Aniversarea

Stephanie Bishop este romancieră și critic literar, laureată a numeroase premii, printre care The Readings Prize for New Australian Writing și Literary Fiction Book of the Year Award. Are un doctorat de la Cambridge University și este profesor de scriere creativă la University of East Anglia. Eseurile și lucrările ei de ficțiune au apărut în London Review of Books, TLS și Sydney Review of Books. Aniversarea este cel de-al patrulea roman al său, după Man Out Of Time, The Other Side of the World și The Singing. O puteți urmări la stephaniebishop.net.
Romanciera J.B. Blackwood și soțul ei Patrick, regizor și personalitate-cult, mai în vârstă decât ea, aniversează 14 ani de căsătorie într-o croazieră. Când l-a cunoscut pe Patrick, el părea oarecum fără vârstă, așa cum sunt toți zeii în ochii celor care-i venerează. Însă succesul lui începe să apună, iar J.B. e pe punctul să obțină un premiu literar important. El i-a supervizat dintotdeauna scrierile, dar acum ea ar putea ajunge să-l pună în umbră.
După multe zile însorite, se stârnește o furtună cu consecințe dramatice, care declanșează o adevărată căutare a adevărului despre căsnicia lor.

Un roman care pune întrebarea cât de clară e, în mintea scriitorului, granița dintre realitate și intrigă. Cum îi refuzăm pe oamenii pe care îi dorim? Și care e prețul, pentru noi, pentru alții și pentru arta noastră, dacă nu-i refuzăm?

"Seducător și incisiv în egală măsură." (Publishers Weekly)

"Elegant și deplin realizat (...) Periculos de captivant (...) Ce bine ar fi să fie toate romanele atât de atrăgătoare și intuitive în privința naturii umane!" (The Guardian)

"Bishop disecă expert măruntaiele unei relații în cumpănă și inechitățile cu care trebuie să se confrunte femeile (...) În final, întrebarea «a făcut-o sau nu?» e aproape irelevantă. Povestea căsniciei e cea care ne atrage." (Booklist)

"În a doua parte, Aniversarea devine un comentariu feminist despre natura misterelor și a căsniciilor (...) E similar cu cărți contemporane ca The Wife de Meg Wolitzer și Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty în modul în care tratează genul și puterea, dar oferă și plăcerile romanului gotic - case și relații pline de secrete și un narator cu un contact nesigur cu realitatea." (New York Times Book Review)

"O intrigă cu straturi psihologice care întreține suspansul și, în același timp, menține și structura specifică genului crime a cărții." (Times Literary Supplement)


Era întuneric și ploua când am ajuns. Taxiul a oprit la colț și am coborât. Am văzut în fața mea firma de neon a hotelului: ceva ceva Garden Inn. Dacă-mi puneam ochelarii, mi i-ar fi udat ploaia și n-aș mai fi putut citi nicio firmă. Dar fără ei, puteam distinge doar majusculele foarte luminoase. Mi-am șters lentilele pe cardigan, apoi am traversat parcarea și am deschis ușa grea din sticlă care dădea în hol.

Era genul de hotel pe care te aștepți să-l vezi într-un film de categorie B. O mochetă uzată și murdară, lumini prea puternice, miros de tutun. Prea departe de orice, genul de loc în care te trezești când ai ajuns cât de departe ai putut, când ai mers până la capătul drumului și corpul s-a întors împotriva ta, când până și peisajul și vremea ți-au întors spatele. Genul de loc în care ajungi când ești aproape înnebunit de oboseală și debusolare, amețit și însetat, cu bani nepotriviți în buzunar, care nu-ți ajung pentru băutura tare de care ai nevoie și, deși ai un card de credit, nu-ți amintești PIN-ul și ești prea obosit să te semnezi inteligibil, iar când încerci s-o faci, nimeni nu crede că ești chiar tu, că ești cine spui că ești. Toți te privesc bănuitori, de parcă ai fi bătut atâta drum doar ca să-ți iei un whisky pe banii altcuiva, iar oboseala este doar accentuată de faptul că ai ajuns pe întuneric și nu te poți orienta decât după luminile stradale și firma de deasupra barului, genul de loc care te lasă înnebunit de logistica nesfârșită a călătoriei, după ce ai uitat de mult ce impuls irațional, ce dorință, ce înlănțuire îngrozitoare de evenimente te-au făcut să pleci într-o asemenea călătorie. După toate acestea, călătorul ajunge la un astfel de hotel.

Am apăsat pe clopoțelul de la recepție și o femeie a venit să-mi ia datele. Apoi mi-a dat o cheie înnegrită cu un breloc de plastic pe care era scris numărul camerei și am urcat pe scări până la etajul patru.

Camera mirosea a tutun stătut și a odorizant ieftin, folosit să acopere mirosul de rahat. Mi-am trântit bagajele la ușă și am scos sticluțele din minibar: un gin și o votcă minuscule, o sticlă ceva mai mare de vin roșu, o alta de vin alb și încă una de șampanie. Telefonul a vibrat în geantă. Apoi încă o dată și încă o dată. Ratasem deja câteva mesaje primite mai devreme în acea zi, iar acum aveam un șir lung de apeluri pierdute, de la Londra, la care nu voiam sau nu puteam să răspund. Mi-am pus telefonul pe măsuța cu fierbătorul de apă și, în timp ce dădeam pe gât băuturile, am privit telefonul luminându-se și vibrând la nesfârșit. La Londra era ora prânzului. Probabil că vestea accidentului se răspândise în industrie. Știam că erau mulți care voiau să vorbească cu mine. Oamenii lui Patrick: managerul, editorul, directorul de producție cu care trebuia să discute la telefon cu câteva ore în urmă - munca îl urma peste tot, chiar și în concediu. Apoi erau Joshua și mama lui, Trudi. Nu știam cum aș fi putut rosti cuvintele ce trebuiau rostite. Știam că o să șterg mesajele fără să le ascult, că n-aș fi suportat să le aud întrebările, să fiu cea care trebuia să confirme veștile. O parte din mine se gândea că poate nu era adevărat. Poate că greșiseră persoana. Poate că avusese o convorbire telefonică și doar uitase să-mi spună unde e. Mai făcea așa uneori.

Afară ploaia se transformase în lapoviță. Plafoniera era plină de insecte moarte. În cameră era sufocant. Dar mâinile mele erau încă reci și am încercat să mi le încălzesc. Mă simțeam extrem de înfometată, goală pe dinăuntru. Pe noptieră erau un telefon, un pix și câteva foi cu antetul hotelului. Niciun meniu pentru room-service. O hartă și un plan al hotelului care includea lucrurile pe care le puteai găsi la fiecare etaj. M-am uitat la el absentă și curioasă deopotrivă. Întrebarea din mine: ce-avea să se întâmple mai departe? Cu mine. Cu viața mea. Întrebasem la sosire dacă exista vreun loc de unde să-mi iau mâncare la pachet, un loc de unde aș putea cumpăra plasturi. Pantofii pe care mi-i luasem de pe vasul de croazieră îmi făcuseră o bășică la călcâiul stâng. Femeia căreia i-am pus aceste întrebări a făcut câteva gesturi rapide cu mâinile, ușor alarmată, și s-a grăbit să-și cheme șefa, care completa niște formulare la celălalt capăt al recepției. Această femeie mai solidă și mai în vârstă mi-a venit în ajutor.
- Îmi cer scuze, mi-a explicat, colega mea nu vorbește engleză. Mă tem că nimic aici. Niciun magazin în apropiere. Un taxi v-ar putea duce în cel mai apropiat oraș, dar e un drum de jumătate de oră. Avem mâncare aici, la restaurant, a spus, arătând peste umăr. Cina. Și micul-dejun, de la ora 6.

Trecuseră câteva zile de când nu mai mâncasem cum trebuie, dar n-am avut putere să merg în restaurant, să simt că oamenii se holbează la mine.

În schimb, am făcut o baie fierbinte și am stat în cadă cât am putut de mult, rememorând totul din nou și din nou: vasul, orele petrecute la poliție, drumul cu taxiul. Trei zile, repetam în gând. Patrick dispăruse de trei zile. Această informație îmi revenea în minte continuu, dar era atât de bizară, atât de străină, încât forma un vid temporal pe care nu-l puteam asimila, alcătuit dintr-o înșiruire de ore care nu aveau niciun sens. Când în cele din urmă am ieșit din baie, am fost cuprinsă de un val de extenuare atât de puternic, încât m-am întins imediat pe pat, fără să mă șterg cu prosopul. Salteaua era prea tare, perna, prea moale, o pernă din pene care se ridica în jurul feței, parcă sufocându-mă.

Prin tavan răzbăteau zgomotele făcute de ceilalți călători: pași, apa de la o toaletă. Veioza de lângă pat era poziționată într-un unghi care făcea ca lumina să-mi bată în ochi. M-am întors pe-o parte și am observat un flyer pe care nu-l remarcasem mai devreme. Era dintr-un carton tare, lucios și pus în picioare pe noptieră ca să-ți sară în ochi. Pe el scria în engleză: Pentru servicii de masaj, sunați la 4702. Dedesubt era o listă de prețuri, bazate pe durată: 6.000 de yeni, 6.700 de yeni, 10.000 de yeni. Urma, scrisă cu litere mai mici, o serie de observații: Angajata hotelului va veni în camera oaspetelui. Masajul se va face peste haine. O tânără nu va pune întrebări. Nu voi face niciun serviciu sexual. Părea scris greșit; cu siguranță avertismentul trebuia formulat invers: tânăra nu trebuia întrebată. Sau voia să spună că nu trebuia să te aștepți ca tânăra să te întrebe ce ți-ai dori? El ce și-ar fi dorit să fac? În cabină, pe vas, îi dădusem jos slipul și îi făcusem sex oral, în timp ce mă masturbam. Apoi, când n-a mai putut să se abțină, m-a tras peste el și ne-am sărutat, degetele lui pătrunzându-mă, gura lui, doar pentru o clipă, umedă și fierbinte în urechea mea. "Tânăra" mi se potrivește: odată am fost tânără. Sintaxa de pe flyer funcționa în acest fel, dezvăluind. Nu știu, i-am spus polițistului, nu-mi amintesc. Cum vrei. Cred că așa i-am spus lui Patrick - prefăcându-mă sfioasă, jucând un rol. Cum vrei - până la urmă era o frază din unul dintre filmele lui preferate, fusese mereu un om al filmelor.

Așa că stau întinsă acolo, așteptând amețită ceva: l-am așteptat să urce munții, l-am așteptat să mă găsească așteptând. Mă simțeam înnebunită: extenuată, beată, ireală. Nu este absolut imposibil ca soțul dumneavoastră să fi supraviețuit, îmi spusese la un moment dat, neoficial, un însoțitor de bord. Avea colacul de salvare. Marea se liniștise până dimineață. Nu eram atât de departe de apele în care se pescuia, unde numeroase bărci mici aruncă năvoade. Știu că încerca să mă încurajeze. Era personajul galant care dădea glas unor false speranțe. Contrazicând avertizarea căpitanului. Dar chiar și așa, voiam să-l cred și el știa că aveam nevoie să cred în ceva, că aveam nevoie de asta doar pentru câteva zile ca să pot continua să mă mișc, să mănânc, să respir. Mă gândeam la acea conversație când am observat, prin fereastra camerei de hotel, reflectorul - destul de jos, aproape de locul în care drumul principal ajungea la terenurile virane. La început, am presupus că era o reflexie în geam: becul de deasupra minibarului și a fierbătorului de apă. Dar apoi s-a apropiat, tremurând ușor. Vântul se întețise și pentru un moment reflectorul a dispărut, apoi a revenit, de data asta puțin mai sus, ca și cum cineva ar fi urcat către hotel. În apropiere, nu existau lumini stradale, nici de la alte clădiri. Existau luminile mărunte, scânteietoare ale unui oraș aflat la kilometri depărtare, dar fără semafoare sau mașini. Apoi lumina a început să urce foarte mult: un cerc mare și alb în întuneric. Am închis ochii, am așteptat să bată cineva la ușă, să sosească purtătorul acelei lumini, să deschid ușa și să-l găsesc acolo ud, murdar și disperat, dar viu. Doamne-Dumnezeule, trăiești! aș fi spus. Am așteptat și tot am așteptat, dar n-a bătut nimeni la ușă și în cele din urmă am făcut efortul de-a mă ridica din pat să trag draperiile. După aceea, probabil că am căzut într-un somn adânc, paralizant, somnul celui care a pierdut de curând pe cineva drag, somnul care este deopotrivă necesar și detestat, care întâmpină rezistență pentru că, firește, urmează să te trezești, știi că urmează să te trezești.

Dar noaptea a trecut. M-a trezit sunetul telefonului fix. Lumina se strecura pe lângă marginea draperiilor grele. M-am întins peste pat și am tras telefonul lângă mine.
- Da, am zis răgușită.
- Îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă, a spus o voce. Bărbătească, necunoscută, cu un accent puternic. Am încercat să mă eliberez de pâcla alcoolului și am bâjbâit după întrerupătorul veiozei. Nu l-am găsit și, prin întuneric, am pipăit peretele acolo unde credeam că ar trebui să fie întrerupătorul. În spatele noptierei, lipit de tăblia patului era un dreptunghi cu întrerupătoare de lumină. Am apăsat pe unul, dar, în loc să apară o lumină difuză, întreaga cameră a zvâcnit într-o strălucire fluorescentă: cele patru lumini din tavan, veiozele de pe noptiere, lumina de lângă ușă. Am înjurat și am apăsat pe alt buton, apoi pe altul, apoi pe altul, până când camera s-a cufundat iar în întuneric.
- Doamnă, a spus bărbatul. S-a întâmplat ceva?
- Ce? Cine e la telefon?

Mi-a spus un nume pe care nu l-am recunoscut. După câteva clipe de tăcere, a continuat. Era un polițist de la secția la care fusesem cu o zi înainte. M-am ridicat în capul oaselor, dintr-odată perfect trează.
- Da, am răspuns. Cu ce vă pot ajuta?

M-am uitat la ceas; era mai târziu decât îmi închipuisem.
- Trebuie să vă informez că a fost găsit un trup neînsuflețit. Adus de ape pe coastă. La nord de noi.

M-am întins după paharul de pe noptieră, apa era plină de bule perimate, de parcă ar fi fost efervescentă. Carbogazoasă, așa numesc oamenii această apă, micile buzunare de gaz reflectând lumina, dacă sorbi din ea în plin soare, într-o piațetă.
- Am vrea să veniți să-l vedeți, a adăugat, adică să-l identificați.
- Să identific? Ce să identific? am întrebat.

Creierul se mișca încet, nu voiam să înțeleg ce spunea.
- Trupul neînsuflețit, a răspuns. Soțul dumneavoastră.

Am aproximat greșit distanța dintre mâna mea și apă și am trântit paharul pe jos.
- Rahat! am exclamat, în timp ce apa se scurgea pe hârtiile și cărțile pe care le pusesem acolo în seara dinainte.

Am tras cearșaful și am încercat să le șterg.
- Poftim?
- Nimic, of, rahat! Da, da, sigur.

Mi se făcea greață, o greață bruscă și puternică.
- Îmi cer scuze, am spus. Așteptați puțin.

Am aruncat receptorul pe pat și am alergat la baie, unde m-am aplecat peste vasul de toaletă. Apoi am tras apa, mi-am clătit gura și m-am întors la telefon. Nu închisese.

Deși a continuat să vorbească, nu-mi amintesc ce-a zis. Apoi a făcut o pauză lungă.
- Doamnă? a întrebat. E un drum lung cu trenul, nu e neplăcut. E zăpadă. O să vedeți. În pădurea prin care mergeți. O să vă aștepte cineva.

Mi-a dat un număr la care să sun, în caz că aveam nevoie de ceva.
- Mulțumesc, am răspuns.

Apoi am auzit un clic și tonul de apel, semn că bărbatul de la celălalt capăt al firului pusese telefonul în furcă. Am continuat să țin receptorul lipit de obraz, simțind discul de plastic rece, neted, cu toate acele mici perforații negre prin care călătorise vocea mea. În depărtare, sunetul unui vehicul în marșarier, un șuierat ascuțit, mecanic, care-ar fi putut fi o jucărie sau o mașinărie stricată, sau o pasăre, în ciuda faptului că nu era niciun copac în jur. O voce omenească în depărtare. Variațiuni tonale ale traficului. Mirosul greu, uleios de carne pe grătar.

Am luat un taxi până la metrou, am cumpărat un bilet spre nord și am coborât repede scările pe peron. Nu mi-era foame, dar știam că trebuie să mă pregătesc pentru drumul care mă aștepta. Puțin mai departe, lângă tabelul cu Plecări, era un chioșc care vindea caserole cu mâncare gătită și gustări. Poate că de asta am nevoie, m-am gândit, de un foitaj cu cremă sau o pungă de bomboane. Era aglomerat și călătorii nu se grăbeau să-și aleagă mâncarea. Țipar, tofu, omletă, somon, caracatiță. Știam că am la dispoziție doar cinci minute și am așteptat nerăbdătoare, lăsându-mă când pe un picior, când pe celălalt. Era frig, și în timp ce-mi scoteam din geantă fularul, am tras din greșeală un pachet de șervețele care a căzut pe pavaj. Când m-am aplecat după el, am observat stativul cu ziare din stânga mea. Ziare japoneze, câteva publicații de business și mai în spate, chiar în dreptul meu, un tabloid britanic. Am tresărit: pe prima pagină era fotografia navei de croazieră, peste care scria în diagonală cu litere de un galben strident: Legendarul Patrick Heller dispărut pe mare! Mi s-a tăiat respirația. Cum era posibil? Cum de era adevărat? Ca știrile să ajungă aici, și în acest fel. Pentru o clipă, m-am înecat cu propria salivă. Știam că erau reporteri care scriseseră despre accident și care se informaseră în detaliu despre structura navei și erorile măsurilor de siguranță, știam că povestea apăruse la televizor și în ziare, dar nu-mi dădusem seama că atenția se concentrase deja pe Patrick, că ajunsese în presa mainstream și că fusese preluată de cele mai mizerabile publicații. Că povestea era peste tot. Se întâmplase doar cu patru zile în urmă. Abia acum trei nopți. Poate că era doar o ipoteză, literele îngroșate sugerând moartea lui. Cu siguranță era ceva ce încă trebuia să descopăr, să confirm. Poate că, până la urmă, persoana pe care mă duceam s-o identific nu era Patrick. Mâna îmi tremura când am luat tabloidul din stativ. Eram amețită, absentă. Cumva departe. Aș fi putut fi o actriță într-unul dintre filmele lui Patrick, ezitantă, încercând să găsească în ea însăși trăirea de care avea nevoie ca să meargă mai departe. Lui i-ar fi plăcut culorile: galbenul acid al titlului în contrast cu cenușiul peronului, sunetul trenului în fundal, respirația ei întretăiată. Ăsta nu era jurnalism. Știam bine. Erau doar vorbe în vânt, zvonuri, chiar calomnii. Menționarea apelor rusești, coasta japoneză, vasul de croazieră norvegian: totul era făcut să sune ca o conspirație mondială, furtuna, pur senzaționalism, accidentul, descris cu amănunte întortocheate, furnizate reporterilor de echipajul vasului. Mai jos era o secțiune lungă despre celebritatea lui Patrick. Am citit pe sărite restul paginii, câteva cuvinte mi-au sărit în ochi: șoc, năucitor, de necrezut. Sigur, știam zvonurile despre Patrick, nu încetaseră niciodată. De-a lungul anilor fuseseră nenumărate. Am încercat să nu le dau atenție, mai ales atunci, de fapt, ani întregi îmi făcusem o misiune din a le ignora: era limbajul din jurul oricărui bărbat faimos. Zgomotul alb al personalității sale publice. Dar acum bârfa era exagerată, iar privirea mi-a fost atrasă de ultimul paragraf: în urma sa rămânea tânăra lui soție, a doua soție. Sau poate că era și mai rău, formulat într-un limbaj agramat: în urma sa rămânea fosta lui studentă, cu care se căsătorise. Acum scriitoare de literatură pentru femei. Existau detalii cu privire la anii noștri împreună și la faptul că eu nu aveam copii. La final, erau citate cuvintele unui pasager: soția lui părea drăguță, era frumoasă. Se mai ciondăneau din când în când, la micul-dejun, în orice caz.

Sigur că ne ciondăneam. Patrick nu era o persoană matinală. În acele momente prefera să fie singur, să stea în tăcere, în timp ce cofeina își croia drum prin sânge. Se înfuria foarte tare dacă era deranjat și nu-i plăcea să vorbească cu nimeni înainte de prânz. Acesta a fost un impediment al croazierei pe care nu-l prevăzusem.

Ea avea ochii foarte umflați, a declarat respectivul pasager. Pare bolnavă, m-am gândit. Dar poate că asta a fost după aceea, știți că a trebuit să ne schimbăm traseul ca s-o lăsăm pe ea? Ce mai vacanță, biata de ea.

Am pus ziarul la loc; amprentele mele lăsaseră urme pe prima pagină. Mi-era prea rău ca să mănânc. Niciun foitaj cu cremă, nicio bomboană. În difuzoare s-a anunțat sosirea trenului meu; m-am scuzat față de ceilalți oameni de la coadă și m-am îndepărtat de chioșc, târând după mine valiza.