Casa dintre pini

Ana Reyes locuiește în Los Angeles și are un masterat de la Louisiana State University. Lucrările ei de ficțiune și poezie au apărut, printre altele, în revistele Bodega, Pear Noir, The New Delta Review. Casa dintre pini este primul ei roman. O puteți urmări pe www.anareyeswriter.com.
Maya era în liceu când a văzut-o pe Aubrey căzând secerată în fața lui Frank, un bărbat enigmatic cu care își petrecuseră amândouă vara. După șapte ani, Maya stă în Boston cu iubitul ei și încearcă să scape de dependența care a ajutat-o să reziste până acum. Însă trecutul o copleșește când vede o înregistrare cu o altă femeie care moare subit în fața aceluiași Frank.

Maya se întoarce acasă, unde începe să dezgroape fragmente din trecut și să observe mesaje ascunse în cartea neterminată a tatălui ei guatemalez. Ca să se salveze, trebuie să înțeleagă o poveste scrisă înainte să se fi născut ea, însă nu i-a rămas mult timp și toate drumurile duc înapoi la cabana lui Frank...

Bestseller New York Times

"Este un thriller pe care categoric nu poți să-l lași din mână. M-a făcut să zbor din capitol în capitol!" (Reese Witherspoon)

"Debutul lui Reyes e un thriller captivant, inteligent, care mi-a dat fiori. Cu intrigă complicată, scriitură splendidă și personaje complexe, conturate detaliat, Casa dintre pini e una dintre cărțile rare în care trăiești de la prima până la ultima pagină. Nu voiam să se termine - și abia aștept să descopere și cititorii noua mea autoare favorită." (Andrea Bartz, autoarea bestsellerului N-am fost niciodată acolo)

"E o carte care te plimbă înainte și înapoi și care cu siguranță te ține ca pe ace." (New York Post)

"Tensiunea psihologică intensă e amplificată de golurile de memorie și percepțiile deformate ale Mayei, care dau poveștii o tentă întunecată, supranaturală." (Booklist)

"Debutul lui Reyes are tot ce-și poate dori un cititor de thrillere: un narator nedemn de încredere, o dependență, piste false, secrete vechi, un periplu de șapte ani în căutarea dreptății. Dar este și o poveste fascinantă despre prietenie între femei, loialitate răsplătită, dragoste maternă și dorința intensă de-a dezlega mistere, chiar și în fața răului." (Amazon)


Maya își sprijini capul care‑i vâjâia de geamul mașinii, în timp ce maică‑sa conducea spre casă după ce o luase din stația de autobuz. Trecură pe lângă St. Joseph, biserica pe care o frecventau bunicii ei, și pe lângă Asociația Tinerilor Creștini, unde învățase să înoate. Străzile din centrul orașului Pittsfield erau mărginite de clădiri istorice grandioase. Foste mari magazine. Un teatru din epoca de aur. Un tribunal din marmură. În copilăria Brendei, adolescenții mergeau cu mașina în sus și în jos pe North Street joi seara - spuneau că ieșeau "la agățat". Maya nu înțelegea. Dacă ar vedea pe cineva făcând așa ceva în ziua de azi, ar presupune că vinde droguri.

Mașina viră pe strada ei. Cunoștea locul pe de rost, casele mari transformate în apartamente, zugrăveala scorojită, antenele de satelit, gazonul peticit. Chiar și decorațiunile de Crăciun ale vecinilor îi erau familiare, acadeaua uriașă și un Moș Crăciun gonflabil. Casa în care crescuse era învelită în șipci șubrede, ca și celelalte, și era vopsită într‑un galben‑aprins. O prelată albastră proteja de ger mica grădină din față. Casa era cea mai mică de pe stradă, dar, așa cum îi plăcea Brendei să spună, era a lor. O cumpărase când Maya avea opt ani.

Brenda era mai puțin robustă acum și nu mai lucra ca paramedic, ci ca bucătar și brutar la un centru de dezintoxicare. Își schimbase cariera pentru că ajunsese, după spusele ei, prea bătrână ca să mai lucreze pe ambulanță. Avusese dureri de spate, migrene și entorse. Nu mai suporta să vadă pe cineva murind. Avea brațele mai subțiri, trunchiul mai lat, iar buclele blond-închis deveniseră sure, însă Mayei îi plăcea să creadă că mama ei părea mai fericită. Sau măcar mai relaxată.

Simți zloata rece trecându-i prin tălpile adidașilor când coborî din mașină. Era duminică la prânz, într-o zi de iarnă, strada era liniștită, iar cerul, acoperit de nori. Cenușiul din părul maică-sii părea mai pronunțat în această lumină. Sau poate Maya fusese plecată mai mult timp decât crezuse.

În ultima vreme venea rar acasă și știa că asta o durea pe maică-sa, dar adevărul era că Maya mai nutrea încă resentimente față de trecut. Să accepte asta ar fi însemnat să admită că o parte din ea mai credea că Frank o omorâse pe Aubrey - lucru pe care Maya nu l-ar fi putut recunoaște niciodată față de mama ei. Brenda n-ar fi făcut decât să intre în panică, să creadă că fiica ei călca pe urmele mătușii Lisa și să îl sune pe doctorul Barry.
- Abia aștept să văd ce părere ai despre cameră, zise Brenda în timp ce se așeza pe bancheta joasă de lângă ușă ca să-și scoată cizmele. O să fii prima care doarme în patul nou.
- Mi-ai aruncat patul?

Maică-sa strâmbă din nas.
- Patul tău? Când ai dormit ultima oară în el?

Întrebarea era încărcată de sentimente de vinovăție.
- Noul pat are saltea suplimentară.

Maya își scoase adidașii și haina și merse să vadă "noua cameră", care era dormitorul transformat în spațiu de cazare Airbnb. Maică-sa părea mai liniștită de când renunțase la fostul loc de muncă, dar venitul i se redusese și mai avea câțiva ani până la pensie.

Când deschise ușa, Maya abia recunoscu camera care fusese a ei de la opt până la 18 ani. Era un altar închinat turismului în Berkshire, turiștilor pe care spera să-i atragă mama ei. În locul posterelor cu Labirintul lui Pan și cu trupa Tender Wallpaper, pe pereți se aflau stampe înrămate de Norman Rockwell și fotografii cu Pittsfield în perioada sa de glorie, când pe North Street rulau mașini clasice împodobite cu crom. Pe birou se afla o lampă care răspândea o lumină strălucitoare, iar perdelele cu roșu și auriu evocau frunzișul toamnei.

Maya spera, de dragul maică-sii, că turiștii vor veni. Dar Pittsfield nu era chiar o destinație ca Stockbridge sau Lenox sau oricare din celelalte orășele din Berkshire. Cam o dată la câțiva ani, o revistă îl includea într-o listă de orașe în ascensiune sau scria că revine, iar Brenda își dorea să fie adevărat, ca orașul ei natal să fie locul care i se păruse ei că e în copilărie. Dar, din câte își dădea seama Maya, încă nu se întâmplase.
- Ei? Ce părere ai?
- Arată grozav.

Dar era tulburător să-și vadă fosta cameră familiară plină cu un mobilier nefamiliar. Patul, comoda, micul televizor cu ecran plat erau noi. Singurul lucru pe care îl păstrase maică-sa era noptiera.
- Încearcă patul, o îndemnă maică-sa, arătând înspre salteaua neînfățată.

Maya se așeză și se lăsă pe spate.
- E moale.
- Așternutul e în uscător. Mă duc să-l aduc.

Uitându-se în tavan, Maya recunoscu priveliștea - nu se schimbase. Pata de apă de deasupra patului îi era familiară ca un semn din naștere. Rămasă singură, se întoarse pe o parte și observă că maică-sa dezlipise abțibildurile pe care le pusese ea când era mică pe noptieră. Vechea ei colecție de abțibilduri. Încă se vedeau urmele pe lemn. Se aplecă mai mult, uitându-se peste marginea patului, și zări o bucată dintr-un abțibild care nu fusese dezlipit complet. Un abțibild cu o trupă, negru cu litere mov. Tender Wallpaper fusese trupa preferată a lui Aubrey; o văzuseră în concert cu o seară înainte de moartea prietenei ei.

Acest abțibild venise împreună cu biletele la concert, iar vederea lui îi readuse în minte seara aceea (când dansase cu ochii închiși lângă Aubrey), dar și ziua următoare (Aubrey care se prăbușea pe verandă).

Maya auzi pași.

Maică-sa își dădu imediat seama că ceva nu-i în regulă - Maya văzu pe chipul ei când intră cu brațele încărcate de așternuturi: îngrijorarea unei mame pentru copilul ei. Simți imboldul să-i spună tot, să-i pună totul în brațe, să scape de povara fricii și a vinovăției.

Dar nu putea risca să fie ca mătușa Lisa. În niciun caz când avea nevoie să fie luată în serios. Totuși trebuia să dea o explicație pentru lacrimi, așa că îi mărturisi cealaltă problemă a ei:
- Am luat Klonopin ca să pot dormi și săptămâna trecută am rămas fără. De atunci aproape că n-am mai putut să dorm.

Îngrijorarea de pe chipul mamei ei se adânci. Înainte de Frank, Maya vorbise cu mama ei despre orice. Făcură patul în timp ce ea vorbea, întinzând așternuturile și acoperindu-le cu pături. Era liniștitor să se întoarcă la felul cum erau lucrurile înainte. Înainte să aibă obiceiuri de ascuns.
- Cât Klonopin luai?
- Două sau trei miligrame pe noapte... și de obicei încă jumătate în timpul zilei.

Mama ei păru dezamăgită, însă nu surprinsă.
- Doctorul Barry nu ți-a prescris niciodată așa mult, nu-i așa?

Maya clătină din cap. Când mama ei se apropie, crezu că vrea să o îmbrățișeze. Dar îi verifică doar pulsul.
- Știi cât e de periculos să renunți dintr-odată?
- De-asta sunt aici.
Nu era tot adevărul, dar măcar era adevărat.

Mama ei o privi în ochi, verificându-i pupilele.

Maya se înclină.
- Sunt destul de sigură că am trecut de partea cea mai grea. Trebuie doar să trec peste, să dorm puțin.

Și într-adevăr asta era cel mai important - nu dormise decât câteva ore în ultimele zile și i-ar fi prins bine o îmbrățișare sau orice alt gest de alinare. În schimb, Maya simți, așa cum simțise și în alte momente de restriște, că maică-sa, în îngrijorarea ei, o trata ca pe o pacientă.

Își apăsă palma pe tâmpla fiicei sale.
- Măcar n-ai febră, dar să-mi spui dacă începi să te simți mai rău.
- Am...
- Sau dacă începi să vezi străfulgerări de lumină. Sau crezi că auzi ceva.
- Bine, dar...
- Sau dacă simți vreun miros neobișnuit.
- Bine.

Maya deja regreta că-i spusese atâtea. Era clar că acum maică-sa o să stea cu ochii pe ea, ceea ce însemna că o să-i fie și mai greu să facă ce trebuia să facă, dar i se părea imposibil să mai dea înapoi. Maică-sa o privea acum cu vigilența unui paramedic pensionar care nu reușise niciodată să se dea jos de tot din ambulanță.


Bunica Mayei moare cu o lună înaintea lui Aubrey.

Mai târziu, doctorul Barry va atrage atenția asupra acestor două pierderi, pe care le suferise atât de repede una după alta, ca dovadă că Maya era într-o stare vulnerabilă. De unde și psihoza ei. Dar ulterior - câțiva ani mai târziu - Maya va înțelege că suferința fusese cea care o făcuse vulnerabilă în fața lui Frank. Când privește în urmă la perioada aceea, i se pare evident: când se întâlniseră, el știa probabil că ea suferă. Trebuie să fi sesizat cumva. Chiar dacă ea încă nu.

La început, nu știe ce să simtă. Nici măcar n-o văzuse vreodată pe bunica ei. Nu știe ce să spună când maică-sa îi bate încet în ușa dormitorului ca să-i spună că a murit Abuela.

Maya tocmai se apucase să-și facă bagajele. Mai are două luni până să se mute la cămin, dar fusese prea entuziasmată ca să mai aștepte. Începuse cu cărțile și în ultima oră triase sute de cărți, ca să se hotărască pe care să le ia cu ea. Are loc doar pentru 20 și tocmai a mutat Orașul bântuit de Stephen King în teancul de cărți pe care le lasă aici, ca să facă loc pentru Podul către Terabithia de Katherine Paterson, pe care maică-sa i-o citise când avea zece ani și stătuse acasă o săptămână din cauza unei infecții în gât. Ține cartea în mână și își aduce aminte de vocea maică-sii și de povestea celor doi copii care-și inventează propria lume. Amintirea e atât de vie, încât Maya nu e în stare să se despartă de carte.

Entuziasmul că pleacă din Pittsfield e temperat de tristețe și de sentimentul de vinovăție că mama ei rămâne aici. Își spune că o să vină o dată pe lună. La asta se gândea când i-a dat maică-sa vestea.
- Poftim? întreabă Maya și ridică privirea de la teancurile de cărți care o înconjoară pe podea, deși a auzit foarte bine cuvintele.

Bunica ei murise în Ciudad de Guatemala, în urma unui atac cerebral. Fusese o prezență constantă, dar îndepărtată, în viața Mayei. O voce la telefon, de câteva ori pe an. O fotografie. Felicitări scrise de mână pentru zile de naștere. Tatăl Mayei e mort de când se știe ea. De fapt, nicio persoană pe care s-o fi cunoscut ea n-a murit încă.
- Of, iubito! zice maică-sa și intră în cameră, iar Maya o caută în memorie pe bunica pe care a pierdut-o pe neașteptate.

Și își dă seama că n-a cunoscut-o niciodată în realitate. Bunica fusese ceva la fel de abstract ca și moartea până în acest moment - o idee și nimic mai mult -, dar, dintr-odată, absența Abuelei pare foarte reală, o senzație de gol care-i crește în piept.

Abuela era o legătură cu tatăl ei. Era persoana care îl cunoștea cel mai bine. Sunt o mulțime de întrebări pe care ar fi trebuit să i le pună.

Mama ei se așază pe covor lângă ea, cu grijă să nu deranjeze teancurile de cărți, și pare aproape că ar cere scuze.
- Nu i-am răspuns la ultima felicitare de ziua mea, spune Maya.

Maică-sa insistase întotdeauna că e important să ajungă să o cunoască pe mama tatălui ei și-i amintea să-i răspundă la scrisori, s-o sune. Dar Maya era prea mică să înțeleagă sau poate prea egoistă, așa cum sunt copiii. Prea preocupată de sine. Prea conștientă de accentul ei îngrozitor ca să vorbească în spaniolă la telefon și să o oblige astfel pe bunica ei să depună un efort în rarele ocazii când chiar vorbeau.

Mama ei îi pune mâna pe umăr.
- Nu te necăji din cauza asta, o îndeamnă ea.

În vocea ei se simt lacrimile.
- Vreau să merg la înmormântare.

Maică-sa o privește insistent.
Maya n-a fost niciodată în Guatemala.
Mama ei îi spusese tot timpul că e prea periculos - și nu trebuie decât să-i aducă aminte ce pățise tatăl Mayei: Jairo Ek Basurto fusese împușcat mortal în pragul casei părinților săi când avea 22 de ani.
Era în 1990, războiul civil din Guatemala era pe terminate și armata îi ucidea pe cei care se opuneau regimului.

Maya avea 12 ani când reușise să smulgă această informație de la mama ei și fusese șocată. De ce și-ar ucide armata propriii oameni? Brenda, care îl cunoscuse pe Jairo când fusese în Guatemala ca misionară trimisă de biserica la care mergeau părinții ei, îi explicase cât de bine putea să-i explice unui copil.

Terenul unde locuiau de mii de ani mayașii era, întâmplător, perfect pentru cultivarea unor mari cantități de banane. În anii 1940, Chiquita era cel mai mare proprietar de terenuri din țară. Pe-atunci se numea United Fruit Company și avea o influență importantă asupra guvernului.

Însă în 1944 guatemalezii au dat jos guvernul loial producătorului de fructe și au ales un președinte care voia, printre altele, să răscumpere o parte din terenurile companiei și să le restituie celor care locuiseră acolo. Terenuri sacre. Jungla deasă și podișurile înalte învăluite în cețuri. Vulcanii și crovurile.

Noul președinte, apoi și succesorul său, credeau că oamenii erau mai importanți decât banii, mai importanți decât bananele ieftine. United Fruit Company nu era de acord. Voia terenul. Compania era strămoșul campaniei moderne de PR și, la fel cum îi convinsese pe americani să cumpere mai multe banane, îl convinsese și pe liderul american că noul președintele al Guatemalei era comunist. Asta era în anii 1950, când Războiul Rece lua amploare. La 12 ani, Maya nu știa nimic despre Războiul Rece, dar simțise, din tonul mamei sale, că situația urma să se înrăutățească.

Președintele Eisenhower a ascultat ce-i spunea producătorul de fructe. A trimis CIA să agite în secret o mică opoziție guatemaleză, care a fost antrenată și înarmată de Statele Unite. Iar în 1954 opoziția, cu mult ajutor din partea SUA, l-a înlăturat pe președintele ales în mod democratic. În locul său a fost instalat un ofițer dispus să lase compania producătoare de fructe să-și cultive bananele.

Viața a devenit foarte grea pentru mayași, în special pentru țărani și cei care-i sprijineau. Studenți, profesori, artiști, scriitori, vecini. Împreună, reprezentau majoritatea populației, dar cei câțiva din vârf dețineau toată puterea. Unii s-au înfuriat atât de tare, încât au fugit să lupte în munți și au recrutat alături de ei copii care mureau de foame. Războiul civil a durat 36 de ani și au murit 200 000 de oameni, mulți dintre ei torturați, iar alte mii și mii au dispărut - un termen pe care, la 12 ani, Maya nu l-a înțeles.
Înseamnă că poliția i-a arestat în secret, îi explicase maică-sa, și că n-au mai fost văzuți niciodată.
Maya deja începuse să regrete că întrebase.

De când se știa, o tot sâcâise pe maică-sa să-i povestească de ce murise tatăl ei. Cum. Unde. Când. Însă, odată ce a început să-i povestească, Maya a simțit cum se sufocă.

Tatăl ei era student la literatură. Era și scriitor - dar asta era altă poveste, pe care Maya o cunoștea deja.

Asta era povestea morții lui. În sfârșit. (Dar, în același timp, mult prea devreme.)

Tatăl ei făcea parte dintr-o organizație a studenților care a mers într-un sătuc din munți. Armata comisese recent un masacru acolo, iar tatăl Mayei, împreună cu mai mulți colegi și câțiva profesori, s-au dus să participe la un marș al supraviețuitorilor, cerând încetarea prezenței militare în sat. Mayei îi crescuse inima de mândrie când auzise, apoi i se strânsese, când maică-sa îi explicase că tatăl ei fusese fotografiat în satul din munți.
În vremurile acelea, nu trebuia mai mult.

Lumea întreagă începuse să observe ceea ce avea să se numească într-o bună zi "Holocaustul tăcut", dar în 1990 armata încă îi omora pe cei care i se opuneau.
Pe cei cum era tatăl Mayei.

Acesta era răspunsul la întrebarea "ce i s-a întâmplat".
Răspunsul la întrebarea "cum" era "un glonț în cap".
Iar "când" era la două luni de la protest. Jairo fusese fotografiat în ziua protestului alături de un cunoscut profesor de istorie care apoi dispăruse - și nu numai el, ci și trei dintre prietenii săi. Un brutar. Un profesor. Un preot. Să fii asociat cu acel profesor de istorie era suficient pe-atunci.

Nu se știa niciodată cine e ucigașul, darămite să mai fie și adus în fața justiției. Ar fi putut fi un militar, cineva care lucra pentru armată sau poate un membru al cunoscutelor escadroane ale morții din Guatemala. A apărut la ușa lui Jairo într-o sâmbătă dimineață.

Mama lui era în spatele casei și clătea o față de masă cu flori roșii în pila. Tatăl lui era în camera de zi și citea ziarul așezat pe canapea.
Mama Mayei era în bucătărie.

Brenda își făcea o ceașcă de cafea instant - o lingură de Nescafé, una de zahăr și două de lapte praf. Era în Guatemala de o lună și ceva, era însărcinată, dar nu știa încă și aceasta era rutina ei: îi plăcea să-și bea cafeaua afară și să urce treptele metalice șubrede până pe acoperiș în diminețile însorite.
(Dar și asta era altă poveste.)

Își făcea nesul în cana din care ieșeau aburi când a auzit împușcătura. N-o să uite niciodată.

O privește fix pe fiica ei.
- Vreau să merg la înmormântare, repetă Maya, de parcă ar fi uitat că maică-sa îi povestise toate aceste lucruri când avea 12 ani.
- Știi că e prea periculos.

Brenda îi promisese că o s-o ducă odată acolo, când o să fie sigur, dar până acum nu fusese cazul.
- O să am grijă, o asigură Maya.

Maică-sa scutură din cap.
- În august fac 18 ani.

Ochii Brendei scapără de furie.

Maya nu și-a cunoscut bunica și acum nici n-o va mai cunoaște vreodată. Tot ce are legat de tatăl ei sunt câteva fotografii și câteva povești - toate spuse de mama ei, care l-a cunoscut cu o lună înainte să moară.

Dintr-odată, Maya e copleșită de greutatea lucrurilor pe care nu le știe despre propria familie.
- Mă duc, spune ea.
Ochii îi scapără.