Trilogia gemenilor (Marele caiet / Dovada / A treia minciună)

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. A primit și Gottfried Keller Preis, 2001, și European Literary Award, 2008. Ágota Kristóf a murit în 2011.
Totul începe în Marele Oraș, în care viața e de-acum insuportabilă, din care o mamă e nevoită să fugă, lăsându-și apoi copiii alături de bunica lor, la țară, și căutând pentru ea o soartă mai bună. Neștiutoare de carte, răutăcioasă, aceasta din urmă le face viața amară celor doi copii, gemeni în aparență fără apărare. Numai că ei nu se dau bătuți și, sprijinindu-se unul pe altul, învață pe cont propriu legile vieții, ale cruzimii, ale unei existențe pe care o urmăresc cu creionul pe hârtie. Căci, abandonați într-o țară aflată în război, lipsiți de simț moral, ei încep să-și consemneze zilnic, în jurnal, faptele, întâmplările prin care trec, măruntele sau marile nesăbuințe care-i maturizează.

"Gemenii sunt cu totul imorali, căci mint, șantajează, omoară, cu toate acestea găsim la ei cea mai pură, mai autentică naivitate." (The Guardian)

"Extraordinar de puternică: tensionată, disciplinată, laconică și profund tulburătoare." (The Sydney Morning Herald)

"Năucitor, obsedant." (San Francisco Chronicle)

"O viziune de o considerabilă complexitate, un portret al generozității, dar și al imoralității din inima omului." (The Christian Science Monitor)

"Romanul Marele caiet a trezit în mine o pasiune rece, crudă." (Slavoj Žižek)


Lucas și copilul sunt în grădină. De la ușița podului, o funie coboară exact până unde ajung brațele întinse ale lui Lucas. El îi spune copilului:
- Arată-mi cum urci.

Copilul trage banca din grădină, aflată ceva mai încolo, sub fereastra camerei lui Lucas. Se cațără pe bancă, sare, prinde funia, încetinește legănarea sprijinindu-și tălpile de perete și, ajutându-se de brațe și picioare, se ridică până la ușița podului. Lucas îl urmează. Se așază pe mindirul de paie, se uită la scheletele agățate de grindă.

Copilul întreabă:
- N-ai păstrat și scheletul fratelui tău?
- Cine ți-a spus că am un frate?
- Nimeni. Te-am auzit vorbind cu el. Îi vorbești, iar el nu este nicăieri și este peste tot, ceea ce înseamnă că și el e mort.

Lucas spune:
- Nu, n-a murit. A plecat într-o altă țară. O să se întoarcă.
- Ca și Yasmine. Și ea o să se întoarcă.
- Da, lucrurile stau la fel și cu fratele meu, și cu mama ta.

Copilul zice:
- Asta-i singura diferență dintre morți și cei care au plecat, nu-i așa? Cei care nu sunt morți o să se întoarcă.

Lucas spune:
- Dar cum știi dacă nu cumva au murit în timpul lipsei lor?
- N-ai cum să știi.

Copilul tace o clipă, apoi întreabă:
- Ce-ai simțit când a plecat fratele tău?
- Nu mai știam cum să trăiesc mai departe fără el.
- Și acum știi?
- Da. De când ai venit tu, știu.

Copilul deschide cufărul:
- Ce e cu caietele astea mari din cufăr?

Lucas închide cufărul la loc:
- Nimic. Dumnezeule! Din fericire, nu știi încă să citești.

Copilul râde:
- Te înșeli. Când e tipărit, știu deja să citesc. Uite.

Deschide din nou cufărul și scoate vechea Biblie a bunicii. Citește cuvinte, fraze întregi.

Lucas întreabă:
- Unde ai învățat să citești?
- Din cărți, firește. Din ale mele și ale tale.
- Cu Yasmine?
- Nu, singur-singurel. Yasminei nu-i place să citească. A zis că n-o să merg niciodată la școală. Dar o să merg în curând, nu-i așa, Lucas?

Lucas spune:
- Te pot învăța tot ce trebuie să știi.

Copilul zice:
- Școala e obligatorie de la vârsta de șase ani.
- Nu pentru tine. Putem să obținem o dispensă.
- Din cauza infirmității mele, nu-i așa? N-am nevoie de dispensa ta. Vreau să merg la școală ca toți ceilalți copii.

Lucas spune:
- Dacă vrei, o să mergi. Dar de ce vrei?
- Pentru că știu că la școală o să fiu cel mai tare, cel mai deștept.

Lucas râde:
- Și, fără îndoială, cel mai orgolios. Eu am urât mereu școala. M-am prefăcut că sunt surd ca să nu fiu obligat să mă duc.
- Ai făcut tu așa ceva?
- Da. Ascultă, Mathias. Poți să urci aici când vrei. Poți să mergi și în camera mea, chiar și când nu sunt eu aici. Poți să citești Biblia, dicționarul, toată enciclopedia dacă ai chef. Dar caietele n-ai să le citești, pui de drac ce ești.

Adaugă:
- Bunica ne zicea așa: "pui de drac".
- Care "ne"? Ție și mai cui? Ție și fratelui tău?
- Da. Lui frate-meu și mie.

Se dau jos din pod, se duc în bucătărie. Lucas pregătește masa. Copilul întreabă:
- Cine o să spele vasele și rufele?
- Noi doi. Împreună. Tu și cu mine.

Mănâncă. Lucas se apleacă peste fereastră, vomită. Se întoarce, cu fața plină de sudoare, leșină și se prăbușește pe podeaua bucătăriei.

Copilul strigă:
- Nu face asta, Lucas, nu face asta!

Lucas deschide ochii:
- Nu striga, Mathias. Ajută-mă să mă ridic.

Copilul îl trage de-o mână, Lucas se ține de masă. Clătinându-se, iese din bucătărie, se așază pe banca din grădină. În picioare în fața lui, copilul îl privește:
- Ce ai, Lucas? Ai fost mort o vreme!
- Nu, doar mi s-a făcut rău din cauza căldurii.

Copilul întreabă:
- Nu-i nimic dacă ea a plecat, nu-i așa? Nu-i atât de grav, nu? N-o să mori din cauza asta?

Lucas nu răspunde, copilul se așază la picioarele lui, i le cuprinde, își pune capul cu părul negru și creț pe genunchii lui Lucas:
- Poate că mai târziu am să fiu băiatul tău.

***
Când copilul adoarme, Lucas se urcă din nou în pod. Ia caietele din cufăr, le împachetează într-o pânză de iută și se duce în oraș.

Sună la Peter.
- Aș vrea să păstrezi chestia asta pentru mine, Peter.

Pune pachetul pe masa din sufragerie.

Peter întreabă:
- Ce e?

Lucas dă pânza laoparte:
- Niște caiete școlărești.

Peter clatină din cap:
- Mi-a zis Victor. Scrii. Cumperi enorm de multă hârtie și creioane. De ani de zile, creioane, foi cu pătrățele și caiete mari școlărești. Scrii o carte?
- Nu, nu o carte. Doar niște însemnări.

Peter cântărește în mână caietele:
- Însemnări! O jumătate de duzină de caiete groase.
- Cu anii, se strâng. Totuși, arunc multe. Nu păstrez decât ceea ce e absolut necesar.

Peter întreabă:
- De ce vrei să le ascunzi? Din cauza poliției?
- A poliției? Ce idee! Din cauza copilului. A început să știe să citească și scotocește peste tot. Nu vreau să-și bage nasul prin caietele astea.

Peter zâmbește:
- Și nici mama copilului nu trebuie să le citească, nu-i așa?

Lucas spune:
- Yasmine nu mai e la mine. A plecat. A visat mereu la marele oraș. I-am dat niște bani.
- Și ți-a lăsat copilul?
- Voiam să-l păstrez.

Peter își aprinde o țigară, se uită la Lucas fără să spună nimic.

Lucas întreabă:
- Poți sau nu să-mi ții caietele astea?
- Firește că pot.

Peter acoperă caietele la loc, le duce în camera lui. Când se întoarce, zice:
- Le-am ascuns sub pat. Mâine am să le găsesc o ascunzătoare mai bună.

Lucas spune:
- Mulțumesc, Peter.

Peter râde:
- Nu-mi mulțumi. Caietele tale mă interesează.
- Ai de gând să le citești?
- Bineînțeles. Dacă nu voiai să le citesc, n-aveai decât să le duci la Clara.

Lucas se ridică:
- Nu, în niciun caz! Clara citește tot ce se poate citi. Dar aș putea să i le încredințez lui Victor.
- Păi, atunci am să le citesc la Victor. Nu poate să-mi refuze nimic. De altfel, o să plece în curând. Vrea să se întoarcă în orașul natal, lângă sora lui. Intenționează să-și vândă casa și librăria.

Lucas spune:
- Dă-mi înapoi caietele. O să le îngrop undeva prin pădure.
- Da, îngroapă-le. Ori, și mai bine, arde-le. E singura soluție pentru ca nimeni să nu le poată citi.

Lucas spune:
- Trebuie să le păstrez. Pentru Claus. Caietele astea îi sunt hărăzite lui Claus. Numai lui.

Peter dă drumul la radio. Caută multă vreme înainte să găsească o muzică liniștită:
- Mai stai, Lucas, și spune-mi cine e Claus.
- Fratele meu.
- Nu știam că ai un frate. Nu mi-ai vorbit niciodată despre el. Nimeni nu mi-a zis nimic, nici măcar Victor, care te cunoaște de când erai mic.

Lucas spune:
- De ani buni, fratele meu trăiește de cealaltă parte a frontierei.
- Cum a trecut granița? Toată lumea știe că e de netrecut.
- A trecut-o și-atât.

După o clipă de tăcere, Peter întreabă:
- Ai o corespondență cu el?
- Ce înțelegi prin corespondență?
- Ce înțelege toată lumea prin corespondență. Îți scrie? Îi scrii?
- Îi scriu zi de zi în caiete. Cu siguranță că face același lucru.
- Nu primești niciodată nicio scrisoare de la el?
- Nu poate să-mi trimită scrisori de acolo.
- Multe scrisori vin de dincolo. De când a plecat, fratele tău nu ți-a scris niciodată? Nu ți-a dat adresa lui?

Lucas clatină din cap, se ridică din nou:
- Te gândești că a murit, nu-i așa? Dar Claus n-a murit. Trăiește și o să se întoarcă.
- Da, Lucas. Fratele tău o să se întoarcă. Cât despre caiete, aș fi putut să-ți promit că n-am să le citesc, dar nu m-ai fi crezut.
- Ai dreptate, nu te-aș fi crezut. Știam că n-ai să poți să nu le citești. Știam de când am venit aici. Așa că citește-le. Prefer s-o faci tu decât Clara sau oricine altcineva.

Peter zice:
- Mai e un lucru pe care nu-l înțeleg: relația ta cu Clara. E mult mai în vârstă decât tine.
- Vârsta nu contează. Sunt iubitul ei. Asta-i tot ce voiai să afli?
- Nu, nu-i tot. Astea le știam deja. Dar o iubești?

Lucas deschide ușa:
- Nu cunosc semnificația acestui cuvânt. Nimeni nu o cunoaște. Nu mă așteptam la genul ăsta de întrebare din partea ta, Peter.
- Totuși, genul ăsta de întrebare o să-ți fie pus de multe ori în timpul vieții. Și uneori ai să fii obligat să răspunzi.
- Și tu, Peter? Odată și odată, ai să fii și tu obligat să răspunzi la anumite întrebări. Am asistat de câteva ori la întrunirile voastre politice. Ții discursuri, sala te aplaudă. Crezi sincer în ce spui?
- Sunt nevoit să cred.
- Dar în străfundurile ființei tale ce gândești?
- Nu gândesc. Nu-mi pot îngădui un asemenea lux. Frica a intrat în mine de când eram mic.

***
Clara stă în picioare în fața ferestrei, se uită la grădina cufundată în întuneric. Nu se întoarce când Lucas intră în cameră. Zice:
- Vara mă îngrozește. Vara, moartea se apropie cel mai mult. Totul se usucă, se sufocă, intră-n nemișcare. Au trecut deja patru ani de când ei l-au omorât pe Thomas. În luna august, dimineața foarte devreme, în zori. Ei l-au spânzurat. Tulburător e faptul că ei o iau de la capăt în fiecare vară. În zori, când tu te-ntorci acasă, eu stau la fereastră și îi văd. Ei o iau de la capăt, și totuși nu poți să omori aceeași persoană de mai multe ori.

Lucas o sărută pe Clara pe ceafă:
- Ce ai, Clara? Ce-i cu tine astăzi?
- Astăzi am primit o scrisoare. O scrisoare oficială. E acolo, pe birou, poți s-o citești. Îmi anunță reabilitarea lui Thomas, nevinovăția lui. Niciodată nu m-am îndoit de nevinovăția lui. Ei îmi scriu: "Soțul dumneavoastră era nevinovat, l-am omorât din greșeală. Am omorât mai multe persoane nevinovate din greșeală, dar acum totul intră în normal, ne cerem scuze și promitem că asemenea greșeli n-o să se mai repete". Ei asasinează și ei reabilitează. Ei își cer scuze, dar Thomas a murit! Pot ei să-l învie? Pot ei să șteargă noaptea aceea când am albit, când mi-am pierdut mințile?

În noaptea aceea de vară, eram singură în apartamentul nostru, doar al nostru, al lui Thomas și al meu. Eram singură de câteva luni. De când îl închiseseră pe Thomas, nimeni nu mai voia, nu mai putea, nu mai îndrăznea să vină în vizită. Mă obișnuisem deja să fiu singură, nu era deloc neobișnuit să fiu singură. N-am dormit, dar nici lucrul acesta nu era neobișnuit. Neobișnuit a fost că în noaptea aceea n-am plâns. În ajun, seara, la radio a fost anunțată executarea mai multor persoane pentru înaltă trădare. Printre acele nume, l-am auzit clar pe-al lui Thomas. La ora trei noaptea, ora execuțiilor, m-am uitat la ceas. L-am privit până la ora șapte, apoi m-am dus la serviciu, într-o mare bibliotecă din capitală. M-am așezat la biroul meu, eram custode în sala de lectură. Unul după celălalt, colegii mei s-au apropiat, îi auzeam șușotind: "A venit!", "I-ați văzut părul?" Am ieșit din bibliotecă, am mers până seara pe străzi, m-am rătăcit, nu mai știam deloc în ce cartier mă aflu, deși cunoșteam foarte bine orașul. M-am întors acasă cu taxiul. La ora trei noaptea, m-am uitat pe fereastră și i-am văzut: ei îl spânzurau pe Thomas pe fațada clădirii de vizavi. Am urlat. Au venit vecinii. O ambulanță m-a dus la spital. Și acum, ei spun că n-a fost decât o greșeală. Asasinarea lui Thomas, boala mea, părul meu alb n-au fost decât o greșeală. Atunci, ei să mi-l dea înapoi pe Thomas, viu, cu zâmbetul pe buze. Acel Thomas care mă strângea în brațe, care mă mângâia pe păr, care îmi ținea chipul în mâinile lui calde, care îmi săruta ochii, urechile, gura.

Lucas o ia pe Clara de umeri, o întoarce spre el:
- Când o să încetezi să-mi mai vorbești despre Thomas?
- Niciodată. Niciodată n-am să încetez să vorbesc despre Thomas. Și tu? Când ai să începi să-mi vorbești despre Yasmine?

Lucas spune:
- Nu-i nimic de zis. Mai ales acum, când nu mai e aici.

Clara îi lovește și-i zgârie fața, gâtul, umerii lui Lucas. Strigă:
- Nu mai e aici? Unde e? Ce i-ai făcut?

Lucas o trage pe Clara pe pat, se întinde peste ea:
- Calmează-te. Yasmine a plecat în orașul cel mare. Asta-i tot.

Clara îl strânge pe Lucas în brațe:
- Ei o să mă despartă de tine așa cum tot ei m-au despărțit de Thomas. Ei o să te închidă, o să te spânzure.
- Nu, s-a terminat. Uită-l pe Thomas, uită închisoarea și funia.

În zori, Lucas se ridică:
- Trebuie să mă întorc acasă. Copilul se trezește devreme.
- Yasmine și-a lăsat copilul aici?
- E un copil infirm. Ce-ar fi făcut cu el într-un oraș mare?

Clara repetă:
- Cum a putut să-l lase?

Lucas spune:
- Voia să-l ia. Nu i-am dat voie s-o facă.
- Nu i-ai dat voie? Cu ce drept? E copilul ei. Îi aparține.

Clara îl privește pe Lucas când se îmbracă. Zice:
- Yasmine a plecat pentru că nu o iubeai.
- Am ajutat-o când i-a fost greu. Nu i-am promis nimic.
- Nici mie nu mi-ai promis nimic.
Lucas se întoarce acasă ca să pregătească micul-dejun pentru Mathias.