) - a jucat un rol important în emanciparea Brăilei, cert. Liberalul guvernator rus Pavel Kiseleff a avut un rol important în introducerea schimbărilor. Brăila devine porto franco în 1836 și cunoaște o reală înflorire, consecință a înmulțirii partenerilor comerciali, a activității portuare și a traficului de mărfuri tot mai intens. În câteva decenii Brăila se conectează cu orașele Rusiei, Mării Mediterane, Levantului, Mării Baltice, Marii Britanii, Austro-Ungariei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, prețul cerealelor din Europa era stabilit de bursa din Brăila. Nu întâmplător, negustorii, armatorii, misiții de aici acumulează averi însemnate. Orașul devine prosper și cosmopolit. Zeci de mii de emigranți vin să trăiască aici, atrași de mirajul îmbogățirii. Ei aparțin tuturor păturilor sociale ‒ de la meseriași umili la rentieri bogați, la armatori și negustori de cereale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Brăila era locuită de greci, evrei, români, armeni, turci, austrieci, maghiari, ruși... Populația crește exponențial și se diversifică etnic, ocupațional și religios. Pe ulițe, în port, la tarabe și în birturi se vorbește româna, greaca, turca, franceza, rusa, armeana, idiș. Localnicii trăiesc în mahalale separate de ziduri invizibile: Brăilița, Karakioi, Lacu Dulce, Viziru, Comorofca, Chercea... Apar la jumătatea secolului viceconsulatele străine, cu rolul lor important. Europa se înghesuie să fie reprezentată la Brăila. Marea Britanie, Piemont, Austria, Franța își desemnează viceconsuli. Războiul Crimeii este un moment de cotitură pentru că accentuează importanța Brăilei, așezată favorabil la cotul Dunării, între Odessa, Atena, Viena și Constantinopol. Devine o poartă între Europa și Orient. Odată cu Pacea de la Paris din 1856, începe lansarea veritabilă a orașului. Portul se mărește, devine din ce în ce mai activ. Apar bănci, școli, spitale. Un comerț înfloritor conferă nota caracteristică. Brăila se transformă dintr-o margine săracă și uitată a continentului într-un oraș emancipat economic, cultural interesant, unde se întâlnesc influențele Peninsulei Balcanice, Levantului, Vienei, Rusiei. Facilitățile portuare și poziția extrem de ofertantă atrag comercianți din Alexandria și Cairo, Smirna și Constantinopol, din Creta, Atena, Salonic, din orașele transilvănene - Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea - și din Rusia: Odessa, Kiev, Nijni Novgorod...

Anul nașterii lui Panait Istrati - 1884, 10 august - ne dezvăluie o Românie cu fracturi sociale și economice multiple, o țară a contrastelor, un amestec de înapoiere cronică și progres real. Constantin Dobrogeanu-Gherea ne-a lăsat în lucrarea sa, Neoiobăgia (1909), o cercetare pertinentă pe acest subiect. Analfabetism, circa 80% din populația Vechiului Regat, pe lângă o elită școlită la Viena, Berlin și Paris, dar lipsită de stratul de mijloc. Zone subdezvoltate alternează cu altele în plină ascensiune, susținute de exploatarea petrolului și de recoltele de cereale. Așa sunt, de pildă, Bucureștii, Prahova, Constanța, Galați și Brăila. Ca efect al contradicțiilor, au loc răscoale țărănești (în 1888 și 1907), care trădează sărăcia endemică și contraste nevindecate. Ceea ce alții depășiseră de secole în Europa - mai ales în Occident - lumea românească abia începea să rezolve. Motiv pentru care era lovită din plin de violențe și crize. Personajele lui Istrati sunt mai puțin expresii ale unui spirit oriental sau ale închipuirii și plăcerii de a povesti, așa cum s-a spus. Ele sunt mai curând extrase dintr-o realitate care, sociologic vorbind, i s-a impus. Mulțimea bandiților și haiducilor (răzvrătiții sunt personajele lui predilecte) fac pagina întâi a ziarelor din epocă. Precum Pantelimon, Coroiu, mai târziu, în secolul al XX-lea: Terente, Berilă etc. stau dovadă... Terente, născut în 1895, din Carcaliu, Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927. Pantelimon din Răsucești - sat lângă Târgu Neamț, născut la 22 ianuarie 1870, opt condamnări.

O întreagă galerie cu figuri de rebeli abundă între 1866 și 1914 în lumea românească, populând un folclor marginal, urban cu precădere, dar și rural pe vechile canoane. Se producea cam peste tot o urbanizare lentă și limitată care intra în conflict cu lumea rurală, populată de țărani desculți, locuind în bordeie insalubre. Adaptarea la această tranziție provoacă violențe, crize, anomalii pronunțate. Era începutul modernizării și occidentalizării. În această crevasă istorică se află lumea în care Istrati deschide ochii și va fi amprentat de trăsăturile epocii sale, inevitabil.

Istrati este jumătate român prin mama lui, Joița, și jumătate grec prin tată, Gherasim Valsamis, din insula Cefalonia. Pe actul de naștere nu apare niciun nume ca tată legitim. Rubrica respectivă rămâne goală. De ce? Mai avuseseră împreună un copil, tot băiat, botezat Gherasim, mort prematur. Panait îi poartă numele în acte. Conform obiceiului, următorul născut îi preia numele. Dar maică-sa, Joița, îi spune "Panait". Părinții sunt de zece ani împreună. De ce nu sunt căsătoriți într-o lume care ține de tradiții, bisericoasă, și unde cuvântul popii este decisiv? A trăi în păcat e o grea povară sufletească, de neacceptat. Ce-i oprește să își pună pirostriile? Un răspuns ar fi că Valsamis era deja căsătorit în Grecia. Iadul îl aștepta dacă lega a doua căsătorie, dar și închisoarea pentru bigamie. Valsamis trăia în două lumi, Brăila și Cefalonia, ținea două case. De altfel mai avea un rând de copii în satul Faraclata, frați vitregi cu Panait. Așadar, Istrati este un bastard, "copil din flori" cum se spune cu vorbă frumoasă la Brăila. Este un fapt esențial, care îi va influența psihologia, reacțiile, caracterul, emoțiile. Pornește de copil în căutarea tatălui absent. Are nevoie de o figură tutelară pe care să se sprijine. Autoritatea lipsește din viața lui, efectul este vagabondajul, caracterul schimbător, nesiguranța. Află repede că este singur. Va folosi totuși câțiva tați "surogat"^[iii].

Istrati este al doilea copil al cuplului. Legătura dintre mamă și fiu este extrem de puternică. Joița mai are o soră, Antonia, care de asemenea trăiește în concubinaj cu un grec. Joița are doi frați, Dumitru și Anghel, mai târziu personaje de roman. În 1884, când se naște Panait, Joița Istrati are 32 de ani, iar Valsamis, 39. Ocupația lui: contrabandist. Trafichează tutun turcesc în portul Brăila. La un an de la nașterea copilului, dispare pentru a se întoarce în Grecia. Să fi dispărut din cauza unor neînțelegeri cu mama copilului? Sau în urma unor încurcături cu poliția? Nu este exclus, să nu uităm că avea în Cefalonia altă familie. La 9 luni de la nașterea copilului Panait, Valsamis moare de tuberculoză.

Istrati absolvă 4 clase primare. Cunoștințele sale se îmbogățesc mai târziu pe cont propriu. A fost un autodidact de vocație. Nu reușește să se fixeze ‒ ca în atâtea situații ‒ la o meserie ori o ocupație anume, trăiește într-un provizorat continuu. Condiția lui este evadarea, fuga înainte din fața încercărilor vieții. Dezertarea este întâi geografică, ține de un teritoriu. Se aventura bucuros spre zări necunoscute, și nu numai pentru că vagabondajul e deopotrivă fizic și mental. Îl regăsim în cărțile lui, toate autobiografice. Înghite spații, se familiarizează cu peisajul - care e uman înainte de orice. Pleacă unde vede cu ochii, revine la matcă, o ia de la capăt. Nu e consecvent, și nici stabil. Duce în spate, ca pe un rucsac, tarele lumii din care provine, dramele personale. Le asumă, ia asupra lui păcatele de care se lovește, vinovățiile, inflamările de o zi. Întrebarea pe care și-o pune este "cum supraviețuiești?". Jumătate din populația Brăilei face contrabandă ‒ cealaltă hămălește în port. Istrati aparține celei mai paupere pături a Brăilei. Deasupra acestei lumi mizere se găsește un strat rarefiat format din cei fără grija zilei de mâine. Extracția lui este foarte joasă. Nu are nicio șansă să reușească în viață. Ca și Valsamis - obișnuit să trăiască de pe o zi pe alta, aparține zonei celei mai sărace a Brăilei - populată de zilieri, pălmași, lumpeni, rândași, șomeri. Desculți și analfabeți, fără meserii precise. Cei care trăiesc din munci inferioare. Istrati îi scrie lui Romain Rolland la 22 martie 1923: "Mama mea se trăgea din părinți țărani și am știut-o ca văduvă săracă câștigându-și existența spălând lenjerie și călcând. Până la vârsta de 5 ani, pentru a nu o împiedica în truda ei, m-a lăsat la mama ei la Baldovinești (5 km de Brăila, n.a.), unde am deschis ochii. Apoi am cunoscut, pe lângă ea, migrațiile semestriale dintr-un cartier în altul, unul mai sărac decât altul. [...] Aveam mereu două camere curate, bine întreținute, eram mereu îmbrăcat decent și hrănit suficient. Niciodată nu făceam datorii. Cozonaci și ouă roșii de Paște, porc de Crăciun... Îmi era interzis să merg să mă joc în stradă... (Mama, n.a.) nu știa nici să scrie, nici să citească și nu avea niciun viciu. Asta a durat până la 7 ani când am mers la școală..."^[iv]

În iarna lui 1928, aflat la Atena, Istrati a vrut să meargă cu prietenul său de dată recentă, Nikos Kazantzakis, în insula Cefalonia, pe urmele tatălui său. Dovadă că originile sale îl preocupă. Cert, Istrati și-a moștenit tatăl în multe privințe. Spirit creativ, aventurier, bun povestitor. Istrati a murit de aceeași boală care l-a răpus și pe tatăl său - tuberculoza. Nu își va depăși niciodată condiția de copil nelegitim. Faptul conferă psihologiei sale ambiguitate. Consecințele apar mai târziu, mai ales după ce statutul lui se schimbă și devine dintr-o haimana din subsolurile societății un scriitor celebru. Ecourile le găsim în corespondența sa cu Romain Rolland, cu A.M. de Jong, Isaac Horowitz ș.a. Dar și în câteva dintre scrierile sale (Mihail, Codin, Mediterana. Răsărit de soare etc.). Tema îl însoțește ‒ ca un laitmotiv al existenței sale ‒ până în 1935, aprilie 16, când se stinge.

Istrati aparține unei lumi duale. Există un oraș burghez, cu gust pentru lux, civilizat și poliglot. Lumea marilor averi acumulate în port din comerț. În 1916, la Brăila trăiesc peste 60 de milionari. Era al cincilea oraș românesc ca bogăție. Panait Istrati nu provine însă din această Brăilă îndestulată, ci din cealaltă - periferică, săracă și aproape rurală, care trăia în trecut. O lume fabuloasă, a banditismului, a culturii orale, populată de închipuiri. O Brăilă mitologică. Istrati face parte din prima generație școlarizată din istoria familiei. Joița, frații și sora ei sunt analfabeți. Fiul ei este înscris la școală conform Legii instrucțiunii publice din 1864, prin care învățământul primar este obligatoriu și gratuit. Cine nu își înscria copiii la școală era sancționat. Din clasa a 5-a (gimnaziu) se plăteau taxe. Nu e de mirare că Panait Istrati absolvă doar 4 clase. A intrat în 1891 (are 7 ani) la Școala nr. 3 din Brăila, strada Grivița, în cartierul grecesc Karakioi. A absolvit în 1897. Sărăcia l-a împiedicat să frecventeze școala în continuare. L-a oprit să mai frecventeze școala și plăcerea hoinărelii. Copilul nu are astâmpăr. Cele 4 clase obligatorii le absolvă în șase ani ‒ a rămas repetent în două rânduri. Scrie mai târziu că eșecul lui școlar s-a produs din cauza metodelor brutale a doi învățători.