Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie

Andrei Gorzo (n. 1978) este critic de film. Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat e Al treilea om (regia Carol Reed, 1949). A tradus din Graham Greene pentru Editura Polirom, inclusiv Brighton Rock, una dintre capodoperele romancierului. Cea mai recentă carte: Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema (Polirom, 2023), scrisă împreună cu Mihai Iovănel.
Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie este în punctul de plecare un memoir. El spune în paralel povestea unui tată care aruncă umbre în semitonuri de noir și cea a fiului său care încearcă să reconstituie după moartea tatălui existența acestuia pornind de la literatura lui Graham Greene. Dar memoir-ul, gândit ca o anchetă, este modelat ca un thriller. Istoria României din ultimii 40 de ani e privită astfel din perspectiva unui medic legist de provincie care participă în anii 1980 la autopsia unui ștab comunist dispărut în circumstanțe tulburi. Închis (el a susținut mereu că din cauza asta) și apoi reabilitat, ajunge imediat după Revoluția din 1989 în structurile de intelligence de la marginea primelor guvernări postcomuniste, participând la detonarea unor bombe de presă înainte de a intra pentru multă vreme în circuitul unor publicații conspiraționiste. Biografie a tatălui și a relațiilor de familie, cartea este și o autobiografie intelectuală a fiului, ce își construiește în adolescență, din filme și romane cu spioni, un spațiu în care încearcă să evadeze din lumea simultan reală și imaginară a tatălui. Volumul oferă o încercare retrospectivă și reflexivă de a înțelege planurile de convergență/divergență dintre cele două lumi.

"Andrei Gorzo mi-a povestit în urmă cu doi ani această istorie de familie al cărei personaj este tatăl său. Mi s-a părut de atunci fantastică în toate sensurile. Însă volumul în care s-a transformat mi-a depășit orice așteptări. O astfel de carte nu mai există în literatura română. O capodoperă." (Mihai Iovănel)


Graham Greene. Romancier britanic cu o viață care s‑a întins aproape peste tot secolul XX (1904‑1991). În perioada lui de maximă glorie (care se suprapune cu epoca Războiului Rece) a fost descris frecvent ca unul dintre cronicarii indispensabili ai secolului. Mult timp a fost prezent an de an pe lista scurtă a Comitetului Nobel (dar fără să câștige premiul). Convertit în tinerețe la romano‑catolicism, a stârnit mult interes, după al Doilea Război Mondial, ca un caz singular de scriitor religios care nu evită, ci întâmpină frontal provocările unei modernități care a ajuns să vadă religia ca pe ceva mai degrabă dubios. În 1951, revista Time l‑a pus pe copertă și l‑a declarat un Dostoievski catolic. Mai târziu a ajuns să reprezinte Scriitorul ca superjurnalist (corespondent din zone de risc), globe‑trotter și chiar mediator între blocuri ideologico‑militare. Romancierul ca figură la spusele căreia pleca urechea până și un Castro sau un Gorbaciov. A fost big.

Astea fiind zise, cota lui de prestigiu n‑a egalat niciodată maximul atins de cotele unor contemporani ca Hemingway și Faulkner. Nici n‑a dat vreodată un Marele Gatsby - adică o carte care să‑și definească epoca într‑o asemenea măsură încât să câștige un loc sigur (sau, în fine, atât de sigur pe cât pot fi lucrurile astea) în canon. Comitetul Nobel a fost mereu împărțit în privința lui. Mandarinii criticii literare au fost fie rezervați (Edmund Wilson), fie ambivalenți (Harold Bloom), fie ostili (Mary McCarthy), iar avangardiștii (Roland Barthes, Susan Sontag) nu l‑au menționat niciodată cu prea mult respect. (În epoca Noului Roman, tehnica literară a lui Greene era eminamente caricaturizabilă ca "tradițională" - Alain Robbe‑Grillet se poziționează uneori în mod explicit ca un anti‑Greene.) Firește, moda "romanului catolic" (sau, cum i s‑a mai spus, "existențialist creștin") avea să treacă.

Pentru publicul larg al zilelor noastre, Graham Greene rămâne relevant în primul rând ca autor al The Quiet American / Americanul liniștit (un roman polemic și profetic din 1955 despre intervenția americană în Vietnam, care își va păstra relevanța atâta timp cât America își va păstra statutul de superputere mondială) și ca scenarist al filmului din 1949 The Third Man / Al treilea om (care s‑a transformat într‑unul dintre cei mai iubiți și mai necontestați clasici ai cinematografiei). Cât despre actuala lui relevanță academică, o bună parte din ea se datorează poziției lui de cronicar al imperiului colonial britanic (și al altor vechi imperii: cel francez, cel belgian...) în momentul destrămării, iar o altă parte se datorează rolului pe care l‑a jucat în transformările de care a avut parte, în ultima sută de ani, romanul polițist și de spionaj.

În ultimul an de liceu, când am devenit obsedat de literatura lui, aș fi denunțat drept distorsionantă identificarea ei cu literatura polițistă și de spionaj. Aș fi protestat că Graham Greene e mai important de atât. Dar Greene este important în polemicile din critica literară americană a anilor 1940 despre dreptul literaturii polițiste la respectabilitate artistică. E practic principalul berbec cu care tabăra pro încearcă să forțeze porțile cetății, în timp ce tabăra anti, a "cerberilor" culturali, îl denunță drept un cal troian. E clar interesant ca scriitor de frontieră între pulp și romanul de artă.

Pe la jumătatea anilor 1930, Greene era consumat de anxietăți financiare. Avea o soție și doi copii (un băiat și o fată) de întreținut (prin asta înțelegându‑se asigurarea unor standarde de viață middle‑class - casă, servitoare etc.), iar cărțile nu i se vindeau. Își mai rotunjea veniturile din critică literară și mai ales cinematografică (din asta ajunsese la un moment dat să scrie săptămânal pentru două publicații diferite), dar tot nu era de‑ajuns. În condițiile astea a publicat în 1936 A Gun for Sale / Ucigașul plătit, anunțându‑i încă din titlu dimensiunea mercenară și subintitulându‑l nu "Roman", ci "Divertisment" (An Entertainment), pentru a‑l diferenția de cele două romane anterioare, mai pretențioasele It's a Battlefield (1934) și England Made Me / Patria m‑a făcut om (1935), care nu se vânduseră și nu treziseră interesul niciunui studio de film (cu atât mai puțin de la Hollywood). A Gun for Sale era clar scris cu speranța vânzării către Hollywood a drepturilor de ecranizare, speranță care, de altfel, i s‑a și împlinit. De fapt, acest al șaptelea roman al lui Greene nu era primul pe care‑l scrisese pentru bani; acela fusese Stamboul Train / Expresul de Stambul (1932), căruia la reeditare avea să‑i lipească aceeași etichetă de An Entertainment. Greene avea să‑și mai alterneze o vreme romanele cu astfel de "divertismente" - Confidential Agent / Agentul secret (1939), Ministry of Fear / Ministerul groazei (1943) și, mult mai târziu, Our Man in Havana / Omul nostru din Havana (1958). Brighton Rock (1938) avea să‑l publice în Marea Britanie ca roman și în SUA ca "divertisment", oscilație indicând grijile pe care și le făcea în legătură cu posibilul efect coroziv al acumulării de "divertismente" din CV‑ul lui asupra respectabilității lui literare.

E o perioadă - marcată de criză economică și flancată de două războaie mondiale - în care romanul polițist anglo‑american cunoaște o mutație importantă, la care A Gun for Sale și următoarele "divertismente" ale lui Greene contribuie viguros. Greene însuși, prin intermediul unui personaj dintr‑un roman scris mult mai târziu (The Honorary Consul / Consulul onorific, din 1973), avea să descrie astfel romanul polițist de dinainte de mutație, adică romanul polițist de secol XIX: "O, e cumva reconfortant să citești o poveste care știi cum se termină. Povestea unei lumi de vis în care se face întotdeauna dreptate. Nu existau romane polițiste în era credinței - un lucru interesant dacă ne gândim mai bine. Dumnezeu era singurul detectiv pe vremea când oamenii credeau în El". Cu alte cuvinte (ale istoricului literar Mihai Iovănel din Istoria literaturii române contemporane), literatura polițistă

Iovănel îl mai citează pe Mircea Eliade, care, scriind în 1934, sună exact ca personajul de mai sus al lui Greene:

Cu Graham Greene, Eric Ambler și Alfred Hitchcock, romanul și filmul polițist englezesc se schimbă. (Încă din anii 1920, Dashiell Hammett operase o intervenție similară în Statele Unite.) În varianta lor, e mai mult ca un coșmar decât ca un joc intelectual. A fi protagonistul unui "divertisment" de Greene din a doua jumătate a anilor 1930 ori din anii războiului (sau a fi protagonistul unui film de Hitchcock din aceeași perioadă: The 39 Steps, din 1935; Young and Innocent, din 1937; Saboteur, din 1942) înseamnă a fi vânat prin sinistre orașe nocturne, pentru crime pe care fie nu le‑ai comis de fapt (cum se întâmplă de obicei la Hitchcock), fie chiar le‑ai comis (ca în A Gun for Sale al lui Greene). Plotul lui A Gun for Sale constă într‑o dublă vânătoare: un asasin e vânat de forțele polițienești în timp ce el însuși e pe urmele clientului care l‑a tras pe sfoară. (E un plot folosit la greu până în ziua de azi și e foarte posibil ca "divertismentul" din 1936 al lui Greene, transformat în 1942 într‑un film hollywoodian de succes, să‑i fi demonstrat pentru prima dată eficiența.) Pe parcursul dublei vânători ajungem într‑o anumită măsură să simpatizăm cu asasinul - să înțelegem că malformațiile lui psihice sunt (cum se spunea în limbajul liberal al anilor 1930) "opera societății": deja suntem departe de "paradisiaca puritate morală" a romanului polițist de secol XIX. Pe de‑o parte, suntem într‑un univers de pulp fiction, guvernat de coincidențe care mai de care mai trase de păr: artista de teatru de revistă pe care o răpește asasinul se întâmplă să fie tocmai logodnica polițistului care‑l vânează, iar finanțatorul teatrului ei este una și aceeași persoană cu angajatorul asasinului. Pe de altă parte, suntem scufundați într‑un fel de mizerabilism poetic de stânga. Pe un fundal de criză economică acută se fac pregătiri pentru război - război prezentat clar ca produs al capitalismului, la declanșarea căruia lucrează de zor mari oțelării și fabrici de armament. (Prin 1933‑1934, Greene fusese membru al unui Partid Laburist Independent, cu o agendă socialistă, iar asta se vede în A Gun for Sale, după cum se văzuse și în cele două romane anterioare - It's a Battlefield și England Made Me). Orice veselie e tristă (teatrul de revistă al eroinei miroase a sărăcie vopsită) și dorințele au mereu ceva murdar (descrierile lui Greene sugerează dezgust fizic).

Ministerul groazei e scris în timpul războiului și plasat în Londra Blitz‑ată de naziști. Atmosfera e una de paranoia totală - oricine poate fi spion german. Cel mai anodin‑stereotipic‑englezesc element de recuzită (de pildă, bunicuța cumsecade care gătește și donează tarte pentru cauze nobile) se poate dovedi butaforic. Nici pe departe o personificare a raționalității triumfătoare, cum erau marii detectivi de secol XIX, protagonistul e delirant‑febril o parte din timp, iar în restul timpului amnezic. Coeficientul de irațional e ridicat suplimentar de personajul unei ghicitoare și de o ședință de spiritism. (Ingrediente de tipul ăstora - sau de tipul gagurilor suprarealiste în care suprafețe englezești placide se dovedesc a fi paravane pentru colcăieli conspirative - se regăsesc și în rețetele lui Hitchcock.) Adresându‑i‑se în gând mamei sale moarte, protagonistul febril o cheamă să se cutremure în fața acestei fantasmagorii pulp, justificându‑i‑o ca realism: "Parcă ar fi dintr‑un roman polițist, nu‑i așa? [...] Asta am reușit cu toții să facem din lumea noastră, de când ai părăsit‑o". Sirenele antiaeriene, zvonurile despre sabotori infiltrați, știrile despre noi arme testate în laboratoare secrete de dictatori megalomani - asemenea lucruri au ajuns să facă parte din cotidian.

Ireale par acum

Cu alte cuvinte, pulp‑ul a ajuns să fie Noul Realism; războiul l‑a ridicat la rangul ăsta. Pledoaria pro domo a lui Greene mi se pare acum jenant de transparentă - și de "genizată" (gendered): pastorale irelevante scrise de femei vs thrillere ultrarelevante scrise de bărbați. La 18 ani, însă, recunoșteam în ea ceva din propria experiență: tatăl meu ieșind în fiecare dimineață din casă și intrând într‑o lume de traficanți de uraniu (!); pașaportul fals; pistolul din noptieră; vocile cerându‑l la telefon pe Monsieur Mermond; locuința care de la o zi la alta semăna tot mai mult cu o hrubă și în care pe zi ce trecea ne simțeam tot mai prinși în capcană, în timp ce voci dușmănoase bombăneau la ferestre (la care nu mai aveam perdele, ci ziare), iar puricii săreau peste tot.

Da, Greene vorbea special pentru mine, iar parte din ceea ce‑mi vorbea era combinația asta de fantasmagoric și sordid cotidian. Ea le vorbea presimțirilor care începuseră să‑mi dea târcoale în casa aia ce căpăta de la o zi la alta un aer de nebunie: presimțirea că viitorul va fi plin de locuințe provizorii condamnate să se transforme în găuri de iad; presimțirea că, dacă începi să decazi, s‑ar putea să nu te mai oprești - sub picioarele tale se va mai deschide o trapă, prin care vei mai cădea un nivel, apoi încă una și încă una. Bărbații despre care scria Greene aveau adesea nasturi lipsă la pijama, găuri în pantofi sau în ciorapi, sacouri roase la mâneci și ninse cu mătreață pe umeri. Aveau bătături, erupții pe față, stomacuri deranjate cronic. Mai ales în proza lui din anii 1930, scrisă repezit și cu un avânt liric care mai târziu avea să se calmeze, pare să se năpustească de‑a dreptul pe detaliile de felul ăsta. Citindu‑i în Brighton Rock descrierea unei case de avocat declasat - "era zgâlțâită de locomotivele de manevră; funinginea se depunea încontinuu pe geamuri și pe obiectele de alamă", iar pe ferestruica de la subsol, un cap ciufulit de femeie se uita cu suspiciune la rarii vizitatori -, mă zgâlțâiam la rândul meu, electrocutat de senzația că tipul ăsta știe niște chestii și că e în interesul meu să‑l frecventez pentru cunoașterea lui.

Alte două descrieri de locuințe, ambele dintr‑un roman mult mai târziu, Consulul onorific:

Și cealaltă:

E plin de spații din astea în cărțile lui Greene. Când le‑am descoperit, am avut sentimentul că deja le știam pe toate - poate din alte vieți, însă nu neapărat trecute, ci eventual viitoare.