Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Andrei Gorzo (n. 1978), critic de film. Publică din 1996. Director al departamentului Scenaristică-Filmologie de la UNATC între 2019 și 2023. Cel mai recent volum: Beyond the New Romanian Cinema: Romanian Culture, History, and the Films of Radu Jude (Editura ULBS, 2023, coautoare Veronica Lazăr).

Mihai Iovănel (n. 1979), critic literar. Cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară "G. Călinescu" din București. Cel mai recent volum: Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 (Editura Polirom, 2021).
Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii '90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas? O călătorie nonliniară, plină de flashbackuri și de cameo-uri, în lumea cinemaului, a literaturii și a criticii de film din ultimii 60 de ani. Într-o pagină se aud focuri de revolver Schofield, în alta sunt discutate referințe obscure. Tempoul trece printr-un spectru de la andante la allegro vivace, iar tonul alternează între comedie și elegie. Până la urmă nu toți rămân în picioare, dar câte ceva supraviețuiește din fiecare.

"Cele șase texte din această antologie sunt tot atâtea tentative, admirabile prin verva, tenacitatea și erudiția lui Andrei Gorzo și Mihai Iovănel, de a descifra «desenul din covor» al celor șase personaje în căutarea cărora au pornit la drum, pe acest teren «mișcător», la propriu și la figurat, care este cinemaul. Sunt exerciții de admirație distincte - față de trei regizori, doi critici de film și un scriitor des ecranizat - făcute cu patimă, dar și cu un necesar strop de ireverență, care însă funcționează și ca un întreg, subtil țesut din referințe comunicante. Faptul că ele se întâmplă sub formă de dialoguri, dar nu prin schimburi mitraliate de replici în care pumnul o ia înaintea minții, ci în conversații elegant ritmate în care autorii se ascultă cu adevărat și își iau timp (și notițe) înainte de a răspunde, nu de puține ori în contradictoriu, e cum nu se poate mai binevenit în lumea tot mai polarizată și autosuficientă în care trăim." (Mihai Chirilov)

"Cartea asta conține genul de critică pe care vreau s-o citesc pentru pura mea plăcere. Am lucrat la unele pasaje dorindu-mi ca ele să întâlnească un cititor, un ami inconnu, asupra căruia să aibă ceva, fie și o mică-mică parte, din efectul pe care l-au avut asupra mea în adolescență unele cuvinte ale lui Pauline Kael sau din efectul pe care l-au avut asupra altor adolescenți unele cuvinte de-ale lui Tarantino sau de-ale lui Alex. Leo Șerban. Da, critica populară și-a pierdut poziția instituțională - din motive având de-a face cu capitalismul și cu tehnologia; și în privința asta nu putem face nimic. Dar pasiunea și spiritul critic trebuie păstrate." (Andrei Gorzo)


Andrei Gorzo: Anunțată de-acum doi ani, cartea de critică de film a lui Quentin Tarantino, Cinema Speculation, a apărut în toamna asta. Oare or fi existând planuri pentru traducerea ei la noi?
Mihai Iovănel: Sper că da. La urma urmei, A fost odată la Hollywood, romanul lui Tarantino din 2021 pe care Iulia Gorzo l-a tradus anul trecut (2022) pentru Humanitas, nu este mult diferit de Cinema Speculation: dacă scoți partea de acțiune, rămâne probabil jumătate de carte de speculații cinefile, de as if-uri similare cu eseul "What If Brian De Palma Directed Taxi Driver Instead of Martin Scorsese?" din volumul de critică.
A.G.: Știu că am așteptat-o amândoi cu nerăbdare și voiam foarte mult s-o discut cu tine. Te consider un fan serios al filmelor lui Tarantino - un fan ceva mai mare ca mine, în orice caz. Eu îl prefer în postura lui de cinefil și critic (sigur, continuitatea cu postura de regizor e atât de apăsată, încât îmi poate fi chestionat însuși gestul de a distinge între ele), deși cinefilia lui se suprapune doar parțial cu a mea. Sigur, știm că Pauline Kael, autoare de nemuritoare cronici de film pentru New Yorker, este scriitoarea cea mai importantă în evoluția lui Tarantino: scriitoarea care l-a definit. A spus-o el însuși, de nenumărate ori, iar eu pot spune lejer același lucru. Pentru mine, a scrie despre cinefilul și criticul Tarantino înseamnă a scrie despre Kael, dar voi lăsa asta pe mai încolo.
M.I.: Pentru mine a scrie despre cinefilul și criticul Tarantino înseamnă a scrie despre regizorul și scenaristul Tarantino, dar o lăsăm și pe asta mai încolo. Dar da, am așteptat-o amândoi cu maximă nerăbdare. Țin minte că fibrilai deja de acum câțiva ani, când Tarantino începuse să pună recenzii pe site-ul cinemaului său din LA, New Beverly. Practic de acolo s-a născut volumul.
În ce mă privește, am așteptat Cinema Speculation nu fără o anumită melancolie, dat fiind că prefațează retragerea lui Tarantino după cel de-al zecelea film al său, care, potrivit declarațiilor lui de până acum, va fi și ultimul. Sigur, nu va fi o retragere totală, a anunțat că va continua să scrie cărți și critică, cel mai probabil va face și filme / miniserii pentru televiziune (poate va valorifica acei mulți kilometri de peliculă rămasă de la Django Unchained și va reface acel film ca miniserie, introducând toate personajele și firele secundare rămase pe dinafară), dar totuși va fi un end of the affair. După ce am citit Cinema Speculation cred că am găsit indicii despre cel de-al zecelea film al lui Tarantino, dar vorbim și despre asta mai târziu. Oricum, la fel ca volumul lui Bob Dylan, The Philosophy of Modern Song, cealaltă carte din 2022 pe care am așteptat-o cu nerăbdare, Cinema Speculation este profund autobiografic și infuzat de idiosincraziile și personalitatea autorului. Ca să închei pe scurt această comparație care s-a mai făcut, amândoi - și Dylan, și Tarantino - sunt autori care și-au marcat domeniul de activitate, dar și cultura populară a timpului lor (Dylan în anii '60, Tarantino în anii '90); amândoi au avut o primă fază de originalitate extrem de impactantă (practic fragmente din acel blue pill care a fost Pulp Fiction au făcut să viseze o bună parte din cinemaul nouăzecist), urmată de căutări formale care nu și-au pierdut originalitatea, dar care s-au clasicizat și, odată cu figurile autorilor, au devenit mai degrabă obiect de admirație decât de influență. Nu în ultimul rând, ambii își construiesc volumele în jurul câte unui deceniu de aur, care deloc întâmplător este cel al adolescenței lor: anii '50 pentru Dylan, lungul deceniu al anilor '70 (care începe mai devreme și se termină mai târziu decât bornele lui strict cronologice) pentru Tarantino.
A.G.: În Cinema Speculation, cel mai vechi film în jurul căruia Tarantino construiește un capitol (rezervându-și dreptul de a divaga în fel și chip) este Bullitt (Peter Yates, 1968). Cel mai recent este The Funhouse (Tobe Hooper, 1981). Cele două borne ale lui Tarantino sunt personale, dar teritoriul dintre ele e imediat identificabil prin suprapunerea lui cu epoca așa-numitului New Hollywood. Născut în 1963, Tarantino a început să meargă la cinema exact în momentul în care Noul erupea din Vechiul Hollywood (actul de naștere constituindu-l, prin convenție, premiera din 1967 a lui Bonnie și Clyde). Pe fondul războiului din Vietnam, al luptei populației afro-americane pentru drepturile ei, al revoluției sexuale ș.a.m.d., societatea americană era mai dezbinată decât în orice alt moment de la inventarea cinematografului - cam la fel de dezbinată ca acum, diferența fiind că, pe-atunci, Hollywoodul încă nu-și pierduse cu totul relevanța de mediator cultural. În procesul de transformare din Hollywood în New Hollywood, esențială este abandonarea arhaicului său cod de autocenzură morală: filmele devin brutale, din aseptice devin sfidător-septice. Crescut de niște adulți extrem de permisivi în privința asta (printre care un tip vag interlop, afro-american, combinat la un moment dat cu una dintre prietenele mamei sale, pe care Tarantino îl compară în carte cu personajul lui Samuel L. Jackson din Jackie Brown, Ordell Robbie), el a văzut mai toate filmele alea legendare pe măsură ce ieșeau.
Astea fiind zise, printre filmele discutate pe larg de Tarantino în cartea lui nu se numără atât de multe filme canonice - cel mai consensual e Taxi Driver (despre care Tarantino, după cum vom vedea, are de spus lucruri foarte interesante). Se poate argumenta că Deliverance (John Boorman, 1972) nu e nici el departe de statutul ăla, iar Bullitt, Dirty Harry (Don Siegel, 1971) și Escape from Alcatraz (din nou Siegel, 1979) sunt cu siguranță niște clasici, dar la fel de bine se poate argumenta că Tarantino e cel mai în largul lui atunci când face distincții fine între filme de serie - precum The Outfit al lui John Flynn, din 1973. (În sensul ăsta mi se pare semnificativ că, din opera lui Sam Peckinpah, el nu se apleacă asupra capodoperei Hoarda sălbatică, ci asupra lui The Getaway - exercițiu comercial din '72, înviorat de Peckinpah prin aplicarea unei doze de sadism decorativ. Acestea fiind zise, Hoarda sălbatică îi bântuie cartea în alte feluri, la care sper să revin.)
În fine, majoritatea filmelor asupra cărora Tarantino se apleacă pe îndelete sunt, în esență, filme de acțiune sau horror. Cinemaul care l-a format și căruia i-a rămas fidel (cartea fiind, în bună parte, despre formarea propriei sensibilități, a propriului imaginar, pentru care Tarantino nu se scuză, ci, după cum voi încerca să arăt, în numele căruia polemizează implicit cu prezentul) e un cinema fără multe proptele în cultura înaltă. (Cea mai importantă excepție din carte e ecranizarea lui Peter Bogdanovich după Daisy Miller al lui Henry James, ecranizare pe care el o laudă tocmai pentru că nu seamănă cu filme ca Tess, Howards End sau Vârsta inocenței - adică nu emană ambiție de a se integra în cultura înaltă -, ci mai degrabă cu comediile sofisticate hollywoodiene ale anilor 1930, gen Bringing Up Baby al lui Howard Hawks, în care lumea e antrenant-zănatică, se vorbește amețitor de repede, iar cel mai grav defect e să fii scorțos.) În capitolul despre horrorul lui Tobe Hooper, The Funhouse, Tarantino vorbește despre vechiul topos al bâlciului sordid-sinistru, păduchios și totodată fascinant-malefic, genul de loc unde gloata venea să se holbeze la animale cu malformații. (Guillermo del Toro a încercat recent să resusciteze acel carnavalesc sordid-macabru - fără nimic transcendent ca la Fellini - în Nightmare Alley, remake după filmul omonim din 1947; Tarantino nu pomenește filmul lui del Toro, dar consideră că originalul e o capodoperă - e "cât de bun poate fi cinemaul de studio".) E clar că Tarantino ține la un cinema care nu și-a renegat cu totul originea ca divertisment de bâlci - pe același plan cu vițica cu două capete din The Funhouse. Conexiunea asta e vitală pentru el - conexiunea cu partea nerespectabilă a cinemaului, înrădăcinarea lui în ceea ce se numea "cultură de bas étage". Cinefilia pe care o evocă e o cinefilie formată în grindhouse-uri și drive-in-uri. Idealul lui de cinema e un cinema care nu s-a integrat cu totul în cultura înaltă, căruia nu ea i-a servit drept orizont, un cinema care a rămas parțial sălbatic, opusul școlii, al bisericii, al educației civice etc. (Filmele de artă care-i plac tind și ele să fie dintre cele in-your-face-transgresive: în carte laudă secvența de deschidere din Matador al lui Almodóvar din 1986, cu tipul care se masturbează în timp ce se uită la secvențe gory din slasher-e.)
Moștenirea asta fusese celebrată și de Pauline Kael - chiar în epoca în care Tarantino începea să meargă la film. Diferența e că, atunci când Kael scria eseuri ca Trash, Art, and the Movies (1969), ea o făcea ca o autoare integrată (fie și precar, așa cum i se părea ei uneori) în establishmentul intelighenției liberale metropolitane, pe care era privilegiul ei să-l contrarieze. Tarantino, din contră, e un autodidact ridicat chiar din rândurile publicului-țintă al acelor filme (e semnificativ că a aflat cine e Kael de la televizor - la el în casă nu se citea o revistă culturală elitistă ca New Yorker). Apoi, Kael (născută în 1919) a rămas întotdeauna o literarocentrică (sigur, una sedusă de filme) - într-un fel e at her best atunci când folosește niște ecranizări după Bostonienii și O călătorie în India ca pretexte pentru a scrie despre Henry James și E.M. Forster, în timp ce Tarantino e în primul rând un cititor de pulp - sigur, unul la care entuziasmul se combină cu discernământul. (Doi romancieri discutați pe larg în Cinema Speculation sunt Jim Thompson și Donald E. Westlake.) În fine, pentru ea zgâlțâirea ierarhiilor culturale înseamnă transgresiune, épater le bourgeois etc., în timp ce pentru Tarantino însăși existența unui sistem de clase sociale aplicat genurilor artistice și sectoarelor de producție culturală e ceva complet străin - nu e revoltat împotriva unei asemenea trebi, ci e post-aceasta. (Momentul din romanul A fost odată la Hollywood în care Sharon Tate, devenită personaj de-al lui Tarantino, e făcută de acesta să reflecteze că filmul lui Polanski Rosemary's Baby "nu e artă în același fel ca Tess d'Urberville a lui Thomas Hardy, dar tot artă este" mi se pare profund atipic.) Astea fiind zise, atenția acordată de Tarantino, în critica lui, reacțiilor unor publicuri populare sau amestecate e foarte asemănătoare cu a lui Kael, despre care se spunea că, în timp ce vede filmele, încearcă să "citească" și publicurile. Tarantino o citează adesea în Cinema Speculation, fie și pentru a se lupta cu ea - ca atunci când insistă că Dirty Harry nu e un film "fascist", așa cum scrisese Kael (secondată de tânărul ei discipol de la vremea aceea, Roger Ebert), ci doar unul "reacționar". (Epitetul "fascist" e păstrat de Tarantino pentru un film care-i place aproape la fel de mult ca Dirty Harry: Rolling Thunder al lui John Flynn.)

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Andrei Gorzo și Mihai Iovănel vor avea două întâlniri cu cititorii cinefili clujeni, cu prilejul lansării volumului Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema, apărut de curând la Editura Polirom. Mai jos, coordonatele evenimentelor.

Joi, 11 aprilie 2024, ora 18.00, Book Corner Librarium (B-dul Eroilor nr. 15, Cluj-Napoca)
Lansare de carte & sesiune de autografe
Alături de autori: Andrea Virginás și Claudiu Turcuș / Moderează: Valentin Derevlean.


Vineri, 12 aprilie 2024, ora 19.00, Cinema ARTA (Str. Universității nr. 3, Cluj-Napoca)
Proiecție de film: Unforgiven (1992, regia Clint Eastwood) / Dialog cu publicul
Organizatori: Facultatea de Teatru și Film, Universitatea "Babeș-Bolyai" Cluj-Napoca, Editura Polirom, Book Corner Librarium, Cinema Arta.