Introducere la Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema

Citiți un fragment din această carte aici.


Mihai Iovănel: Cum am ajuns să scriem cartea asta? Să fac un interviu / dialog cu tine era o veche fantezie a mea.
Andrei Gorzo: După cum un geek-out cu tine - unul total - pe westernuri sau pe Indiana Jones-uri era o veche fantezie de-a mea.
M.I.: În jurul lui 2010 publicasem două interviuri cu Magda Mihăilescu și Alex. Leo Șerban și încă de atunci îmi propusesem să fac Marele Șlem, haha (am scris nu o dată că în biografia mea criticii de cinema - în special cei doi deja amintiți și cu tine - au fost mai importanți decât cei literari). Dar am tot amânat până la începutul lui 2022, când ți-am propus să scriem împreună un dialog despre Alex. Leo Șerban, de la a cărui moarte se împlineau unsprezece ani.
A.G.: Am fost foarte mișcat de invitație. Împreună am scris atunci peste 10.000 de cuvinte (aproape 55.000 de semne) în vreo patru zile. Lucrul la unele dintre celelalte cinci dialoguri (nu la toate) avea să fie aproape la fel de intens (pentru partea care mă privește, aș folosi chiar cuvântul "febril"); mă refer la partea de scriere propriu-zisă, partea de pregătire (de văzut și revăzut filme, de citit diverse chestii, de luat notițe) întinzându-se de fiecare dată pe multe săptămâni.
M.I.: Și pentru mine a fost la fel. În perioada asta - de la sfârșitul lui 2022 până la sfârșitul lui iulie 2023, când scriem introducerea de față - nu am (re)citit cărți și (re)văzut filme, cu puține excepții, decât pentru "temele pentru acasă". Așa am reușit să ies de fapt dintr-o perioadă de burnout multilateral dezvoltat în care intrasem după ce am publicat în 2021 o istorie a literaturii române contemporane la care lucrasem câțiva ani. Nu mai aveam chef să citesc și mă uitam în buclă la seriale pe care le mai văzusem de o sută de ori. Practic a trebuit să reînvăț să scriu. De aici și întreruperea cea mai lungă, de vreo două luni, în dialogul despre Nae Caranfil, al treilea. Pe restul le-am scris mult mai repede.
Am publicat textul despre Alex. Leo Șerban în două variante: una mai scurtă, pentru publicul general, editată de Luiza Vasiliu și apărută pe Scena9.ro, și alta extinsă, cu un aspect mai academic, editată de Ștefan Baghiu și tipărită în revista Transilvania. Le mulțumim amândurora. Ulterior, la sfârșitul lui 2022, mi-ai propus să discutăm despre cartea lui Quentin Tarantino Cinema Speculation, apoi să mai scriem câteva capitole și să facem un volum. Am stabilit împreună sumarul și le-am scris according to the plan, aproximativ în ordinea în care textele apar în sumar - doar că cel despre Unforgiven (care, cu tonul său elegiac, încheie volumul) a fost scris al patrulea, iar cel despre Henry James la sfârșit.
Cumva textul despre Alex. Leo Șerban a stabilit de la început liniile volumului: atât în ce privește publicul-țintă (care poate fi și cineva specializat, și cineva interesat de o conversație mai accesibilă), cât și ca tematică (memorie cinefilă, critică de film și critică literară, cultură lowbrow și highbrow) ori ca nume recurente (Pauline Kael și Henry James apar încă de acolo).
A.G.: Da. Odată scrise dialogurile despre Alex. Leo Șerban și Quentin Tarantino (acesta din urmă a apărut inițial în revista Derive, coordonată de Andrei Rus și Mihaela Michailov, cărora le mulțumim), am constatat că deschiseserăm niște teme - cele enumerate de tine plus încă una: ce înseamnă să rămâi contemporan, sau, dimpotrivă, să fii contemporan până când nu mai ești - care se cereau urmărite mai departe. Am mai constatat că Pauline Kael figura ca personaj secundar proeminent în ambele texte. Și atunci ne-am zis: hai să fie o carte; nu doar o culegere de dialoguri pe diverse teme care ne interesează pe amândoi (deși explorarea unora dintre afinitățile pe care le am cu tine a constituit în permanență pentru mine o parte însemnată din thrill), ci o carte plănuită ca o carte, cu rime interne, cu prefigurări și ecouri, cu teme puse pe stand-by, reluate, atacate brusc dintr-o altă direcție etc. Și cu personaje - șase principale și multe secundare; iar personajul principal din fiecare capitol să treacă prin cadru - uneori furtiv, alteori călcând apăsat - și prin capitolele celorlalte personaje. Fun and games.
M.I.: Da, a fost distractiv să regizăm toate acele cameos și tot restul. De fapt majoritatea au venit spontan, n-am depus mari eforturi. Sau cel puțin ăsta a fost sentimentul meu general.
A.G.: Și al meu. Din tot ce-am mai publicat, n-am scris nimic mai liber.
M.I.: Deși am citit destul de mult în ultima jumătate și ceva de an (din care doar o parte a intrat în final cut), am făcut-o din pură plăcere, ca în anii de facultate când citeam romane polițiste în loc să merg la cursuri.
Mai adaug că însăși forma în care am ales să scriem acest volum reprezintă un omagiu adus lui Alex. Leo Șerban și altor critici de film din perioada aia: dialogurile lui Alex. Leo Șerban cu Mihai Chirilov sau ale lui Chirilov cu Anca Grădinariu erau printre cele mai tari lucruri pe care le puteai citi în România în jurul anului 2000.
A.G.: Așa e. Am făcut și eu câteva cu Alex. Leo Șerban, inclusiv unul despre raporturile dintre film și literatură. Și tot în perioada aia am făcut unul cu Răzvan Rădulescu despre George Lucas și Războiul stelelor. Dar pe-atunci n-aveam libertatea pe care o cere forma asta a dialogului. Eram crispat, îmi bibileam prea mult efectele, supraconstruiam, nu lăsam să iasă lucrurile din mine (bine, nici n-aveam mare lucru de zis).
M.I.: Între timp, dialogurile au luat mai degrabă forma audio a podcasturilor, dar această formă este azi mult mai mainstream decât cele pe care le citeam cu peste 20 de ani în urmă.
Citatul din George Lucas care apare ca motto al acestei cărți (I'm really doing it so I can enjoy it. Because I just want to see this movie), dincolo de faptul că descrie ce am avut de gând, are și un evident sens autoironic. Nu doar pentru că Pauline Kael detestase vorbele lui Lucas (discutăm asta în capitolul despre ea), ci și pentru că acest citat recunoaște și, în același timp, relativizează caracterul volumului de față: pe de o parte ne-am distrat scriindu-l, scoțând o bună parte din jucăriile preferate din debara (Boys with toys, cum ar zice Natalia Simonova din GoldenEye); pe de altă parte, prin chiar gestul acesta de autorecunoaștere a distracției ca distracție în datele noastre istorice specifice, am încercat să depășim clișeul de geeks care discută despre obsesiile lor, nepăsători la ce se întâmplă în jur.
Adevărul e că am avut totdeauna o formă de ambivalență față de pasiunea mea infantilă (așa ar fi spus Pauline Kael, nu?) pentru trash, pe care am evaluat-o mereu în raport de opoziție cu subiectele "serioase" de care m-aș fi putut ocupa de-a lungul timpului. Cumva Lucas - pe care nu-l respect prea tare ca regizor, deși mă fascinează ca producător - alegorizează aproape perfect o astfel de tensiune între "seriozitate" și trash. Cariera lui începuse sub semnul filmelor experimentale și al ambițiilor de artă, ambiții care nu lipsesc de pildă din American Graffiti, lansat în 1973, cu patru ani înainte ca primul film Star Wars, cu succesul lui planetar, să-l arunce ireversibil pe Lucas pe orbita blockbusterelor. Cert este că și după ce zarurile fuseră aruncate în cariera lui, iar legăturile lui cu filmul experimental (în sensul de experiment formal modernist, nu în sensul efectelor speciale în care a rămas un inovator) deveniseră din ce în ce mai improbabile, Lucas a continuat să evoce posibilitatea de a se întoarce la rădăcini, la filme mici pentru audiențe mici. A continuat să o facă și după ce a vândut în 2012 compania de producție Lucasfilm către Disney pe vreo patru miliarde de dolari - și când zic "să o facă" mă refer la "să vorbească", pentru că de făcut nu a făcut nimic.
A.G.: Prezența lui Kael e, într-un fel, o contrapondere dialectică la dimensiunea boys-with-toys a cărții. Pentru ea, politica din anii '50-'60 a băieților de la Cahiers du Cinéma și a emulilor lor anglo-americani (băieți și ei) era una de elevare a westernurilor și a filmelor de acțiune de serie B care-i excitaseră pe ei în adolescență. Kael, care poate fi foarte bitchy pe tema asta, îi vede ca pe niște masculi adulți care-și găsesc argumente sofisticate intelectual ca să rămână baricadați în zona îngustă de experiență a copilăriei și a adolescenței. La fel avea să explice Kael și prestigiul la care accede Clint Eastwood ca regizor în anii '90: acest prestigiu e opera unor bărbați; acestor bărbați pur și simplu le place să se uite la Eastwood ca actor-cowboy, așa cum taților lor le plăcea să se uite la John Wayne; faptul că Eastwood, spre deosebire de Wayne, poate să mai facă și un pic de regie le e de-ajuns ca să-l proclame cel mai mare cineast american de la Orson Welles încoace. Sigur, ce comite Kael e o lovitură sub centură, un proces de intenție - dar unul pe care la un anumit nivel îl pot recunoaște ca recelând o părticică de adevăr în cazul meu. Pe de altă parte, cu toată părticica aia de adevăr, Kael e cea care s-a înșelat până la urmă în cazul lui Eastwood: n-a abdicat niciodată de la prejudecățile ei în ceea ce-l privește, n-a putut să conceapă că cineva ca el ar putea să crească, să devină mai bun ca artist - până la urmă a sfârșit prin a fi mai oarbă, în acest caz, decât the boys with their toys, pe seama cărora ricanase atâta. Revenind la prezența ei în cartea noastră, poanta e că, pentru nerd-ul sau geek-ul care sunt eu, obsesia supremă e Kael însăși. Am tot spus-o, o spun și în carte, dar de ce să n-o spun și aici? Niciun alt scriitor - de ficțiune, de nonficțiune, de orice - n-a contribuit mai masiv la formarea identității mele. Când mă gândesc la cartea noastră, eu o văd un pic, așa, în secret, ca pe cartea mea despre Kael (dintre toate personajele, ea și Tarantino apar în toate capitolele). Carte pe care - din teama de a nu fi "autoindulgent", incapabil de distanțare etc. - probabil că n-aș fi scris-o fără tine (tot așa cum probabil că nu m-aș fi încumetat să scriu atât de pe larg despre Nae Caranfil). Tu, care îi cunoști bine scrierile, dar care le-ai descoperit relativ târziu și fără să li te fi abandonat vreodată cu totul - ci, din contră, rezistându-le, măturând din start o parte din ele ca enormități etc. -, erai partenerul ideal de dialog care să mă stimuleze să vorbesc despre Kael și totodată să-mi ofere în permanență reality check-ul de care aveam nevoie.
M.I.: Nici eu n-aș fi scris probabil niciodată despre Jacques Rivette, deși de-a lungul timpului am colecționat toate cărțile (nu prea multe) care s-au scris despre el; și nici despre Tarantino sau Unforgiven. Despre Henry James, a cărui nuvelă Desenul din covor reprezintă probabil obsesia vieții mele, am scris și poate o să mai scriu; dar nu în cheia asta - fără tine, de pildă, n-aș fi văzut niciodată filmul lui Chabrol despre Banca dezolării (care cu ocazia asta am descoperit că are și ea - povestirea - un desen secret-personal pentru mine).
Într-un fel, cartea asta a început în urmă cu 25 de ani, când ne-am intersectat prima dată. Prin 1998 venisem la Cinematecă (sala de la Eforie) să revăd Taxi Driver. Aveau o copie alb-negru (if my memory serves me well) și fără subtitrare, așa că era dublat live de cineva - nu știam cine - care era cu mult deasupra standardelor asigurate în mod obișnuit de Cinematecă. Nu doar că punea pasiune în ce făcea, dar lăsa impresia că mai pune și de la el când traduce replicile. Abia acum doi-trei ani, într-o discuție pe Facebook, mi-a picat fisa că persoana misterioasă care tradusese Taxi Driver erai chiar tu.
A.G.: Da. În special la pasajele deosebit de obscene din dialoguri (instrucțiunile pe care i le dă lui Travis proxenetul Sport, monologul ținut de Scorsese însuși) "băgam mare": înfloream și, desigur, interpretam; văzusem filmul de multe ori și îmi luasem notițe (doar așa mă băgam să dublez), dar îmi improvizam propriile riffuri. Stăteam în cabina aia ca un acvariu, în spatele ultimului rând de la balcon, și turnam obscenități în marea de capete pe care mai mult o ghiceam decât o vedeam sub mine. (Un Taxi Driver în copie alb-negru zgâriată și tradus simultan la cască încă mai putea să umple ochi sala Eforie în 1998.) Frisonam de încântare vorbind urât în acvariu - criticând-o implicit pe Irina Margareta Nistor prin refuzul meu de a eufemiza. Asta îmi închipuiam că fac, asta era în capul meu în vârstă de 20 de ani - pe lângă exhibiționism și pe lângă o vagă speranță că o spectatoare din întuneric se va îndrăgosti de vocea care împroșca mizerii din acvariu. N-a fost să fie. În schimb, un grup de amici venea special ca să-mi facă galerie din sală atunci când mă ocupam de ceva vorbit urât. Îmi mai amintesc și de Zbor deasupra unui cuib de cuci - mi se părea că-mi iese magistral golăneala lui McMurphy la adresa sorei Ratched.
M.I.: Cu volumul ăsta, în care vorbim și despre filmul lui Scorsese, secvența din urmă cu 25 de ani își completează logica narativă.
Dar pentru că adusesem vorba de ce se întâmplă în jur, adaug - deși e o temă care revine de-a lungul cărții - că anul 2023 nu este momentul cel mai bun pentru critica de film.
A.G.: Da, e una dintre temele cărții. Tot așa cum întreabă implicit, dar insistent, care mai sunt șansele în prezent pentru un cinema totodată popular și de autor - ideea de cinema pentru care au tot militat, fiecare în felul său, fiecare înțelegând-o diferit, Kael, Tarantino, Caranfil, Truffaut, Chabrol și (într-o anumită măsură) Alex. Leo Șerban -, cartea pune sub semnul întrebării perspectivele actuale ale criticii populare ("populare" în sensul de neadresate exclusiv specialiștilor din zona universitară).
M.I.: Sigur, critica academică o duce bine. Dar cea pentru un public mai general - nu la fel de grozav. Pare să-și fi pierdut și pasiunea, și spiritul critic, și poziția instituțională. Nu-mi amintesc prea multe polemici pe care criticii de cinema din România să le fi dus pe o idee oarecare în ultimii ani. Rețelele sociale, unde se mai discută totuși în contradictoriu, par să fi captat și spaghetificat cea mai mare parte din energia conversațională.
A.G.: De-aici importanța cuiva ca Victor Morozov (mai sunt și alții, dar el în primul rând), care schimburilor de pe Facebook le preferă publicarea de texte structurate în Dilema veche, pe Scena9.ro sau pe filmsinframe.com (unde ne-am publicat și noi, în trei părți, dialogul despre Caranfil, prin bunăvoința Laurei Mușat și a Ancăi Vancu); care desfășoară un vocabular estetic bogat și precis, dar nu tehnicist-academic; care cultivă un raport senzual cu imaginile și sunetele filmelor, dar și cu propriile cuvinte; care țese fraze complexe, multistratificate, dar în permanență elegant-sinuoase, fraze care nu sună niciodată a lozincăreală - fie ea publicitară sau moralist-politică - tradusă de inteligența artificială. Astea fiind zise, după părerea mea nu i-ar strica în sânge o picătură de Kael. (N-o să explic aici ce înțeleg prin asta - avem în carte un capitol întreg, se înțelege de-acolo.) Poate că mai mult de-o picătură începe să facă rău, dar una e întăritoare. Sau poate că doar așa cred eu - ce altceva aș putea să cred, la cât Kael mi-am injectat în tinerețe? În fine, ce vreau să mai spun este că, mai mult decât orice altă carte de-a mea, cartea asta pe care am scris-o cu tine conține genul de critică pe care vreau s-o citesc pentru pura mea plăcere. (La mine, citatul din George Lucas propus de tine ca motto - sigur, propus cu niște straturi de ironie, dat fiind inclusiv că unii dintre cei care vor răsfoi cartea sunt mai pregătiți să găsească un motto din György Lukács - intră în rezonanță, neironic, și cu acest sentiment: am făcut filmul ăsta pentru că voiam să-l văd, am scris critica pe care îmi face plăcere s-o citesc.) Am lucrat la unele pasaje dorindu-mi ca ele să întâlnească un cititor, un ami inconnu, asupra căruia să aibă ceva, fie și o mică-mică parte, din efectul pe care l-au avut asupra mea în adolescență unele cuvinte ale lui Kael sau din efectul pe care l-au avut asupra altor adolescenți unele cuvinte de-ale lui Tarantino sau de-ale lui Alex. Leo Șerban. Da, critica populară și-a pierdut poziția instituțională - din motive având de-a face cu capitalismul și cu tehnologia; și în privința asta nu putem face nimic. Dar pasiunea și spiritul critic trebuie păstrate. Și neapărat (din punctul meu de vedere) o picătură de Kael în sânge.

Citiți un fragment din această carte aici.


Andrei Gorzo și Mihai Iovănel vor avea două întâlniri cu cititorii cinefili clujeni, cu prilejul lansării volumului Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema, apărut de curând la Editura Polirom. Mai jos, coordonatele evenimentelor.

Joi, 11 aprilie 2024, ora 18.00, Book Corner Librarium (B-dul Eroilor nr. 15, Cluj-Napoca)
Lansare de carte & sesiune de autografe
Alături de autori: Andrea Virginás și Claudiu Turcuș / Moderează: Valentin Derevlean.


Vineri, 12 aprilie 2024, ora 19.00, Cinema ARTA (Str. Universității nr. 3, Cluj-Napoca)
Proiecție de film: Unforgiven (1992, regia Clint Eastwood) / Dialog cu publicul
Organizatori: Facultatea de Teatru și Film, Universitatea "Babeș-Bolyai" Cluj-Napoca, Editura Polirom, Book Corner Librarium, Cinema Arta.